Pe clujeanul Gheorghe Laghiu l-am cunoscut imediat după revoluţie, în birourile Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din Cluj, aflate într-o aripă a Palatului Copiilor de pe strada Republicii din Cluj-Napoca, fostul sediu al Securităţii din anii `50-`60. Atunci am aflat şi incredibila lui poveste: în anul 1983 acesta a fost condamnat la şase ani de puşcărie politică pentru că – după douăzeci de ani de activitate ca educator la mai multe închisori comuniste, şi în special la teribila Aiud – a încercat să facă publice prin intermediul Radioului Europa Liberă suferinţele deţinuţilor politici din anii `50 – `60. A fost descoperit, printr-o turnătorie, condamnat şi apoi încarcerat, ispăşindu-şi pedeapsa alături de Gelu Voican Voiculescu şi alţi adepți ai „meditaţiei transcedentale”.
Învăţător, ajuns educator de penitenciar
Gheorghe Laghiu – în ciuda celor 82 de ani ai săi – îşi păstrează acelaşi aer leonin pe care i-l ştiam, din 1990, în ciuda faptului că între timp omul a fost lovit în plin de boli. Ne aflăm în apartamentul său din apropierea complexului comercial “Hermes” din cartierul Gheorgheni – unde omul trăieşte singur. Dar vorba renumitului rapsod maramureşan Nicolae Piţiş, “vocea” din filmul Pintea, făcând abstracţie de mirosul pătrunzător de “bătrân, bolnav şi de medicamente”, la acest om, într-adevăr, “vorba nu-i pute”… Am descoperit la persoana vlăguită de lângă mine un temperament de aprig luptător, intransigent şi tăios. Omul a petrecut circa douăzeci de ani în sistemul penitenciar,la începutul carierei sale de educator la Penitenciarul Gherla şi Deva – în perioada marilor arestări făcute de către comunişti. Apoi, după 1964 până în 1969, la Aiud de unde s-a transferat la Penitenciarul Cluj, pe care l-a părăsit în 1977, când respectiva instituţie s-a desfiinţat iar el a fost încadrat la Întreprinderea de Transporturi Auto Cluj (I.T.A.). Îşi începe relatarea vieţii, abrupt, Laghiu: “M-am născut în 1934 în localitatea Mintiul Gherlii, iar primele clase primare le-am făcut în sat, restul la Gherla, unde am făcut şi patru clase de liceu, la “Petru Maior”. În 1948, cu ocazia reformei învăţământului am dat admitere la Şcoala Pedagogică de Băieţi din Gherla, fiind admis – iar în 1952 am absolvit-o, devenind învăţător”.
Arată mai departe că Mihai, unul din cei şase fraţi ai săi îi medita copiii teribiliului comandant al Penitenciarului Gherla din acele vremuri, fiorosul Goiciu.Acel Goiciu auzise de el şi i-a dat ordin fratelui său să-l aducă pe Gheorghe la el, ceea ce s-a şi întâmplat. “M-a băgat educator la penitenciar, însă eu nu eram membru de partid, aşa că m-a încadrat la Biroul de evidenţă al deţinuţilor. În perioada de şedere acolo am avut ocazia să-i întâlnesc pe martirii medici Dejeu şi Capotă şi mulţi, mulţi alţi deţinuţi anticomunişti, dar şi pe cei mai teribili şi crunţi anchetatori ai securităţii din Cluj: Gruia Manea, Breiner Zsigmond, Breban Petru, Barany Janos, Morar Ioan, Iakab Marton, Bunya Laszlo, Oprea, dr. Galambos sau colonelul Nedelcu. Apoi am urmat un curs de perfecţionare cu o durată de trei luni, la Jilava, unde am ieşit pe locul doi din cincizeci de inşi. Astfel, mi s-a permis să-mi aleg postul de şef birou între trei penitenciare – Satu Mare, Arad, Deva– iar eu am acceptat Deva, unde am muncit din 1959 până-n 1964. De acolo am ajuns la penitenciarul de crunt renume Aiud, unde comandant era Gheorghe Crăciun, consăteanul meu, un tip extrem de isteţ şi uns cu toate alifiile, comunist fanatic. Omul fusese ilegalist împreună cu Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Alexandru Drăghici, cu care se tutuia, pur şi simplu – şi din partea cărora avea mână liberă”, povesteşte Laghiu.
