Material preluat de pe Evenimentul Zilei:

Pe Pál Csaba l-am întâlnit într-o după-amiază caniculară de vară, în Sfântu Gheorghe, la mai puţin de 7 kilometri de satul său natal, Gherghieni. Planificasem încă de cu zi să ne vedem în bătătura casei lui, eu din postura vânătorului de poveşti, el din cea a omului care are în tolbă o experienţă uluitoare de viaţă: 15 ani bătuţi pe muchie (ba, „şi vreo trei luni pe deasupra!”, aşa cum ţine să îmi precizeze) petrecuţi în Legiunea străină. O legiune care, dacă e să mă iau după ce îmi spune, i-a fost nu doar casă şi masă, ci şi adevărat formator în ale vieţii. „Acolo am învăţat că onoarea şi demnitatea, curajul şi cinstea nu sunt simple vorbe în vânt! Şi tot acolo am văzut şi moartea. Dar nu din perspectiva celui care o aduce, ci din cea a insului care încearcă să o îndepărteze”, îmi spune punctând faptul că Legiunea nu este o adunătură de mercenari, aşa cum se crede. „Un legionar nu este un ucigaş, ci un apărător al celor slabi. Un protector”.

Un uriaş cu braţe puternice şi pumni ca doi baroşi, privire pătrunzătoare, piept lat şi pomeţi săpaţi proeminent în obrazul ars de soare. Cam aşa arată, din două, trei tuşe de condei, Pál Csaba, vlăjganul cu suflet de copil care a privit de mii de ori moartea în ochi, de-a lungul a 15 ani câţi a adunat în bocceaua exodului auto-impus în Legiunea străină. A plecat de acasă, pe vremea când avea doar 19 ani, pentru a face uitat of-ul primei iubiri eşuată lamentabil.

„Eram doar un copil”, prinde a depăna firul poveştii, cu o voce molcomă, de ardelean autentic, în care disting uşor tremurul unei anumite emoţii. „Un copil năzdrăvan, cu probleme în dragoste şi gând de ducă. Asta eram înainte să plec, în ’93, în Legiune. Cunoscusem o puştoaică de care mă îndrăgostisem nebuneşte. Eh, şi nu a fost să fie. Să rămânem împreună, adică. Şi atunci am hotărât că e vremea să dau frâu liber visului vechi de trei ani: să bat la uşa Legiunii”, îşi deşartă el sacul cu poveşti.

3 ani de antrenamente la lopată în Cheile Bicazului

Mirajul Legiunii străine era, pentru Pál Csaba, vechi încă din 1990. „Îmi plăceau filmele cu legionari. Îmi imaginam că sunt un fel de Supermani, cu toţii, motiv pentru care am început să mă antrenez încă de la vârsta de 16 ani. Mă trezeam odată cu găinile. Alergam câte 6-7 ore pe zi ca nebunul. Ridicam greutăţi, făceam flotări, tracţiuni şi tot felul de năzbâtii de genul celor pe care le făcea Van Damme în filme. De angajat, mă angajam pe şantiere sau pe la tot felul de munci care necesitau un efort fizic foarte mare.

În cheile Bicazului, spre exemplu , era un şantier unde, pentru că nu exista posibilitatea să intre utilajele grele, era nevoie de om la lopată. Am cărat cu lopata câte 18-20 de ore pe zi, sute de kilograme de pietriş din munte. Cădeam extenuat de oboseală, dar a doua zi, la cântatul cocoşului, o luam de la capăt. Totul pentru a fi pregătit pentru clipa când voi ajunge în Legiune”, îmi mărturiseşte Pál.

La vârsta de 19 ani, imediat după terminarea liceului, intră la Facultatea de inginerie, deşi pasiunea lui dintotdeauna era fizica. „Îmi doream foarte mult să fiu fizician. Iarăşi nu a fost să fie”, ridică el din umeri.

 

100 de franci, şpagă pentru a fugi de la Taizé

„Am făcut doar un an de inginerie, după care, în iulie 1993, am prins momentul prielnic să plec în Franţa. Era o tabără acolo, Taizé, pentru tineri. O tabără ecumenică internaţională la care au participat şi tineri aderanţi din Miercurea Ciuc. Vreo 20 am fost. Ai mei m-au lăsat să particip pentru că tabăra avea caracter monastic (comunitatea Taizé din Franța este formată din mai mult de o sută de bărbați din multe națiuni care reprezintă în principal ramurile creștine romano-catolice și protestant.Viața lor se concentrează pe rugăciune și muncă, n.red.) şi au crezut că o să îmi bag minţile în cap. Aiurea! După nici două zile, împreună cu o mână de tovarăşi de acolo din tabără am hotărât să fugim în Paris. Ei voiau să se distreze o zi, eu să ajung în Legiune. Am vorbit cu un polonez de pe camionul care aducea provizii în tabără. Era de acord să ne ducă, pentru o sută de franci de căciulă, dimineaţă şi să ne aducă înapoi în tabără înainte de raportul de 6 seara”, mi se destăinuie Pál.

