Episodul IV
Fără a avea pretenţia că mă voi ocupa de toate cazurile de români încarceraţi în propria închisoare a minţii lor, captivi în spatele unor gratii care, deşi fictive, sunt foarte groase şi greu de trecut, am să continui cu prezentarea altor fiinţe umane chinuite şi dependente de închisoarea propriilor minţi.
Gândiţi-vă, dragii mei cititori, în ce închisoare a propriei minţi intră părinţii care ăşi pierd copiii în diverse accidente de maşină, de avion sau în naufragiu. Părinţii care îşi văd copiii morţi ca urmare a unui malpraxis medical sau din cauza unei boli incurabile, „moştenite” genetic chiar de la ei. Toţi aceşti părinţi vor trăi restul vieţii lor parcurgând zi de zi aceleaşi drumuri fixe dintre casă, serviciu şi cimitirul unde şi-au îngropat copiii.
În închisoarea propriei minţi ajung să trăiască şi aceia cărora le mor fraţii ori surorile şi a celor care îşi pierd părinţii înainte de vreme.
Ce traumă trăiesc toţi acei oameni care rămân cu dizabilităţi în urma unor accidente de muncă, de maşină sau în incendii. Ei ajung după gratiile propriilor închisori pe tot parcursul vieţii lor, la fel cum se întâmplă şi cu cei care, dint-un motiv sau altul, rămân rătăciţi pentru o perioadă într-o junglă, pădure sau munţi, fără şansa de a mai fi găsiţi şi salvaţi de cineva.
Există şi o categorie de oameni cărora întâlnirea cu vietate le poate schimba viaţa în urma sechelelor pe care le pot lăsa asupra minţii celor care au fost muşcaţi de tot felul de animale sălbatice tereste sau acvatice, de insecte sau reptile, care fac din aceşti oameni neoameni şi îi trimit automat după propriilor lor gratii. Nici nu vreau să mă gândesc ce înseamnă o astfel de situaţie, ce groaznic este să te întâlneşti cu un patruped sălbatic, un şarpe veninos sau constrictor, un crocodil, rechin, pisică de mare sau cine ştie ce peşti şi meduze veninoase ori să ai parte de înţepătura unui scorpion sau ţînţar anofel. Toate acestea şi multe altele, îţi pot aduce uneori moartea, iar alteori semne ori schilodiri pe viaţă, dublate de un sentiment de spaimă care nu mai poate fi şters niciodată de pe retină şi din mintea aceluia care a avut nefericirea unei asemenea întâlniri de gradul zero cu moartea. Faţă de aceşti oameni, care rămân cu sechele fizice şi psihice, nu poţi să ai decât o profundă compasiune pentru suferinţa lor iremediabilă.
O altă categorie de români care ajung inevitabil în închisoarea propriilor minţi, sunt toţi aceia care încep lungul calvar al unui proces din Justiţia românească!
Fie că vorbim despre procese civile, comerciale sau de de contencios administrativ (pe cele penale le voi trata într-un epidos viitor), toţi cei direct implicaţi devin captivi propriilor minţi pe toată durata acestor procese, care, incontestabil, duc oamenii în pragul disperării, căci constată cum trec anii, timp în care îmbătrânesc, pierd bani, dar mai ales pierd definitiv timp din viaţa lor, irosindu-l pe termene în instanţe.
Realizează cineva cîn în România au fost şi încă mai sunt, pe rolul diferitelor instanţe de judecată, procese care durează de zeci de ani, unele depăşind chiar 20 de ani de judecată, fără să se ajungă la o soluţie, indiferent care, bună sau rea.
Voi continua cu noi exemple în episodul următor.
Prof.univ.dr. Florentin SCALEŢCHI
16 martie 2016
Va urma
