Prinţesa sângeroasă a Clujului. Verişoara Elisabetei Bathory, acuzată de vrăjitorie şi incest

Printre femeile celebre de care se leagă istoria Clujului, numele Annei Bathory este asociat cu vrăjitoria, dar şi conflictele politice din Transilvania secolului XVII. Potrivit istoricului Tudor Sălăgean, Anna Bathory s-a căsătorit în 1608 cu Dionisie Banffy de Losoncz, care a murit cinci ani mai târziu. În 1613 se recăsătoreşte cu Sigismund Josika.

Prinţesa Anna Bathory a fost acuzată în 1613 de relaţii incestuoase cu fratele său, Gabriel Bathory, principele Transilvaniei, dar şi de aplecare către magia neagră şi faptul că ar fi ucis tinere pentru a se îmbăia în sângele lor cu scopul de a dobândi tinereţea veşnică, la fel ca verişoara sa, Elisabeta Bathory. Anna Bathory era supranumită şi “Târfa însângerată a Diavolului” sau “femeia – vampir”. După şapte ani în care a fost cercetată în trei procese pentru vrăjitorie, a fost condamnată la exil în 1621 şi i s-a confiscat întreaga avere.

Miza îndepărtării Annei Bathory

Gabriel Bethlen este cel care a acuzat-o pe Anna Bathory de vrăjitorie, pentru a o elimina din înalta societate transilvană, după ce fratele acesteia, Gabriel Bathory este înlăturat de la putere. Iniţial relaţiile Bathory – Bethlen au fost bune, Bethlen primind daruri consistente după ce l-a susţinut pe Bathory la conducerea Transilvaniei, în defavoarea lui Sigismund Rakoczi, printre care cetatea Devei, şi devenind unul dintre cei mai mari latifundiari ai regiunii şi membru al anturajului principelui.

Dar orientarea sa turcofilă a intrat curând în coliziune cu cea proaustriacă a lui Bathory, care a încercat sa-l lichideze. Prevenit, în 1612 Gabriel Bethlen se refugiază din nou la turci, unde este primit de sultan, care îl numeşte principe şi-i pune la dispoziţie trupe. Deşi este proscris de Dietă, Bethlen înaintează sprijinit şi de oştile muntene şi moldovene, iar Bathory fuge şi este ucis la Oradea de haiduci. În acest context, la 23 octombrie 1613, Stările îl aleg pe Bethlen ca principe al Transilvaniei.

Procesele de vrăjitorie în Clujul secolului XVII

”În secolul al XVII-lea, la Cluj au avut loc 19 procese de vrăjitorie; şapte procese nu au lăsat în urmă documente, şase acuzate au fost surghiunite, patru au ”vorbit liber”, o femeie a fost ”ruşinată” prin expunere publică, o singură sentinţă de condamnare la moarte ”încununând” aceste procese. (…) Execuţiile publice, prin ardere pe rug, decapitare sau spânzurare, aveau loc, de obicei, în piaţa centrală a oraşului, în faţa Bisericii Sfântul Mihail, răspunzând unui gust spectacular al omului medieval şi pre-modern, pasionat consumator de suplicii şi de orori, expuse public într-un context moralizator şi catehetic. Rămăşiţele trupeşti ale celor ucişi erau apoi duse la marginea oraşului, în faţa Turnului Croitorilor, şi lăsate acolo un timp, spre a servi drept pildă celor care s-ar fi încumetat să comită delicte similare, ceea ce a şi dat numele aleii care ducea spre turn: Aleea Vrăjitoarelor”, scrie Ioan Pop-Curşeu în ”Magie şi vrăjitorie în cultura română”.

Elisabeta Bathory, ”contesa sângeroasă”

”Elisabeta Bathory era descrisă deseori ca fiind o femeie deosebit de frumoasă, cu un păr de un negru abanos, pielea albă ca laptele, ochii de culoarea chihlimbarului, îmbrăcată fastuos, după moda vremii şi pe măsura numelui său sonor. Totuşi, despre „Contesa însângerată” sau „Contesa sângeroasă”, numele sub care o recunoaşte istoria, se crede că ar fi fost una dintre cele mai mari femei criminal din toate timpurile.