Dădacă pentru bătrâni la Aubagne

O săptămână mai târziu, Pál Csaba ajungea la regimentul mamă al Legiunii străine, locul în care, preţ de o săptămână întreagă a fost dădacă pentru bătrâni.

„La câţiva kilometri de Marseille se află Aubagne, unde este cantonată garnizoana celui mai vechi dintre regimentele Legiunii străine, „1-er régiment étranger” (Primul regiment străin, n.red.). Acolo am ajuns în zorii unei dimineţi superbe de august. Am stat o săptămână fără să fac nimic altceva decât să îngrijesc bătrânii camarazi; să le dau să mănânce, să le ţin de urât, ba chiar să-i şterg la fund atunci când era cazul. Nu glumesc. A fost săptămâna care mi-a zdruncinat serios încrederea în mine şi în ce vroiam să fac. Nu mai înţelegeam nimic. Eu venisem să lupt, nu să şterg moşnegi la fund. Au trebuit să treacă ani pentru a înţelege de ce m-au trimis acolo. Era prima lecţie pe care o primeam. „Niciodată să nu-ţi abandonezi camaradul”.

Scrie şi în Codul de onoare al legionarului. Trebuie să ştii că Legiunea străină este singura instituţie din lume care nu îşi abandonează niciodată oamenii. Indiferent cât de jos au ajuns. Cât de neputincioşi şi lipsiţi de ajutor sunt. Trebuie să îi ajuţi! Să îi faci să simtă din nou printre oameni, printre camarazi”, îmi mărturiseşte Pál Csaba.

20 de kilometri pe jos şi prima noapte sub cerul liber

Pál Csaba avea 110 franci şi un sandwich în buzunar în momentul în care a ajuns în tabăra de la Taizé. „100 de franci îi plătisem deja camionagiului aşa că nu mai aveam la mine decât doar vreo 10 franci. În clipa în care am văzut camionul plecând, au apărut şi primele îndoieli. Eram singur, mort de foame, fără să ştiu o boabă de franceză. Nu cunoşteam pe nimeni şi trebuia să mă descurc să ajung la Legiune”, mi se confesează. „Aveam doar buletinul românesc (paşaportul se afla la coordonatorul taberei de la Taizé) şi un petec de hârtie pe care era scrisă o simplă adresă. Port de Naujac, un centru de recrutare situat în cartierul parizian Naujac sur marne. Atât! Ei, şi, am recurs la ajutorul unei hărţi imense, cam cât un perete, afişată la intrarea în metrou, cu toate cartierele Parisului. Ceea ce căutam, Port de Naujac, se afla la vreo 20 de kilometri de locul în care mă aflam. Am plecat pe jos. Am ajuns seara târziu şi nu m-am lăsat să intru. Mi-au spus să vin a doua zi dimineaţă. M-am întors vreo 6 kilometri pe jos până la cea mai apropiată gară şi am dormit acolo”, îşi aminteşte fostul luptător din Legiune.

Cafea franceză, primul inamic în Legiune

În zorii zilei, Pál Csaba a bătut din nou la poarta Legiunii. De data asta, a fost primit şi pus să aştepte.

„Era peste cincizeci care veniseră să se înroleze. Din toate colţurile lumii, dar în special din Estul Europei. Cred că am aşteptat vreo două ore bune. La un moment dat, m-a răzbit foamea. Nu aveam ce să cumpăr cu doi franci aşa că mi-am luat o cafea de la un tonomat. Ei, şi n-am apucat să beau bine din licoare, că m-am şi auzit strigat. Am sărit ca ars şi, ca să scap de paharul de cafea din mână, l-am dat pe gât. Doamne, am crezut că mor de durere. Mi-am fript în asemenea hal esofagul încât minute în şir, la începutul interviului, nici nu am putut să vorbesc. La început, nici nu au vrut să audă de înrolarea mea că nu aveam paşaportul. În cele din urmă, s-a rezolvat. Au luat legătura cu grupul de la Taizé şi mi-au recuperat paşaportul. Aşa a început epopeea de 15 ani şi trei luni a legionarului Pál Csaba”, îşi încheie, cu un zâmbet în colţul gurii, tirada.

Citește continuarea pe evz.ro.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.