Marţi, 1 Decembrie, 2015. Doresc astăzi cu tot dinadinsul s-o întâlnesc – renunţând la banala, deja, paradă militară – pe poeta şi scriitoarea Ana Maria Tudoş, în opinia mea un adevărat simbol al luptei pentru credinţă şi dragoste de ţară. Femeia, cu viaţa personală distrusă de comunism, a umplut, în tăcere, ani la rândul, saci întregi cu poeme şi proze, pe care şi le-a publicat, după 1989, în 15 volume. Prezentându-ne o cronică, fără egal în literatura noastră, a vremurilor teribile prin care a trecut.
La o cafea cu o eroină
Ana Maria Tudoş locuieşte într-un bloc turn din giganticul Mănăştur, pe strada Mehedinţi, chiar în proximitatea Bisericii cu hramul „Sf. Apostol Matei”. Mă avertizase, telefonic, în caz că nu reuşesc să nimeresc la fix, să mă orientez după biserica, aflată în construcţie, care-i „creşte chiar în grădina din faţa blocului”. După circa trei-patru ani de la ultima noastră întâlnire, o regăsesc pe scriitoare mai plăpândă şi mai slăbită. Doar privirea sa pătrunzătoare şi severă, care nu glumeşte, pare a mă radiografia din cap până-n picioare, făcându-mă – desigur, fără vreo urmă de intenţie – să mă simt ca un neisprăvit. Femeia aceasta pirpirie, potenţată de un foc interior, e mai puternică din punct de vedere spiritual decât o sută de inşi la un loc, iar suferinţele sale şi modul de-a trece peste ele, prin scris, în cei 81 de ani de viaţă, depăşesc puterea multora de înţelegere. Acum mi se conturează şi mai pronunţat convingerea că întâlnirea cu Ana Maria Tudoş şi încercarea de a-i surprinde, într-un reportaj, viaţa, de 1 Decembrie sunt mai importante decât de a căsca gura – cu cocardă tricoloră, prinsă la rever – la desfăşurările din centrul Clujului. Mă pofteşte în camera principală a micuţului său apartament, şi primul lucru care-mi sare în ochi este biblioteca somptuoasă, ticsită de cărţi. După ce mă pofteşte să iau loc la masa care tronează în mijlocul camerei, Ana Maria îmi toarnă o cafea într-o ceşcuţă elegantă punându-şi şi ei câteva picături, într-un păhărel de mărimea unui degetar. Mărturiseşte că după operaţia la care a fost supusă în 1990, a mai rămas doar cu o mică parte din stomac, fiind nevoită acum să mânânce de şase ori pe zi, în cantităţi infime, pentru a nu-şi forţa stomacul. Pe masă sunt postate, strategic, 14 din cărţile sale şi o cutie plină cu fotografii de familie. Se scuză, de parcă ea ar fi cea vinovată pentru o carte lipsă, din totalul de 15, pe care le publicase: „O prietenă a ţinut neapărat să o aibă pentru ea, aşa că i-am oferit-o, chiar dacă nu mai am un alt exemplar”. Se bucură, de asemenea, pentru că suntem amândoi destul de matinali, deoarece „mai târziu, după orele 11.00-12.00 nu mai sunt bună de nimic, într-atât sunt de slăbită”. Apoi se arată sincer mirată şi măgulită pentru că am ales-o tocmai pe ea pentru un interviu, într-o zi de o asemenea importanţă, când toată lumea se retrage, îndeobşte, în sânul familiei. Şi, parcă pentru a-mi întări convingerea că am procedat cum nu se poate mai nimerit, rosteşte, ca pentru sine: „N-am avut la viaţa mea prea multe bucurii şi, trebuie să mărturisesc şi că nici n-am avut motivaţii pentru ele” (subl. noastră).
