Povestea unor oameni care practic nu există şi lupta lor cu „mastodontul” Transilvania Construcţii!

Don Quijote lupta împotriva morilor de vânt. Teodor Buduşan, ins crescut la casa copilului luptă împotriva unui gigant: firma Transilvania Construcţii, posesoarea Parcului Logistic Transilvania. Totul, pentru că deţine o locuinţă chiar în „coasta” firmei respective, care a blocat, cu un gard – lui, soţiei paralizate, dar şi ambulanţei sau pompierilor – accesul spre casa lui, pe fostul drum devenit între timp parcarea firmei. Acum bărbatul– fost angajat al firmei-mamă – e nevoit să parcurgă trei kilometri până la cea mai apropiată staţie de autobuz din Someşeni şi, de parcă nu i-ar fi fost de ajuns acest necaz, statul român i-a retras calitatea de însoţitor al soţiei, aruncându-i pe cei doi în abisurile sărăciei, bolii şi disperării!

„În registrul primăriei eram trecut decedat la naştere”

Câinele mic şi negru al familiei Buduşan mă latră furibund şi se străduieşte din răsputeri să-şi rupă lanţul şi să mă atace. Mărturiseşte Teodor, parcă scuzându-se de proasta primire, făcută chiar în apropierea barăcii sale extinse: „Bietul de el s-a înrăit de câţiva ani.  L-au tot bătut muncitorii de la Parcul Logistic când au ridicat gardul şi mi-au desfiinţat poarta prin care intram la fostul drum de urgenţă. L-au lărgit, ilegal,pe terenul celui care mă găzduieşte, cu doi metri şi jumătate, pe o lungime de trei sute de metri şi l-au transformat în parcare pentru maşinile firmelor aflate acolo. Dar şi el, săracu`, i-a muşcat pe vreo patru dintre ei! Iar poliţia, până la urmă tot pe muncitori i-a amendat fiindcă respectivii n-aveau ce căuta în gospodăria mea”. Intrăm în camera barăcii unde pe pat zace întinsă, fără putinţă de a se mişca soţia lui, Daniela Gabriela, o femeie paralizată cu patru atacuri cerebrale la activ, cântărind 145 de kg. Ne aşezăm pe nişte scaune înguste – cu o privelişte splendidă în faţa ochilor, cea a hectarelor de stufăriş ale mlaştinii care se întinde între fostele Băi Someşeni şi Parcul Logistic. Parcă ghicindu-mi gândurile, acesta remarcă: „E frumos aici, dar şi teribil de periculos. Anul trecut cineva a aprins trestia din faţa casei mele –probabil ca să ardem ca nişte şobolani. Pompierii au fost nevoiţi să vină pe fostul drum, din curtea firmei,şi – nemaiexistând acum poartă au urcat pe casă şi de acolo au stins focul cu foarte mare dificultate”. Omul vorbeşte mult şi nici nu ştie cum să cuprindă tot ce are pe suflet, fericit că cineva se arată interesat să afle necazurile sale.  Buduşan este, evident, un ins elevat şi citit- în ciuda provizoratului existenţei sale, cu o istorie de-a dreptul impresionantă,  pe care mi-o relatează fără întârziere. Începe acesta: „M-am născut la Mociu în urmă cu 53 de ani dar am crescut la Casa de copii din Prundu-Bârgăului. Până la vârsta de 19 ani nu mi-am cunoscut părinţii iar când m-am dus la Mociu să-mi caut rădăcinile am constatat, în registrul de la primărie, că sunt decedat la naştere. Practic, eu am pornit cu stângul în viaţă, nici măcar în acte n-am existat pe faţa pământului. În continuare, după ce-am absolvit Şcoala Profesională de la Zalău – cu un parcurs la căminele-şcoală din Râmnicu Vâlcea şi cel de la Bistriţa, comuna Horezu” – am fost recrutat în armată, unde după perioada de instrucţie am fost repartizat la Fabrica de Autocamioane Braşov, la pază, unde am rămas până la liberare. Având calificarea de „tâmplar mobilă-articole tehnice”, m-am angajat apoi la Construcţii Transilvania, la secţia de tâmplărie, unde am muncit 13 ani şi – nu mă laud – fiind un ins harnic şi fără vicii am fost apreciat de toată lumea”. Mărturiseşte în continuare că tot în acea perioadă l-a îndrăgit şi fostul director Moga astfel că, mai târziu, cand a ajuns la căminele din cartierul Someşenişi acestea s-au vândut angajaţilor, Buduşan şi-a cumpărat baraca în care locuieşte  – pe care însă şi-a lărgit-o apoi cu o bucătărie.„Figurăm şi noi pe str. Orăştiei nr. 10, deşi nu avem niciun vecin. Dl. director mi-a aprobat instalarea curentului, cu aprobarea patronului, dl. Mircea Timofte –de la Trustul de Construcţii Transilvania – care între timp şi-a schimbat denumirea în Parcul Logistic Transilvania”.

