Prof. Corina Cătană, U.S.A.M.V. Cluj: “Plantele ne cultivă pe noi, ca să le oferim, prin descompunere, mineralele de care au nevoie”!

971

O întâlnire cu prof. univ. dr. Corina Cătană, responsabilul Centrului pentru Biodiversitate şi Conservare al I.C.H.A.T., din cadrul Facultăţii de Horticultură a U.S.A.M.V. Cluj, pare o călătorie iniţiatică în alte lumi iar termenii micropropagare, culturi in vitro, crioconservare, culturi de ţesuturi, mostre A.D.N., Bio Artă, Plantoid, Urbanibalism aparţin domeniului în care domnia sa lucrează efectiv. Acolo am avut ocazia minunată de a creiona portretul unui savant vizionar – însă deopotrivă aplicat şi pragmatic – şi în lumina albastră, fluorescentă a laboratorului său să plonjăm în atmosfera filmelor sau romanelor S.F. ale marilor scriitori şi regizori ai genului.

 

Studii de Artă şi Agricultură

Păşesc, împreună cu doamna profesor în clădirea Centrului pentru Biodiversitate şi Conservare al Institutului de Cercetări Horticole Avansate al Transilvaniei, din cadrul Facultăţii de Horticultură a U.S.A.M.V Cluj. O clădire cu adevărat futuristă ridicată din materiale de construcţie ultramoderne – însă, în parte pe un zid vechi de sute de ani, admirabil restaurat. De fapt e vorba aici de un triumf şi în acelaşi timp de o îngemănare incredibilă a modernităţii cu istoria. Aflat înăuntru am senzaţia că am păşit în laboratorul unei navete aflate în spaţiul orbital extraterestru iar puţinele lucruri pământene pe care le pot explicita par a fi câteva elemente de mobilier şi coşuleţul, plin cu zmeură, pe care doamna profesor Corina Cătană l-a cules din grădina centrului special pentru mine. După câteva clipe în care mă studiază – de la egal la egal, omeneşte şi nu de la înălţimea dascălului super-galonat, aşa cum o prezintă cartea de vizită  – îmi mărturiseşte că în caliate de responsabil al centrului desfăşoară aici o muncă de cercetare, în medie de circa şapte-opt ore pe zi, totul pe lângă principala sa îndatorire, cea didactică. Îmi descrie laboratorul şi arată că  se ocupă de micropropagare – mai simplu spus de culturile in vitro, criostocare, colecţionarea de germoplasmă, de seminţe, butaşi, bulbi, AND, culturi de ţesuturi şi culturi vegetale. O rog pe d-na profesor să facă o scurtă călătorie în timp şi să-mi relateze –chiar dacă succinct – parcursul său  prin viaţă. Aceasta se concentrează puţin, după care începe, cu glas molcom, sigură pe ea: “M-am născut la Cluj-Napoca şi după primele clase primare făcute la Şcoala de Aplicaţie din Gheorgheni, începând cu clasa a V-a, am urmat Liceul de Arte Plastice, pe care l-am şi absolvit. Referitor la plante, acestea mi-au plăcut dintotdeauna, pentru că erau jucăria mea preferată din grădina bunicilor şi-mi stăteau, din belşug, la dispoziţie. Le admiram, le studiam şi când am ajuns în clasa a V-a am avut revelaţia că, într-adevăr, lumea vegetală reprezintă lumea mea. Această senzaţie s-a acutizat în laboratorul de biologie de la Liceul de Arte, al profesorului de botanică Ion Arion, un laborator extrem de frumos, dotat cu multe planşe, mulaje, plus că la fiecare oră profesorul făcea experimente şi aducea casete video, primite de la fratele său din Germania, care conţineau emisiuni de biologie înregistrate de la televizor şi pe care ni le proiecta pe un ecran. De asemenea, desfăşura o mulţime de activităţi extracuriculare cu toţi cei pasionaţi de materia lui. Când mă aflam deja în clasa a IX-a am vrut să mă transfer la Liceul de Ştiinţele Naturii, dar mama – chimist de profesie – a insistat să rămân la Arte. “Dacă ai început ceva, trebuie să termini”, aşa suna mesajul său. Şi, deşi nu mă încuraja în biologie, ca prin minune tot timpul găseam în casă cărţi noi din domeniu, dar găseam şi cărţile care mă fascinau şi pe care ulterior le-am învățat pe de rost: cele ale lui Jules Verne, Alexandr Beleaev, H.G.Wells, Isaac Asimov, şi mulţi alţii”. De asemenea, arată că dintotdeauna a fost pasionată de culori, dar nu de aparenţa lor, ci mai ales de constituţia acestora – şi niciodată, elevă fiind, nu-şi termina picturile la sfârşitul unei ore de clasă pentru că le amesteca la nesfârşit, studiindu-le. Mărturiseşte că îi plăceau mai ales culorile naturale – rezultate din ceapă, sfeclă, nucă, etc. – pe care trebuia să le folosească atunci când vopsea lâna şi produsele textile. Referindu-se la parcursul său ulterior declară că după absolvirea liceului şi-a urmat în sfârşit vocaţia, ajungând la Facultatea de Agricultură, iar specializările au “curs” firesc – ducând-o până şi în Marea Britanie, unde a şi trăit o perioadă.  Dar despre toate aceste lucruri legate de sine, d-na profesor e zgârcită, fiind o persoană de o modestie ieşită din comun, pe alocuri de-a dreptul enervantă.