Lungi şicane şi liceul început la 25 de ani
Brusc, faţa i se luminează şi începe să rememoreze fragmente autobiografice din îndepărtata ei copilărie: „M-am născut în satul Valcăul de Jos din judeţul Sălaj, unde am făcut şi primele clase de şcoală generală. Dar fiindcă părintele Gheorghe Morna, învăţătorul meu, a fost arestat de către comunişti, fiind greco-catolic, n-am primit actele de absolvire a opt clase decât după ce-am împlinit douăzeci şi cinci de ani. Abia atunci am reuşit să încep liceul, seral. Tata, care lucrase la Uzinele Malaxa, la Bucureşti, fusese acuzat de activitate anticomunistă şi nu reuşise să convingă autorităţile de nevinovăţia lui, aşa că totul s-a repercutat pe mine şi pe fraţii mei. Şi am fost 11 copii la părinţi”. Se angajase, între timp, ca infirmieră la Centrul de Transfuzii din Cluj, astfel că după 11 luni de activitate devine laborantă. Însă, abia după ce absolvă liceul şi apoi Şcoala Tehnică Sanitară, Ana Maria Tudoş reuşeşte, la 30 de ani, să ajungă asistent medical de laborator. De puţine bucurii avusese parte în viaţă, până atunci – şi, din păcate, nici de-acum încolo destinul său nu se va schimba, într-un fel. În momentul când o întreb cine sunt colegii dintr-o veche fotografie, făcută la Centrul de Transfuzii îşi aminteşte un episod neplăcut, legat de o anume Viorica: „Invidioasă pe mine pentru că eram bine văzută de către şefi – şi ca să mă compromită – mi-a modificat ceasul de laborator, fixat la termenul de 30 de minute. Astfel, a dublat numărul minutelor ca să să distrug cele 800 de analize ale pacienţilor – conţinând de la anlizele tinerilor ce urmau să se căsătorească şi până la cele ale bolnavilor, elevilor, etc. Ar fi fost un dezastru. Dar nu am reacţionat într-un alt fel decât scoţând-o, pur şi simplu, de la suflet.” Schimbă apoi subiectul, revenind la o temă dragă sufletului său: „La şcoală am fost cea mai fericită, fiindcă – deşi n-aveam manuale şi-mi luam notiţe până-mi amorţea mâna – nu doream să-mi scape nimic din ceea ce mi se preda. Şi o bucurie târzie, ca o compensaţie a faptului că n-am putut face facultate atunci, în vremurile grele, a fost absolvirea Facultăţii de Psihologie, în anul 2008. După atâtea interdicţii îndurate într-o viaţă am reuşit să absolv o facultate abia acum, când eram trecută deja binişor de 70 de ani.”
„Securiştii mi-au sugerat până şi să mă sinucid”
Credinţa nestrămutată în Dumnezeu a fost unul din motivele pentru care cariera i-a fost <şuntată>, în numeroase rânduri, arată scriitoarea. „Fiind credincioasă greco-catolică, făceam la mine acasă, în Valcău, în fiecare seară, Rozariul. La biserică mergeam în toate sărbătorile şi în zilele de duminică, iar în Postul Mare la <Calea Crucii>. Însă, după ce-am purtat doi ani doliu după soră-mea, care a murit la 26 de ani, într-un accident de tren, am ajuns să mă obişnuiesc cu straiele lungi şi n-am mai simţit nevoia să le schimb. Sora mea intenţionase să-şi dedice viaţa slujirii Domnului, dar comuniştii au desfiinţat şcoala de călugăriţe de la Beiuş, aşa că n-a avut ce face: a venit acasă şi apoi s-a măritat. Am iubit-o mult de tot şi am vrut, la rândul meu, să devin călugăriţă, dar viaţa mi-a pregătit altceva decât ceea ce intenţionam să fac”, arată mai departe Ana Maria Tudoş. Şi, pentru că se îmbrăca asemeni călugăriţelor şi frecventa asiduu bisericile, securiştii au luat-o urgent în primire pe Tudoş: „Mă chemau la celula de partid, ca să mă înscriu în P.C.R. şi zilnic le spuneam că nu-s încă lămurită. Era groaznic să tot repet lucrul ăsta, şi mă duceau de două–trei ori pe săptămână şi pe strada Traian, la Securitate. Doreau să ştie tot felul de lucruri despre preoţi şi credincioşi, dar eu nu le-am spus nimic – fiindcă pe unii, efectiv nici nu-i cunoşteam. Odată m-au urcat într-o maşină şi mi-au sugerat să mă arunc din ea, în mers. Eu le-am spus, în schimb, că iubesc mult viaţa şi n-am de gând să mă sinucid!” Şi-n tot acest timp, Ana Maria Tudoş scria pe nişte bileţele idei sau fragmente de poezii, pe care le ascundea într-un sac, în speranţa că le va definitiva după ce comunismul va cădea. „Pe undeva speram la acest lucru, dar nu pe faţă şi m-am dedicat scrisului, terminându-le de prelucrat – culmea! – chiar în perioada de dinainte de revoluţia din 1989. M-au încurajat mult pe atunci poeta Mariana Bojan şi scriitorul Constantin Zărnescu, iar eu îl vizitam pe acesta la biroul său de la revista <Tribuna>, unde îi arătam poeziile scrise de mine. Sincer să fiu, am anticipat cu mulţi ani înainte căderea comunismului şi versurile mele, datate, confirmă acest lucru ”, mărturiseşte, uşurată într-un fel, poeta. Dar, până să se bucure de libertate, este chemată permanent la securitate, unde un colonel, specializat pe culte, o anchetează. Însă, într-un moment de exasperare, ştiind că soţia lui fusese operată la o clinică din Cluj, i-a trântit acestuia în faţă că şi soţia lui e credincioasă, fiindcă fusese văzută, pe patul de spital, La Clinica de Chirugie I, cu cărţi de rugăciune în mâini. Observaţia aceasta a avut darul să-l sperie pe colonel, care a slăbit-o pe Tudoş chiar din ziua respectivă.