Soţia: „Pensia mea e de 272 de lei iar medicamentele mă costă 170”

Arată în continuare că între timp „bătrânul” Timofte i-a predat cârma fiului său, Andrei, drept cel mai tânăr mare antreprenor din domeniul construcţiilor din Cluj. „De atunci, Andrei a început să-şi bată joc de mine. Poate că l-am deranjat – dar vă asigur că noi n-am avut treabă cu domnia sa, am vrut doar să fim lăsaţi să trăim aici, în pace. Primul lucru pe care l-a făcut acesta a fost lărgirea parcării firmei sale pe o latură de 2,5 metri şi lungime de 300 de metri, pe terenul Primăriei Cluj-Napoca. De fapt, acest teren unde s-a extins cu parcarea aparţine în CF unui alt proprietar care se judecă pentru 4,7 ha cu primăria, nu cu firma domniei sale. E pe rol procesul dintre ei şi la această oră dar vă pot dovedi că acest om sufletist, Calotescu, mi-a dat permisiunea să mă instalez pe terenul său,aflat aici”. Şi-mi pune sub nas o hârtie în care scrie, negru pe alb: „Subsemnatul (…) vă aduc la cunoştinţă următoarele. Sunt proprietar moştenitor al unui teren de mlaştină în TĂU, situat între Băile Someşeni şi S.C.Transilvania, şi-l las pe Buduşan Teodor să locuiască lângă gardul S.C.Transilvania S.R.L. pe terenul meu fără să plătească nimic. (Nu T.P., am revendicat terenul în 1991 şi din 2002 sunt în Judecătorie. Semnat 11.05.2015”). Referitor la relaţiile sale cu Primăria Cluj-Napoca acesta mărturiseşte: „Prima înştiinţare trimisă de aceasta a fost în 2005 prin care sunt informat că primesc, aşa cum scrie aici, „o baracă tip modul, proprietate a S.C.TIM S.A., pe un teren proprietate privată pe strada Orăştiei, provizoriu, până la soluţionarea problemei locative”. După ce-au adus modulul eu l-am predat acestei firme, pentru că mi-am cumpărat o baracă metalică cu 100 de milioane de lei vechi pe 28 aprilie 2006. Şi, bazându-mă pe aceste certitudini  – faptul că am acordul proprietarului şi un acoperiş deasupra capului – mi-am mărit spaţiul locativ, acesta ajungând cum îl vedeţi acum. Să nu vă spun că primăria a vrut să ne trimită până şi în colonia romilor din Pata Rât. Dar n-am acceptat în ruptul capului pentru că noi nu suntem romi – iar printre ei am fi fost victime sigure. Am locuit o perioadă printre ei, patru ani, în celebrul „cămin-fantomă” de pe Orăştiei nr. 10, până ce s-a vândut blocul, aşa că ne-a fost de ajuns această experienţă”. Omul se înnegurează şi-şi continuă relatarea: „Între timp, în 2015, soţia a avut un accident vascular gabenoscare s-a finalizat printr-o operaţie pe creier la Neurochirurgie. Atunci a fost încadrată cu pensie de handicap, la 45 de ani. Ulterior, prin 2015, Comisia de evaluare a persoanelor adulte cu handicap a inclus-o din gradul I de handicap în gradul II. Practic, eu, care funcţionam ca asistent personal mi-am pierdut slujba deşi ea se află în continuare în stare gravă. Nu se poate mişca, zace inertă şi n-a fost vorba de nicio îmbunătăţire iar acest lucru e confirmat de I.M.L. Cluj unde ne-am prezentat după ce am dat în judecată comisia. Avem aici concluzia a opt medici care au văzut-o: „…din punct de vedere al considerentelor de ordin medical se observă că diagnosticele clinice avute în evaluările celor două rapoarte (n.n. – din 2015 şi 2017) nu s-au modificat. De atunci au mai urmat trei accidente vasculare mai uşoare iar acum are o dilatare anevrismală a venei carotide pe 17 mm”. Femeia ascultă ce se vorbeşte despre ea şi – perfect lucidă punctează mereu vorbele bărbatului cu câte o frază scurtă. Cu eforturi supraomeneşti, aceasta mărturiseşte la rândul său: „Pensia mea e de 272 de lei şi numai medicamentele mă costă lunar 170. Soţul e obligat să mă îngrijească şi nu poate să-şi caute loc de muncă. Plus că are de parcurs peste trei kilometri până la staţia de autobuz din Someşeni, asta când pe drumul vechi mergea doar vreo două sute de metri”. Apoi, adaugă, sacadat, cu un zâmbet care-i animă puţin faţa  inexpresivă: „Eu aveam, de mică, o semi-pareză a feţei şi corpului şi încă de atunci lumea îşi bătea joc de mine, inclusiv fraţii mei, fiindcă le era ruşine cu o aşa soră. Norocul meu a fost că a apărut, în 1991, ca un înger, Teo, care m-a luat de soţie şi căruia îi datorez totul”.

