Prea mult, prea dintr-o dată şi în bună măsură prea târziu: 1 decembrie 1918 o sută de ani după

3305

Pe 1 decembrie 1917, „nimeni” nu credea că se va ajunge la Alba Iulia peste un an. Pe 1 decembrie 1916, „nimeni-nimeni” nu spera că se va scăpa din exilul de la Iaşi. Unii încă visau, mai deschis, mai în secret. Alţii, ceva mai mulţi, se blestemau că intraseră de partea Antantei în război. Destui, români şi după nume şi după neam, se bucurau însă. Din 1914, cel târziu, România avusese de ales între 1. Transilvania şi – „în limite ruseşti” – Bucovina (dacă se alia cu Antanta) şi 2. Basarabia (dacă rămânea cu Puterile Centrale).

De fapt, era o alegere între Europa şi Balcani (problema Basarabiei era încă rezolvabilă matrimonial prin viitorul dezertor şi rege Carol al II-lea, fiul reginei Maria, rusoaică în parte, vara ţarului Nicolae al II-lea). Imediat după al Doilea Război Balcanic, încheiat prin înşelător de triumfătoarea pace de la Bucureşti (1913), de la Bucureşti s-a transmis textual la Viena: dati-ne Transilvania şi intrăm în imperiu precum Bavaria în Germania (imperiul nu era „atât” Austro-Ungaria, „cât” Statele Unite ale Austriei Mari, dorite de cel asasinat apoi la Sarajevo, prinţul moştenitor Franz-Ferdinand). Simultan, s-a activat – oficial drept un fel de „Plan B” al României (deşi autorii nu erau la putere atunci) – ideea extinderii Regatului României asupra teritoriilor majoritar ortodoxe, domnii români, şi Carol I drept urmaş al lor, „fiind” moştenitorii Imperiului Bizantin. Românii ardeleni (mai mult decât cei din Bucovina) rămâneau „un fel” de vlahi din îndepărtaţii Munţi ai Pindului.
„În mod normal”, sunt, chiar erau, „poveşti”. Se uită însă – cu prea mare uşurinţă – că majoritatea delegaţiei americane trimisă la conferinţa de pace de la Paris (1919-1920) de către preşedintele Woodrow Wilson (care prin cele 14 principii deschisese de la începutul lui 1918 calea – de fapt – a unirii de la Alba Iulia), era formată din istorici, specialişti mai ales în Evul Mediu. Iar polonezii, cehii, sârbii ori lituanienii îşi justificau renaşterea statală prin coroanele medievale, asemenea coroane stând şi în spatele „defensivei” perdanţilor Primului Război Mondial, a maghiarilor în special în acest caz.
Românii fie sunt perfecţi, fie sunt rataţi, încă din Evul Mediu pe când erau numiţi eminamente vlahi/ valahi. Fie sunt peste tot, fie lipsesc complet. Fie îşi duc crucea cu mândrie pe drumul unei Biserici, fie îşi pierd şansa în numele alteia. Sunt câteva maniheisme rămase în gândire şi în scris. Un motiv este faptul că, prea adesea, indiferent de ornamentele asociate unor pagini sau cuvântări, alegerile interpretative sunt în fapt opţiuni ideologice, iar sursele se pierd pe drum (dacă au fost căutate) sau mai rău se lucrează strict cu date „servite” (este şi cazul părţii româneşti a echipei Trianon 100).
O bună parte din aceste limite ar fi depăşite dacă s-ar porni de la o simplă constatare. Românii sunt singurul popor, organizat politic încă din Evul Mediu, şi aflat în continuare între Baltică, Adriatică, Egee şi Marea Neagră care nu a avut oficial vreodată în Evul Mediu o coroană a sa de rang cel puţin regal, fie şi numai pentru o clipă. Şi nici nu se poate spune că ei nu au încercat, de la Alexandru Basarab şi până la Ştefan al III-lea cel Mare, pentru a ne opri înainte de grelele schimbări aduse de veacul al XVI-lea. Cu toate acestea sau – mai de grabă – tocmai datorită acestor sforţări ale divizaţilor români, „cei mari” au decis că o Dacie şi un rege al ei trebuie să existe în Răsărit cu un secol înainte de Sigismund Báthory şi Mihai Viteazul.
„Jackpot-ul” era – sigur din punct de vedere teritorial – cam acelaşi precum la 1918. Poate chiar mai mare. Dincolo de întinderea Maramureşului istoric ori de vlahii din Carpaţii Nordici, protejaţi printr-o „universitate” – precum saşii transilvăneni – de către Matia Corvin, ar fi vorba de Podunavia Ţării Româneşti, scursă pe Valea Timocului, sau de ţara Vlahilor, chemați rumâni, adică romani, care fiinţa la 1499, lângă Nicopole, în plină vreme a Imperiului Otoman. În fine, din toate acestea, „firmituri”, s-a ales praful. A supravieţuit doar ideea, esenţială poate, că la interesecţia „marilor puteri” existenţa unei structurii unitare este – măcar – la fel de utilă precum menţinerea fărâmiţării.