Nu se ştie cu certitudine care este momentul declanşator al propriei nebunii şi există numeroase variante în acest sens. Unii spun că totul a început atunci când sângele unei tinere a ajuns pe pielea sa, iar contesa a avut impresia în momentul în care s-a privit în oglindă că acesta are un efect miraculos, iar acolo unde sângele i-a atins pielea şi ridurile sale au dispărut. Una dintre variante o înfăţişează pe Elisabeta aruncând o foarfecă spre o servitoare a sa, al cărei obraz s-a umplut de sânge, iar o alta a bruscat o tânără care îi pieptăna părul, acesteia din urmă curgându-i sânge din nas.

În interiorul castelului s-ar fi aflat un teribil instrument de tortură. Acest instrument purta denumirea de „Fecioara de Fier”, iar fetele tinere şi virgine erau aşezate în interiorul lui şi zdrobite de vii, pentru ca sângele astfel scurs să fie folosit drept un „elixir al tinereţii”.

În anul 1611 are loc un proces de mare amploare. Theodosious Syrmiensis de Szulo, judecătorul Curţii Regale, împreună cu alţi 20 de judecători vor audia peste trei sute de martori, printre care şi unele fete care reuşiseră să scape cu viaţă. Absolut toate mărturiile au arătat un singur vinovat, contesa Elisabeta Bathory. Astfel, procesul care a avut loc la data de 7 ianuarie 1611 la Biccse, în Slovacia de astăzi, rămâne în istorie drept unul dintre cele mai răsunătoare, mai ales prin numărul mare de victime, dar şi din cauza atrocităţilor care au ieşit la lumină.

Paginile de jurnal în care Elisabeta îşi descria cu lux de amănunte faptele au fost folosite de asemenea ca probe împotriva sa. S-a stabilit că aceasta a ucis în ritualurile sale aproximativ 650 de fecioare, dintre care 50 aparţineau familiilor nobiliare. Contesa nu a fost însă audiată la propriul proces, familia sa dorind să înăbuşe o eventuală degradare a prestigiului nobiliar, precum şi un scandal de proporţii covârşitoare.

În urma procesului, Elisabeta Bathory nu a fost decapitată, spânzurată sau arsă pe rug, ci a fost arestată pe viaţă în propriul său castel, ale cărui ferestre au fost zidite. Camera sa era despărţită printr-un zid gros de celelalte camere şi exista doar o singură uşă prin care primea mâncarea şi apa”, scrie revista Historia.

Readusă la viaţă la Opera Maghiară clujeană

În stagiunea trecută, Opera Maghiară din Cluj a prezentat musicalul – operă „Erzsebet Bathory”, pe muzica lui Szomor Gyorgy şi libretul lui Miklos Tibor, semnată de un regizor şi un coregraf din Ungaria şi interpretată de artiştii clujeni. De data aceasta, este vorba de o reabilitare a eroinei. Varianta prezentată pe scena Operei Maghiare o înfăţişează pe Elisabeta Bathory din tinereţe până în momentul morţii, aceasta fiind înfăţişată ca o victimă a anchetatorului trimis de Curtea Regală.

Maria Roşu arată pe blogul său, ”Istorie povestită”, că ”mulţi istorici încearcă acum o reabilitare a ei, căutând probe pentru a demonstra că Elisabeta Báthori a căzut victimă unor interese politice sau pecuniare, fiind sacrificată chiar de propria ei familie. Elisabeta Báthori nu a fost audiată niciodată, deşi ceruse în repetate rânduri. Palatinul Thurzó vorbeşte de in flagranti, însă niciun martor ocular nu a depus mărturie, nici victima care a supravieţuit torturii şi a fost eliberată nu a fost întrebată ce i s-a întâmplat. Au fost audiaţi însă persoane care aveau informaţii doar din auzite şi duşmani notorii ai Elisabetei Báthori. În cazul comitisei, judecătorii n-au dat sentinţă, au aprobat tacit decizia palatinului de a o “pune între pietre”. Era atât de evident că Thurzó comitea un abuz de putere, încât  regele Mathias al II-lea a dat de cinci ori dispoziţie palatinului ca acuzata să fie chemată în proces. Thurzó înaintează Curţii justificări tot mai puţin credibile, iar la 30 martie 1611 se scuza invocând un motiv nemaiauzit: nu  o poate cita pe Domina Nádasdy, “fiindcă se întâmplă rar ca o femeie să comită asemenea delict (…) prizoniera este considerată moartă”.”