obiect de bioarta 1 obiect de bioarta 2 obiect de bioarta 3

BioArta – sau joaca de-a Dumnezeu

Se înseninează însă, ca prin farmec, atunci când o rog să vorbească de BioArtă, marea sa pasiune, prin care şi-a împlinit deopotrivă vocaţia de artist şi cea de cercetător, în calitate de artist participant la numeroase expoziţii de gen. Mărturiseşte Carmen Cătană: “BioArta este un concept apărut în 2008, simultan în mai multe ţări, pentru că oamenii se întâlneau periodic şi aveau intenţia de a folosi arta ca instrument de cercetare – în şi pentru ştiinţă. Este un domeniu transdisciplinar, în sensul că întotdeauna un concept insuficient cunoscut, exploatat, dezvoltat sau controversat este explicitat printr-o lucrare de artă, iar scopul său este de a clasifica o informaţie ştiinţifică într-un limbaj accesibil, universal precum este arta. Practic, vorbim de o revoluţionare a relaţiei ştiinţei cu publicul şi dacă până la sfârşitul secolului al XIX-lea vorbim de naturalişti care emiteau observaţii pe baza studiului şi a filosofiei, din secolul XX a devenit necesară confirmarea unor ipoteze  pe baza rezultatelor de laborator. Aşa a apărut o discrepanţă între discursul ştiinţific ţinut în terminologia de specialitate către public – şi s-a creat o soluţie prin care să se transmită mesajul cercetării şi nu detaliul tehnic de laborator. Aşa a apărut BioArta”! Mărturiseşte că ea şi grupul din care face parte îşi alege în fiecare an o temă controversată – gen organismele modificate genetic, sau seminţele artificiale, dar şi multe altele – pe care o tratează artistic, astfel încât până şi oamenii fără pregătire în domeniu să înţeleagă conceptul respectiv. Adaugă d-na profesor: “Este şi o formă de comunicare între cercetători, aparţinând unor domenii diferite, pentru că azi cercetarea este transdisciplinară şi de foarte multe ori specialişti din domenii diferite au viziuni diferite vizavi de acelaşi termen. Dau un singur exemplu, celula, problemă abordată din mai multe unghiuri dând naştere unui concept unitar după această strădanie colectivă”. Găsesc apoi o altă definiţie a BioArtei, pe un site: “Deşi este definită ca formă de artă, ea este mai degrabă un curent sau o mişcare artistică nouă, care a pătruns în aproape toate domeniile biologiei actuale, de la artă transgenică, grefe umane, culturi de ţesuturi vii, sinteză de secvenţe ADN şi până la tehnici provenite direct din biologia moleculară. Toate animalele sau plantele modificate prin selecţie artificială şi pe criterii estetice pot oricând căpăta statut de bioartă”.

In laborator aratandune

“Plantele ne sunt net superioare: noi avem 5 simţuri, plantele 19”!

Se lansează apoi în descrierea unui alt domeniu de pionierat, Urbanibalismul, care se ocupă cu găsirea unor soluţii tehnice pentru construcţii de dezvoltare urbană bazată pe moleculele de dezvoltare vegetală. Explică d-na profesor: “Asta pentru că o plantă, indiferent de volumul şi vârsta ei porneşte de la o singură celulă, funcţionează sistemic, pe baza unor organe care comunică şi se determină reciproc. Rezultatul este punerea ordinii într-un oraş unde construcţia poate deveni haotică. Ca şi la plante, se creează structurile vitale ale viitoarelor configuraţii arhitectonice – a drumurilor de acces, surse de curent, modelul de canalizare şi de recirculare – care ar trebui să fie după sistemul nervurilor plantei sau modelelor de nervuri ale plantei. Asta pentru că natura s-a dovedit a fi cel mai eficient organism din punct de vedere al economiei energiilor şi al eforturilor de creştere. Dacă se merge după acest model nu există şansă de suprasolicitare sau încărcare inutilă de consumuri energetice sau de construcţii”. Apoi, interlocutoarea mea plusează: „În primul rând am considerat plantele net superioare nouă: spre deosebire de om, care are cinci simţuri, plantele au nouăsprezece, atestate prin multiple experienţe de laborator. De asemenea, plantele comunică între ele, îşi transmit semnale electromagnetice şi biochimice de avertizare, de informare care determină activarea unor mecanisme de autoapărare”. Arată apoi că organul cel mai inteligent al plantei – creierul ei – este rădăcina, frunzele fiind simpli executanţi. Şi, curând mă lasă „mască”, emiţând o teorie, bazată pe o ipoteză personală, de-a dreptul şocantă: „Plantele ne supravieţuiesc, trăiesc mai mult decât noi – mii de ani – şi nu au nevoie oameni. În schimb, noi avem nevoie de ele. Ele pot să supravieţuiască independent, indiferent de condiţii, pentru că au mecanisme de funcţionare, în schimb sunt dependente de nutrienţi. Iar o teorie ar fi că, de fapt plantele ne cultivă pe noi – ca să le oferim, prin descompunere, mineralele de care au ele nevoie. Practic, ne condiţionează şi ne conduc viaţa prin oxigenul pe care ni-l oferă”… Apoi, cu un zâmbet misterios, mă întreabă: “Vă daţi seama de ce Dumnezeu nu i-a pus lui Noe în Arcă şi seminţe de plante? Pentru că plantele au capacitatea, indiferent de tipul dezastrelor – diluviu, foc, presiune, radiaţii – să se multiplice la nivelul milioanelor, pornind de la o singură celulă! Practic, fenomenul se numeşte totipotenţialitate celulară!  Iar anomaliile care se petrec acum pe planetă sunt din cauza faptului că natura se autoconservă iar ea nu poate integra şi înţelege, în mecanismele sale, informaţia artificială creată prin faptele noi ale omului. De aceea lucrurile au luat-o razna atât de tare, pentru că natura nu poate da răspunsuri logice la provocările la care e supusă  iar sistemul său se simte agresat în permanenţă”.