„Cum a fost posibil să-şi piardă oamenii, aşa, sufletul”…

Revine, îngrijorat, Teodor: „Mă întreb, în situaţia asta, cum o s-o poată salva pe soţie medicii dacă va avea un nou accident vascular, fiindcă pe drumul „scurt”, peste calea ferată, care vine de la drumul principal, spre Pata Rât, aceştia nu au permisiunea să treacă şi m-au avertizat de acest lucru. Apoi, domnul Andrei mi-a tăiat sursa de curent la care am fost legaţi cu acordul tatălui domniei sale, cu câţiva ani în urmă. Aveam contor şi tot ce trebuie şi – deşi plăteam 7,3 lei kW –ca şi un consumator industrial şi nu 3,30 lei cât era prevăzut în contractul cu S.C.Electrica – dar, nu-i nimic, aş fi cumpărat în continuare curent, chiar şi la preţul acela. Acum mi-am rezolvat problema, parţial, prin panouri solare. Dar şi aici –parcă blestemat din naştere – am avut mare ghinion: firma de foto-voltaice ne-a vândut acumulatori consumaţi, pe post de noi. I-am reclamat la O.P.C. însă singurul lucru pe care l-am obţinut a fost amendarea firmei deoarece, ulterior, aceasta n-a mai binevoit să-mi schimbe acumulatorii uzaţi. De asemenea, dl. Andrei ne-a tăiat reţeaua de apă – recunosc, introdusă la înţelegere verbală cu tatăl său – aşa că acum sunt nevoit îmi aduc apă potabilă de la trei km distanţă, în bidoane şi sticle”. Se opreşte o clipă cu aer neputincios – ca şi cum ar zăcea strivit de un mecanism atotstăpânitor, mai presus de voinţa şi puterea sa de împotrivire. Apoi continuă: „Practic – deşi sunt în deplinătatea forţelor fizice şi mentale – nu ieşim nicicum din acest provizorat, din pricina sănătăţii provizorii a soţiei, astfel că nu pot să-mi găsesc un loc de muncă prelungit. De asemena, vine iarna peste noi, n-avem nici bani pentru pâine – cât despre lemne nu poate fi vorba – aşa că, practic, suntem sortiţi pierzaniei. Repet, acest drum care mi-a fost blocat şi pe care ieşeam de pe poartă a fost făcut în urmă cu peste treizeci de ani, ca drum de urgenţă, iar acum este doar parcare pentru maşinile de transport ale firmei d-lui Andrei. Dar, pe lângă necazuri, mă mai frământă un lucru: cum a fost posibil să-şi piardă oamenii în aşa scurt timp de la revoluţie sufletul şi să dispară în aşa hal relaţiile fireşti dintre ei. Asta nu pot pricepe în ruptul capului, eu, un om crescut la casa copilului unde – orice s-ar spune despre această instituţie – solidaritatea umană era la ea acasă”.

Poziţia directorului Transilvania Construcţii, Andrei Timofte: „Avem o proprietate deţinută de Transilvania Construcţii şi noi am îngrădit-o. Nu am făcut nimic ilegal, n-am supărat pe nimeni, avem autorizaţie de construcţie a gardului. Acolo nici n-a existat poartă, noi am reparat gardul nostru, iar aşa-zisa lor poartă era o simplă spărtură prin gard… Am ajutat cât am putut familia Buduşan dar avem obligaţii privind securitatea halelor clienţilor şi nu putem lăsa zone nesecurizate. Şi noi vrem să-i ajutăm – şi i-am ajutat pe cei doi de-a lungul timpului – dar acum e vremea să-i ajute instituţiile abilitate”.

S-a procedat la fel şi cu alţi vecini de-ai lui Buduşan!

Cu doi ani în urmă presa clujeană a relatat pe larg scandalul între firma Transilvania Construcţii şi zecile de locatari din fostul bloc de pe strada Orăştiei 10 – adresă la care figurează şi Teodor Buduşan şi soţia –  care au fost înconjuraţi, efectiv de halele imense ale parcului industrial. Titra cotidianul „Ziua de Cluj”, pe 31 martie 2015: „Locatarii blocului afirmă că familia Timofte ar avea nevoie de un drum de acces la viitoarea hală, drum care ar trece prin proprietăţile câtorva dintre ei, oameni care au refuzat să le vândă terenurile. „Ideea e că ne ameninţă pentru că nu vrem să cedăm terenurile ca dânsul să-şi lărgească drumul”, a declarat unul din ei. Joia trecută, conflictul dintre proprietari şi şefii Transilvania Construcţii a escaladat. După-masa, Timofte ar fi încercat să le blocheze accesul în locuinţe şi proprietăţi trimiţând un excavator şi o baracă, pe care a vrut să o pună chiar în poarta de acces în gospodăria uneia dintre persoanele care a refuzat să-i vândă terenul”.(…) „Trebuia de la început să se gândească cum îşi face drumul de acces, nu acum, în ultimul ceas. Şi-a construit hala şi abia acum s-o gândit el cum intră acolo? El trebuia de la început să-şi împrejmuiască proprietatea, nu acum să se gândească cum intră la investiţia de cinci milioane de euro. Acum e problema noastră, că ne ameninţă, ne intimidează şi vrea să ne ia terenurile cu japca pe bani puţini să-şi facă cu el făcutele. Din câte am înţeles că a oferit undeva la doi euro pe mp, vrea să le ia la bani mărunţi”…