La sfârşitul lui 1918, această fărâmiţare a fost depăşită datorită în primul rând a doi oameni politici, care nu se iubeau în mod particular (de dinainte ca ei să se familiarize cu Ion I.C. Brătianu): Iuliu Maniu şi Alexandru Vaida Voievod. Dezamăgirile jocului politic românesc dintre cele două războaie mondiale şi „restructurările” visate în numele „libertăţii adevărate” după zavera din 1989, i-au transformat pe cei doi, foşti confidenţi ai lui Franz-Ferdinand, în simboluri ale Transilvaniei Mele, a – cel puţin – federalizării României. Ca de atâtea ori s-au uitat câteva lucruri. Trei merită reamintite.
1. Tocmai pentru că făcuseră parte din anturajul lui Franz-Ferdinand (grupul de la Belvedere, palatul vienez în care s-a semnat apoi Diktat-ul de la Viena), Maniu şi Vaida se obişnuiseră cu „marile jocuri”. Transilvania, şi tot ce era la est de Tisa, era de una singură prea mică în acestea. Între Ungaria şi România, au ales România, la fel cum destui din în curând Vechiul Regat nu aleseseră Transilvania mai devreme (şi ulterior). Fostul comandant al Vienei la căderea Casei de Habsburg (Maniu) şi viitorul salvator de drept al României la negocierile pariziene (Vaida) au decis în cunoştinţă de cauză.
2. Erau conştienţi (probabil mai puţin decât ar fi trebuit să fie) şi că elita românească din regatul ungar nu putea suplini administraţia tradiţională, în cazul în care mai mulţi membri ai acesteia refuzau să-i jure credinţă noului rege, adică lui Ferdinand al României. Asta s-a şi întâmplat după 1918. În aceste condiţii, miticii au fost trimişi dincolo de Carpaţi pentru a asigura autoritatea noului regim. Aşa-numita educaţie central-europeană dată de Viena şi Budapesta funcţionase „destul” de selectiv – şi – în cazul românilor, ţinuţi pe mai departe într-un mănunchi de sate şi preoţi (aşa cum i-a plăcut lui Nicolae Iorga, unul dintre puţinii care mai sperase la Iaşi în decembrie 1916, să-i numească, dar şi să-i păstreze). Maniu şi Vaida, precum mulţi alţi artizani ai Unirii de la Alba Iulia, au păstrat astfel o prudenţă şi o toleranţă (faţă de învinşi în primul rând), pe măsura mizelor de la sfârşitul lui 1918.
3. „Jocurile” au fost fost atât de mari încât până la 1922 s-a vorbit, mai ales la iniţiativa părţii maghiare (şi dupăTrianon), de rezolvarea problemei româno-maghiare prin uniunea dintre Regatele României şi Ungariei. Fie Ferdinand urma să le fie monarh ambelor, fie Carol, fostul dezertor, trebuia să urce pe tronul de la Budapesta. Astăzi, putem fi de acord, măcar atâta, că nematerializarea acestor proiecte dinastice a fost spre binele ambelor ţări.
În urma acestor eforturi, rămâneau totuşi două mari goluri: unul între momentul de (auto)stăpânire de la 1918 (şi 1919 şi chiar 1920) şi clipele când România Mare de mai apoi a fost imaginată sub numele Daciei; altul între zilele în care românii fuseseră „ciuca bătăilor” şi vremea în care s-au ridicat deasupra tuturor (în cazul lui 1918 era vorba de nici nouă luni: de la pacea de la Bucureşti-Buftea la adunarea de la Alba Iulia). Sunt hiaturi, salturi, valabile până astăzi, care fac ca România să fie deopotrivă foarte tânără şi foarte bătrână. „În mod straniu”, a apăra România nu înseamnă a nega, împreună sau numai în parte, tinereţea şi bătrâneţea, ci acceptarea lor.
Anularea tinereţii ne-a dus la dacopatie şi „la alte”. Respingerea bătrâneţii ne-a făcut un nedemn stat succesoral, eşuat, al civilizaţiei europene. Iar dacă lucrurile ar fi „atât de simple”, ar fi – chiar – bine. Extremele, dihotomiile, maniheismele, care se îmbină în istoria acestor locuri, înainte şi după 1918, mai cer acceptarea unei „duble specializări” româneşti: în ridicări şi căderi.
Există o soluţie? Exemplele lui Maniu şi Vaida ne pot arăta calea, măcar în Ardeal, sigur dinspre nord şi sud. Ar mai fi un exemplu, nişte cuvinte ca de atâtea ori, rostite de această dată dinspre sud şi est spre nord şi vest. Îi aparţin lui Ferdinand: sunt sigur că vom învinge pentru că am ştiut să mă înving pe mine. Odinioară, cuvintele acestea au sumarizat simplitatea marii victorii.
Alexandru Simon