profesorul corina catana

Mi-aş fi dorit o discuţie mai lungă, nemaivenindu-mi să părăsesc starea de bine pe care mi-o oferă laboratorul fascinant al doamnei profesor. Însă aflu că se află în plină sesiune de examene, activitate de la care s-a desprins pentru câteva minute ca să poată purta un dialog cu subsemnatul. Aşa că o mai rog, la finalul dialogului nostru să-mi enunţe principiul său de viaţă. Îmi răspunde aproape instantaneu, fără să se mai gândească: „Am ales Binele şi Frumosul în viaţă, pentru că şi de Urât am avut parte o perioadă îndeajuns de lungă de timp. Arta – îngemănată cu Ştiinţa –  îmi dă putere şi cred că fiecare dintre noi are dreptul să aleagă felul în care îşi desfăşoară viaţa. De asemenea, mai cred că toate încercările prin care trecem prin viaţă ne sunt date tocmai pentru ca să alegem această cale – şi prin ea să definim felul nostru de a fi în lume”.


Urbanibalismul, în concepţia d-nei profesor.Oraşul ca un conviviu spontan”: Urbanibalismul se defineşte ca ”artă materică” sau ”arta materiei vii” (Posthuman Glossary (Theory) by Rosi Braidotti (Editor), Maria Hlavajova (Editor) Publisher: Bloomsbury Academic, 2018). Urbanibalismul trece de la experienţa subiectivă a lumii la perspectiva metabolică a formelor specifice de viaţă. Este experienţa oraşului ca sursă naturală de formă de viaţă care creşte autonom faţă de orice „ecologie urbană” planificată. Urbanibalismul nu se mulţumeşte cu simpla cartare a arhitecturii unui oraş ci propune dezvoltarea oraşului pe modelul unui organism viu, care conectează punctele de interes într-o constelaţie denumită ”convivia” (de la con+vivere care înseamnă ”locuire împreună”). Împotriva esteticii superficiale, urbanibalismul explorează rădăcinile istorice (metabolism geologic) şi materia vie. Arhitectura devine exoscheletonul cetăţeanului, un fel de complex naturocultural în care se suprapun straturi diferite: anorganic, organic, social, economic, lingvistic, iconic.

plantoidul

Plantoidul, văzut de prof. univ. dr. Corina Cătană: Un plantoid este un robot sau un organism sintetic conceput să arate, să acţioneze şi să se dezvolte ca o plantă. Conceptul a fost publicat pentru prima dată în 2010 [Mazzolai, Barbara] (deşi modelele de sisteme comparabile controlate de reţele neuronale datează din 2003 [citare Cheng Shao, 2010]) şi până în prezent au rămas în mare măsură teoretice. Agenţia Spaţială Europeană are un prototip în curs de dezvoltare. Un plantoid încorporează o arhitectură distribuită în mod inerent, formată din module autonome şi specializate. Modulele pot fi modelate pe părţi ale plantei, (cum ar fi vârful rădăcinii) şi comunică, pentru a forma o inteligenţă a mulţimilor simple. Acest tip de sistem poate afişa o mare robusteţe şi rezistenţă. Se presupune că este capabil de recoltare şi gestionare a energiei, de conştientizarea colectivă a mediului şi de multe alte funcţii. În Science Fiction, în timp ce roboţii umani (androizii) sunt destul de frecvenţi, iar roboţii biomorfi de tipul animalelor apar şi ei uneori, plantoizii sunt destul de rari. Excepţii apar în romanul Hearts, Hands and Voices (1992, SUA: The Broken Land) de Ian McDonald şi seria TV Jikuu Senshi Spielban.

LĂSAȚI UN MESAJ