Volumul „Intrarea României în Primul Război Mondial: negocierile diplomatice în documente din arhivele ruse, 1914-1916’’, editor Vadim Guzun, cu o prefață de prof. univ. Ioan Bolovan, apărut în 2016 la Editura Argonaut din Cluj-Napoca, având 355 pagini, are într-un fel caracter de premieră, deoarece relatează complet toate eforturile țării noastre pentru a obține Transilvania, Banatul și Bucovina, în condițiile păstrării integrității teritoriale, pe baza corespondenței diplomatice din perioada 1914-1916.
* * *
Cartea este dedicată lui Ion I. C. Brătianu și are reproduse la începutul ei câteva rânduri, cu adevărat emoționante, din volumul Amintiri politice al lui I. G. Duca: ”Când totul a luat sfârșit, Brătianu și Poklevski, cu lacrimi în ochi, s-au îmbrățíșat, ne-am strâns cu toții mâna, arătându-ne speranța că actul care se iscălise va fi spre fericirea neamului românesc.” Apropo de acest moment cu adevărat memorabil, mi se pare că relațiile ruso-române au fost câteodată cu adevărat bune, chiar și pe plan politic. Mulți ostași ruși au pierit pe câmpurile de luptă din România, atât în Primul Război Mondial, cât și în cel de al Doilea, inclusiv în Transilvania. Abordarea istoriei trebuie făcută nuanțat, fără idei preconcepute, deoarece un tablou care redă realitatea nu se poate rezuma în alb și negru, el fiind unul mult mai complex.
Istoricul dr. Vadim Guzun, pe care l-am mai recenzat, diplomat de meserie, este cel mai prolific din generația actuală de cercetători. Dacă am socotit bine, din 2011 și până acum a scris 17 cărți, care nu sunt simple compilații de documente, ci rodul unor investigații în arhive și a analizării cu acribie a conținutului filelor cercetate. Și în această carte studiul introductiv are peste 50 de pagini. El este scris cu mult talent. Vadim Guzun are și darul portretizării. Mă gândesc la modul în care este înfățișat Stanislav Poklevski. Acesta a fost reprezentantul diplomatic al Rusiei, pe care îl apreciază că s-a comportat față de autoritățile române: „onest, cum ar fi trebuit să fie Rusia după finalizarea negocierilor teritoriale, în luna august 1916” (p. 64).
Aș dori să remarc că greul negocierilor l-a dus Ion I. C. Brătianu, deci prim-ministrul și nu ministrul nostru de externe sau Diamandy, reprezentantul României la Petrograd. Marele om politic a beneficiat de sprijinul tinerei familii regale, deoarece filo-antantiștii, prin propaganda lor zgomotoasă, mai mult îl deranjau pe Brătianu decât îl ajutau în negocierile diplomatice. Și când te gândești că după încheierea armistițiului cu Puterile Centrale, unii au decis să-i facă dosar penal, fiindcă a fost de partea Antantei, te cuprinde disperarea! (Și Octavian Goga a avut cuvinte grele la adresa lui, dar aceasta este istoria, nedreaptă cu marii bărbați de stat și nu este un caz singular în viața politică. Când se face bilanțul unei epoci, inevitabil se separă metalul prețios de zgură.)
La început, când pe câmpurile de luptă, rușilor le mergea bine, aceștia nu au solicitat altceva, decât o „neutralitate binevoitoare”, promițându-ne în schimb Transilvania și Banatul.
După ce pe frontul de luptă situația s-a înrăutățit, iar în Franța, armatele care se confruntau s-au îngropat în tranșee, s-a cerut imperativ României să intre în Război. Ca și în al Doilea Război Mondial, reprezentantul puterilor aliate a fost Rusia. Ambasadorul rus de la Paris, îi cerea ministrului său de externe: „cooperarea României trebuie cumpărată cu orice preț” (p. 241).
Trebuie arătat că reprezentanții diplomatici ai țării vecine erau mai concesivi față de România decât autoritățile militare rusești.
În acea perioadă, Franța ne-a ajutat prin președintele Raymond Poincaré. Nu mă pot abține să nu reproduc din nou cele spuse de Iuliu Maniu și anume că destinul României depinde mult de cum îi merge țării Hexagonului. Să nu uităm că și în 1940 am pierdut Basarabia, o parte din Bucovina, Ardealul de Nord și Cuadrilaterul, numai după ce Franța continentală a fost ocupată în cea mai mare parte de trupele naziste, iar Petain s-a declarat învins.
Prin Convenția politică din 4/17 august 1916, Franța, Marea Britanie și Rusia ne-au garantat integritatea teritorială și s-a determinat frontiera țării noastre în raport cu Ungaria, marcată de Tisa. Am obținut aproape întregul Banat, urmând să nu ridicăm fortificații în apropiere de Belgrad. Cu sârbii am avut ulterior multe probleme. Delegații din Banat n-au putut participa la 1 decembrie 1918 la Alba Iulia, deoarece provincia era ocupată de „prietenii” din vest, iar ultima localitate în dispută, Jimbolia ne-a fost predată abia în anul 1924. (Nici acum, în Valea Timocului, sârbii nu se poartă bine cu românii, refuzând să le recunoască identitatea națională și religioasă.)
Dar să revin la cartea recenzată, pe care am citit-o cu mult interes și fiindcă reprezintă un omagiu adus făuritorilor României Mari, care și-au urmărit cu obstinație idealul.
Merită să o citiți și pentru a vă da seama cum își respectă marile puteri obligațiile asumate. Aliații, prin Convenția militară, s-au obligat să procure României material de război, inclusiv cauciucuri, cai, medicamente, etc. Puțin s-a realizat din această promisiune; după cum nici trupele aliate din Grecia nu au atacat Bulgaria. Și din această cauză România s-a găsit în luptă pe două fronturi: în Transilvania unde nu am ajuns nici până la Sibiu și la sud cu Bulgaria, care ne-a aplicat o corecție severă la Turtucaia.
Până la urma România modernă, cum îi spune președintele Johannis, s-a înfăptuit. După hotărârile din 1918 de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia, țara noastră s-a reîntregit în frontierele ei firești și acum ne pregătim să sărbătorim Centenarul Marii Uniri la 1 decembrie 2018.
Cartea apărută în condiții grafice excepționale, așa cum am mai spus, poate fi considerată și ca un omagiu adus marii sărbători naționale a neamului românesc pentru care îi mulțumesc autorului, atât de dedicat cercetării relațiilor noastre cu Estul.
Baia Mare la 8 noiembrie 2016
Adrian Man