Turnat la Securitate de fostul preşedinte al Judecătoriei Cluj
Arată că de la Aiud legionarii plecaseră deja, odată cu amnistia generală a deţinuţilor politici din 1964, făcând loc “frontieriştilor” şi altor “duşmani ai clasei muncitoare”, care asigurau mâna de lucru pentru fabrica din incintă. Dar acest Drăghici – relatează gazda mea – care venise cu mult înainte şi a rămas până la 1 ianuarie 1965, avusese o “pasiune” specială pentru foştii legionari, de care se ocupa prin metode proprii, însă cu ştirea celor din aparatul de partid şi de stat. Totul, cu scopul de a-i lămuri de “beneficiile” comunismului şi pentru a-i desolidariza de mişcarea legionară. Şi a făcut la un moment dat o mişcare surpriză, aducându-l în puşcărie pe cunoscutul profesor universitar clujean Aurel Negucioiu – desigur, după ce primise aprobarea şefilor de la Bucureşti – care a ţinut o prelegere în faţa deţinuţilor politici, atât de convingătoare încât le-a făcut acestora sufletele să vibreze. Dar a mai venit cu ale ocazii şi istoricul Ştefan Pascu şi diverşi alţi istorici sau filosofi marxişti, cu acelaşi scop. “Parte din aceşti deţinuţi politici, după atâţia ani de temniţă, refractari la orice încercare de convertire, nu credeau că mai există în ţara românească intelectuali de valoare. Iar întâlnirea cu profesorul Negucioiu a fost semnalul de începere a procesului de reeducare din penitenciarul Aiud.Iată cum s-au întâlnit din nou cele două extreme: comunismul şi legionarismul”, constată sec Gheorghe Laghiu. Îl rog să se apropie de momentul arestării şi penitenţei sale, deşi evenimentele povestite în cartea sa autobiografică “Aiud, Aiud, temniţă cruntă” sunt antologice. Se conformează şi-şi continuă povestirea: “La un moment dat, am descoperit într-o nişă ascunsă 12 caiete cu declaraţii ale unor foşti condamnaţi cu funcţii de conducere în organzaţia legionară, scrise de aceştia în perioada detenţiei. Le-am pus bine şi le-am dus apoi acasă. Iar la câţiva ani după ieşirea mea din sistem, prin 1983, mi-am zis să le trimit la radio Europa Liberă şi să le fac publice, pentru istorie, mai ales că fratele meu, Mircea Ladiu, muzician, fugise din ţară şi-l avea în chirie pe un angajat al acestui post de radio. Aşa că mi-am pus în ordine dosarele găsite la Aiud, “grele”, aparţinând vârfurilor legionare apoi printr-un bun prieten care mergea în R.F.G., Alexandru Popescu, am trimis o scrisoare de intenţie către postul respectiv, pe care urma să i-o dea fratele meu, iar el să le-o ofere celor de la Radio Europa Liberă. Însă, pe drum, aflat deja în Germania, acesta a făcut un atac de cord fatal iar însoţitorul lui – nimeni altul decât Aurel Nicoară, şeful Tribunalului Cluj – l-a buzunărit pe decedat de scrisoare şi de suma de 500 DM, iar la întoarcere a predat depeșa Securităţii, personal generalului Ioana”.