„Din teamă de Securitate, n-am avut niciodată un iubit”!
Îşi reia apoi ideea pe care o lăsase în suspensie: „Simţeam de asemenea cum slăbeşte, pe zi ce trece, comunismul, fiindcă şi la biserică începuseră să-i lase pe români să aibă, la Piarişti, slujba proprie. Aceasta se desfăşura dimineaţa la ora opt. Eu umblasem ani mulţi la romano-catolici, asistând la slujbele oficiate în limba maghiară, încă de când am venit la Cluj, la vârsta de 19 ani. Şi-n plus, maghiara îmi era familiară, fiindcă făcusem primele clase de şcoală în această limbă, la Valcău. ” Admite că teroarea la care a fost supusă, decenii la rând, a determinat-o să renunţe până şi la a-şi găsi un iubit, astfel că a rămas singură până astăzi: „Am fost o tânără veselă, îmi plăceau excursiile la munte, împreună cu colegii, dar şi bancurile – unele dintre ele chiar nesărate. Însă m-am ferit de bărbaţii care mă curtau, văzând în fiecare un securist, aşa că după ce câte unul mă contacta, nu urma niciodată a doua întâlnire cu el. Datorită suferinţelor îndurate, când diverşi bărbaţi devenau insistenţi, eu schimbam repede bisericile pe care le frecventam, tocmai ca să nu mă mai găsească. De frică, gândul iubirii mi-a ieşit din minte. Scriam despre iubire – şi-mi plăcea când întâlneam acest sentiment la alte persoane, dar eu renunţasem la ea.” Schimb din nou subiectul, întrebând-o despre patriotism, sentiment omniprezent în creaţia poetică, de altfel numeroase poeme fiind scrise chiar în ziua de 1 Decembrie, Ziua Naţionala a României – iar o carte, recentă, se intitulează chiar ”România”. Răspunde, fără măcar să clipească, mânată de o frumoasă naivitate, cea care de altfel a şi ţinut-o în viaţă în momentele sale de cumpănă: „Grozav ce-mi plac sărbătorile româneşti – şi chiar şi înainte, în comunism, eu eram aceea care adunam bani de la colegi pentru festivităţile care urmau să se desfăşoare în cadrul colectivului. Iar 1 Decembrie din acest an îmi place şi mai mult, fiindcă mulţi dintre cei care au <belit> ţara asta, timp de 26 de ani, vor intra în închisoare. Şi sentimentele mele apar – clar de tot – şi în cărţile pe care le-am publicat până acum”. Arată mai departe că restul zilei o va petrece în faţa televizorului, căutându-i – din noianul celor care nu spun nimic – pe cei care spun adevărul: „Minciuna mă omoară şi mi-e spusă în faţă, în continuare, de prea multe ori, inclusiv în familie. Comunismul a distrus conştiinţa, caracterul, mentalitatea – şi astea se refac greu de tot. Valorile s-au inversat, ceea ce e o nenorocire pentru noi şi sunt sigură că doar cei care au avut un izvor de adevăr în copilărie, au rezistat. Şi numai cei care au conştiinţă şi caracter au rămas cu mentalitatea nestricată, lucruri ce trebuie să le arătăm şi la urmaşi. Deci, la 1 Decembrie atât îmi mai pot dori: renaşterea conştiinţei, caracterului şi a mentalităţilor sănătoase ale poporului nostru.”
Străbunii
Străbunii ne privesc peste umăr de soare
Să vadă, limba strămoşească
Am făcut-o mai perfectă, mai mare ?!
Străbunii ne privesc peste umăr de lună,
Să vadă Patria apărată de ei,
Am păstrat-o în stare bună ?!
Străbunii ne privesc peste umeri de stele
Să vadă ce-au făcut cu Ţara, glia şi moşia
Să vadă ce-au făcut cu ele ?!
Ana Maria Tudoş, 1 Decembrie 1970
