Prezența Alteței Sale Prințul Nicolae la Catedrala Greco-Catolică Schimbarea la Față din Cluj, în Duminica Paștilor, după ce în Noaptea Învierii a participat în Piața Avram Iancu la oficiul religios al fraților noștri ortodocși, apoi vizita anterioară a Principesei Margareta și a Principelui Radu la Catedrala Martirilor și Mărturisitorilor Credinței din Piața Cipariu m-a făcut să mă gândesc atât la locul pe care-l ocupă Casa Regală din România, cât și la relația acesteia cu Biserica Română Unită cu Roma.
Începutul raportului Regelui Mihai cu autoritățile din România după 1989 a fost unul furtunos, plin de suspiciuni reciproce și de grosolănii din partea oficialilor români. I s-a pus de-a curmezișul șoselei spre Curtea de Argeș un obstacol pentru ca Regele să nu ajungă la bunicii lui, a fost expulzat de pe aeroportul Otopeni și i s-a permis o singură dată în perioada apogeului iliescian să viziteze țara la un Paști când zeci de mii de bucureșteni scandau: ”Majestate nu uita / Asta este țara ta”. Mi se pare că a fost singurul moment când, din punct de vedere psihologic, era posibilă reîntoarcerea Regelui ca monarh în România, dar trenul a plecat din gară și mi se pare că în mod ireversibil.
A venit președintele Constantinescu. I s-a redat cetățenia română, Palatul Elisabeta, și, dacă nu mă înșel, și palatul din Săvârșin. Regele, soția, și prințesa Margareta s-au stabilit în țară.
A urmat perioada 2000-2004, una fastă pentru Casa Regală. Regele s-a îmbrățișat cu Iliescu, Evenimentul Zilei a publicat o caricatură în care Regele era denumit ”Regele Mihai de PSD” și s-au restituit fostului monarh toate proprietățile, ceea ce nu a fost un lucru minor. Să nu uităm că fostul rege al Greciei a trebuit să recurgă la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) de la Strasbourg să-și recapete averile, preluate de statul elen. Familia Regală Română, inclusiv Principele Radu, a fost implicată în operațiunile de intrare a României în NATO și UE, iar la televizor, în zilele noastre, s-a înființat ”Ora Regelui”, nu numai din respect față de regalitate, ci și ca un atac indirect anti-Băsescu. Fostul președinte s-a comportat inacceptabil cu Mihai, preferându-l pe ”prințul” Paul.
Biserica Ortodoxă Română a stabilit încă de pe vremea Patriarhului Teoctist relații bune cu Majestatea sa Mihai, dar în privința reporturilor cu Biserica Română Unită, relațiile Casei Regale nu au fost din cale-afară de apropiate. Fostul suveran Mihai nu a ajuns nicicând la Blaj, deși avea destul prilejuri, spre deosebire de tatăl său, adică de Carol II, care în perioada interbelică a fost prezent în această capitală culturală a Transilvaniei. Nu se poate spune însă că noi, greco-catolicii, câți suntem, nu am avut sentimente de respect față de rege, pentru ceea ce a reprezentat și reprezintă în istoria României. Ultimele două prezențe, amintite înainte, cea de la edificiul din Piața Cipariu, și apoi la Catedrala Greco-Catolică Schimbarea la Față sunt pași în direcția firească.
Ca unul care am o vârstă matură, exprimându-mă eufemistic, vreau să relatez care au fost ipostazele în care l-am cunoscut pe Regele Mihai și regalitatea, și rolul acesteia în istoria modernă a României. Eram în anul I de liceu (1947-1948), echivalentul clasei V din zilele noastre, când Regele a fost alungat. Când ne-am întors din vacanța de Crăciun, coridoarele lăcașului de învățământ erau pline cu planșe care reproduceau ”actul de abdicare” al Majestății Sale, iar la începutul fiecărei ore în clasă, noi, elevii, eram obligați să rupem portretele Regelui Mihai care se regăseau pe prima pagină a fiecărui manual școlar. S-a umplut coșul din clasă cu imaginile acestui bărbat tânăr și frumos.
Până nu s-a făcut Reforma Învățământului, nu s-a prea amintit de rege și monarhie, dar după aceea, adică din 1949, au început să se vehiculeze sloganurile propagandei anti-monarhiste, iar elevii trebuiau să memoreze versurile poeziei lui Alexandru Vlahuță, ”Minciună stă cu regele la masă”.
Nu știu care erau sentimentele colegilor mei față de rege, dar în casa mea erau multe cărți de istorie, iar părinții mei mi-au vorbit de bine de suveranii României, mai puțin de Carol II, pe care nu l-au iubit deloc, atât pentru că l-a persecutat pe Maniu, că în timpul domniei lui țara a suferit mari cesiuni teritoriale la est, nord și sud, cât și pentru faptul că a dezertat de pe front. Ceea ce li s-a părut mai grav a fost faptul că fiul lui Ferdinand și Maria a desființat democrația în România.
În perioada lui Gheorghiu-Dej ascultam mesajele radiofonice de Anul Nou ale Regelui Mihai, care reușeau să penetreze bruiajele comuniste, dar într-o vreme, când Ceaușescu se găsea în grațiile Occidentului, nici Vocea Americii și nici BBC nu mai transmiteau tradiționalele urări ale Regelui de Crăciun și Anul Nou ca să nu-l deranjeze pe Geniul Carpaților.
În timpul lui Ceaușescu nu s-a vorbit rău sau excesiv de rău nici de Carol I și nici de Ferdinand, într-un film al lui Sergiu Nicolaescu consacrat Războiului de Independență domnitorului de atunci i s-a făcut un portret pozitiv. În 1989, relațiile dintre PCR și fostul monarh s-au înrăutățit mult și se vehiculau împotriva monarhiei la nivelul stupizeniilor utilizate de Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Acum, relațiile între Rege, președintele Iohannis, premierul Ponta și Parlamentul României sunt civilizate, chiar impregnate de curtoazie. Cu toate acestea, chiar dacă propaganda pro-monarhistă s-ar desfășura nestingherit, nu cred că majoritatea românilor și-ar dori să se reîntoarcă la monarhia constituțională. Niciun monarh, fie Principesa Margareta sau Principele Nicolae nu au cum să înlăture total tarele clasei noastre politice. Și apoi, monarhiile nu sunt la modă în Europa. În Spania, reîntoarcerea la monarhie prin Regele Juan Carlos a fost un adevărat miracol, deoarece prin conduita lui a avut un rol determinant în revenirea țării pe drumul democrației. România, cu toate insuficiențele ei, este un stat democratic, în care poporul își alege liber conducătorii. Poporul își are conducătorii pe care îi merită, acesta este un adevăr indubitabil.
Analizând cu discernământ rolul monarhiei în viața României, cu bune și cu rele, se poate conchide că bilanțul acestei instituții este preponderent pozitiv, chiar dacă nu este posibilă, cel puțin deocamdată, reîntoarcerea la această instituție. De aceea, orice manifestare de respect față de instituția despre care am vorbit, cum s-au petrecut cele două evenimente de la Cluj, trebuie consemnată, deoarece monarhia este un element inseparabil al istoriei naționale, chiar dacă majoritatea românilor sunt republicani, dar acest lucru nu este un defect major. În definitiv, și SUA și Franța sunt state democratice, fiind republici, nu mai puțin ca Marea Britanie și Olanda, care sunt monarhii.
Adrian Man
30 aprilie 2015