În celulă, la penitenciarul Bucureşti, cu intelectuali de forţă
Între timp, Laghiu află de moartea prietenului şi de trădarea lui Nicoară, aşa că îşi pune la adăpost caietele – în locuinţa unei prietene de încredere din Cluj. Însă, reţinut şi suspus unor presiuni inimaginabile de către securişti, în special de către colonelul Traian Ghiuriţan, “un adevărat monstru, om mic de statură şi handicapat” cedează şi mărturiseşte totul.“M-au trimis la Bucureşti, în delegaţie, şi-n Gara de Nord m-au aşteptat trei securişti care m-au dus direct în arestul I.G.M., unde comandant era un tuciuriu, colonelul Gheorghe Vasile. Apoi, după trei luni de anchete m-au condamnat la şase ani – pentru fals şi uz de fals, fiindcă, vezi Doamne aş fi delapidat o sumă de bani, de la Întreprinderea de Transporturi Auto Cluj, unde munceam pe post de controlor de trafic. Aşa am ajuns la Penitenciarul Bucureşti, alături de Gelu Voican Voiculescu, “un creştin cu frica lui Dumnezeu”, de Iancu Lucian, actorul de la Constanţa care a deturnat un vas tocmai în ajunul alegerilor de deputaţi din martie 1985 şi cu Ion Alexandru Munteanu, un alt intelectual de forţă. Acolo am cunoscut şi alţi opozanţi care au denunţat putreziciunea sistemului comunist, precum: Dumitru Iuga, Corneliu Tomescu, Marian Ungureanu, Barabaş Janos, Mateescu Alexandru, Beciu Nicolae,etc. Am ieşit mai repdede cu doi ani după o amnistie a lui Ceauşescu fiindcă se împlineau 50 de ani de la procesul lui de la Braşov, când acesta fusese condamnat”. Mărturiseşte apoi că imediat după condamnare C.I.-stul l-a ademenit cu o reducere la jumătate a pedepsei dacă va accepta să-şi toarne colegii de detenţie, însă Laghiu l-a refuzat cu hotărâre, fapt ce-i va aduce o înăsprire a regimului. În tot acest timp, “samsarii” regimului de la cel mai înalt nivel, cei care vindeau evrei şi nemţi, au intrat pe fir contactându-l pe fratele lui de la Munchen, pentru negocierea libertăţii sale. Însă suma cerută de ei unui delegat al fratelui, venit cu avionul la Bucureşti a fost enormă, de 280.000 de DM. Sumă pe care acesta n-a fost capabil s-o strângă, aşa că Lghiu a fost nevoit să rămână în continuare în puşcărie şi să-şi ducă până la capăt osânda. Exclamă Laghiu, într-un puseu de furie: “Făcând o cerere către Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, în 2005, mi-am consultat dosarul care conţine cinci volume, reprezentând 780 de file! Iar în el am întâlnit o serie de turnători notorii, “prietenii” apropiaţi care s-au pus în solda spurcăciunilor de securişti care au decimat atâţia români nevinovaţi.
Eu eram obiectivul “Lică” în limbajul bandiţilor, iar pe unii “ţambalagii” i-am recunoscut după scris şi capacitatea intelectuală. Astfel, “Folbert”, – fostul maior de militie Mureşan Gheorghe –dat afară din miliţie şi condamnat la patru ani de puşcărie pentru delapidare şi înşelăciune, “Lia” – Vaida Olimpiu, fost tehnician I.T.A. Cluj, “Luca” – Luchianuc Teodor, vecin, provocator şi turnător ordinar, “Costel” – Căpâlna Arsenie, coleg, prieten, dar şi sifonar parşiv, “Viorel”, “Moraru”, “Bebe” şi alţi conspiranţi de care mi-e greaţă, ale căror nume nu le mai rostesc din scârbă. Şi când te gândeşti că eu am trecut cum am trecut de tot acest calvar, dar biata Olga, soţia mea a plecat în mormânt la scurt timp după ce m-am eliberat – şi totul din pricina chinurilor venite din partea odiosului Ghiuriţan, care se ocupa de ea în timp ce eu mă aflam în puşcărie”. Omul parcă scoate flăcări pe nări, aşa că încerc să închei discuţia – care se întinde deja de circa două ore. Îl întreb ce-a înţeles din toată această istorie personală – a sa şi a celor de lângă el – şi dacă neamul românesc mai are vreo şansă de a-şi reveni “din somnul cel de moarte”. Îmi răspunde tranşant – şi mă îngrozeşte: “Ajuns la 82 de ani eu cred că nu s-a schimbat de atunci mai nimic şi actualii conducători ai noștri sunt comunişti din eşalonul doi. Vezi generalul de securitate, cel care m-a condamnat, Aron Bordea, fiul lui a fost membru în C.S.M. Păi, ce dovadă în plus mai vreţi? Nu pot să zic şi eu decât cum a spus un fost coleg de-al meu de celulă, Corneliu Tomescu, bucureştean şi absolvent de “litere”: suntem un popor de turmă, fără energie, discernământ politic sau juridic şi manevrabil până dincolo de orice închipuire. Practic, pot spune că mi-am irosit degeaba o parte a anilor maturităţii, petrecută în puşcărie ca deţinut politic, fiindcă puțină lume a conştientizat efortul meu. Aşa că mărturisesc faptul că am fost mult mai câştigat atunci când am educat, timp de douăzeci de ani, pungaşii aceia. Escroci, hoţi de buzunar, tâlhari şi criminali,, homosexuali, toţi luaţi din mocirla în care înotau duşi la vale. Toţi au purităţi gingaşe şi câte o candelă aprinsă în beciul unui suflet ticălos. Odată am văzut un criminal odios, puternic asemeni unui zimbru, cum mângâia cu lacrimi în ochi un pui de vrabie căzut din streaşina închisorii. Ucisese şi el într-o noapte o maică amăgită de plânsul său mieunat de pisică, pentru suma de zece lei”…
Din REFERATUL Departamentului Securităţii statului din 29 XI 1983, care a stat la baza arestării lui Gheorghe Laghiu: “În mai multe rânduri, prin intermediul unui frate al său stabilit în R.F.G. în urma refuzului de a se înapoia în ţară, a încercat să intre în legătură cu redacţia postului de radio autointitulat “Europa liberă”, cu scopul de a transmite unele material pentru difuzare. Ultima încercare în acest sens a făcut-o în luna iulie 1983, cu ajutorul unei scrisori transmisă fratelui său printr-un avocat din Cluj-Napoca. Avocatul decedând pe teritoriul R.F.G., înainte de a lua legătura cu destinatarul, scrisoarea a fost recuperată de o persoană care îl însoţea în călătorie şi pe care a predate-o securităţii. În conţinutul scrisorii respective LAGHIU GHEORGHE arăta că fiind în posesia unor material despre fosta organizaţie legionară, ar putea să redacteze o lucrare de circa 200-300 de pagini, pentru a fi difuzată prin intermediul postului de radio sus-menţionat…”
”Cartea „Aiud, Aiud, temniţă crudă”, scrisă de domnul Gheorghe Laghiu se înscrie cu mare cinste printre celelalte cărţi – apărute sau dormind în sertare – care tratează despre „paradisul pierdut” de la faimosul nimb al închisorii din Aiud. Oamnii, lucrurile întâmplările sunt privite aici din două perspective, fiecare păstrând specificul opticii sale: cea a educatorului Laghiu faţă de deţinuţi, un şir de ani considerabili – nu însă din din categoria „educatorilor torţionari” – şi cea a deţinutului Laghiu Gheorghe, ajuns din pedagog discipol, adică deţinut politic, din cauza „isteţimii” şi zelului ciripitor al unui fost preşedinte de judecătorie, actualmente avocat pledant… Lucrarea d-lui Laghiu este nu numai un document foarte elocvent şi foarte obiectiv relatat, ci şi literatură propriu-zisă prin stilul ei discret colorat pe cât de sugestiv, ca şi prin infuziile de ironie şi umor amărui. Domnul Gheorghe Laghiu este de asemenea un iscusit portrertist, figurile evocate de gardieni sau deţinuţi sunt creionate cu evidentă dexteritate plastică. Pentru unii cartea este şi poate va rămâne un mit al infernului, pentru alţii un text valoros atât ca document cât şi ca exprimare literară, cu relatări ciudate şi o foarte pitorească galerie de portrete…Cartea merită tipărită pentru ca oamenii – mai ales tineretul – citind-o, să aibă grijă ca nu cumva atari erori să se mai repete. Ca un fel de moştenire din tată-n fiu şi mai departe”.
Teohar Mihadaş
