În scaun cu rotile, cu mâna ruptă de către soţ! A aruncat în ea cu punga de gunoi în care se afla un borcan de 800 grame!

350

Femeia aşteaptă, în ploaie, sub o streaşină a I.M.L.Cluj, să fie consultată de către medici. De parcă nu i-ar fi de ajuns că e imobilizată într-un scaun cu rotile aceasta are mâna stângă fracturată şi observ cum îşi şterge, pe furiş câte o lacrimă de pe obraji, deşi nu sunt sigur dacă nu e vorba cumva şi de picuri de apă scurşi din umbrela care o protejează de ploaie. Din fericire, impresionat, personalul s-a mobilizat rapid şi s-a întrecut în a-i scurta aşteptarea, preluând-o în regim de urgenţă. Răgaz în care am avut cu biata femeie o discuţie care m-a răscolit profund, inducându-mi în suflet un crunt sentiment de neputinţă şi disperare.

 

Femeia în vârstă de 62 de ani, aflată într-un scaun cu rotile, e netransportabilă până la cabinetul aflat la subsol aşa că urmează să fie consultată de către medici în curtea interioară a institutului. Pare – după expresia feţei sale, imobilă – o păsăre rănită de moarte căreia îi e indiferent ce se va mai întâmpla cu ea de-acum încolo. În primul rând, când mă prezint ca jurnalist şi o rog să-mi împărtăşească teribila ei poveste acesta se şochează şi se închide, brusc, în sine. Apoi, după ce o conving de întreaga mea compasiune şi bună credinţă – “mişcă” puţin. Este evident că se desfăşoară în interiorul său o luptă acerbă între a-şi face publică cu glas tare disperarea şi a ţine doar pentru sine cazul, suferind în tăcere. Îmi spune că, totuşi, nu mi-l împărtăşeşte în totalitate de dragul băiatului ei, care ar face probabil moarte de om dacă ar afla din presă ce i s-a întâmplat. Şi, oarecum voalat îmi face câteva mărturisiri, mai ales din dorinţa de a se destăinui cuiva.  “De patru ani am ajuns în scaun cu rotile şi de când m-am îmbolnăvit sentimentele soţului s-au schimbat încet-încet. Amândoi avem câte un copil dintr-o căsătorie anterioară şi, cum vă spuneam, lucrurile între noi merg din ce în ce mai prost. Cu câteva zile în urmă bărbatul meu se pregătea să ducă gunoiul menajer şi ţinea punga aceea nenorocită în mână. Ne certasem puţin iar el, nervos la culme, a aruncat punga spre mine. Uitase probabil că în ea, pe lângă rămăşiţele de mâncare se află şi un borcan de murături, ciobit, de 800 de grame. Iar când m-a nimerit în mână, cu borcanul greu aflat în pungă, încheietura mi-a cedat instantaneu”, povesteşte femeia, la fel de temătoare, privindu-mă de data aceasta direct în ochi. Mă imploră apoi să nu dau date concrete despre ea, care să o identifice – “de fapt niciun fel de date” – fiindcă dacă află soţul ei că a fost la I.M.L. pentru certificat o va omorî, cu siguranţă. “Chiar şi acum i-am spus că merg la dializă, habar n-are că am venit aici, deci vă rog să nu scrieţi de cazul meu  – fiindcă n-o să am n-am nicio scăpare de furia lui. Credeţi că dacă mă plâng la autorităţi am vreo şansă de a mă salva? Până intervine poliţia mă omoară ăsta de o sută de ori… De altfel, fiind total neajutorată – şi fiul meu, departe de mine – nu am altă şansă decât să rămân la dispoziţia soţului şi la mila lui Dumnezeu. Oricum, ştiu un lucru: după ce-i trec dracii întotdeauna se potoleşte. Aşa că abia după ce-mi scot certificatul o să mă gândesc bine de tot ce o să fac în continuare, dar, credeţi-mă, acum sunt derutată tare”… Mă retrag, împleticindu-mă tulburat de grozăvia cazului şi totodată de sălbăticia acestei lumi în care unii semeni ai noştri cred că deţin drept de viaţă şi moarte asupra celorlalţi. Scriu, totuşi, hotărât să lansez acest S.O.S. în locul femeii aşa cum îşi lansează naufragiaţii în ocean, mesajul, într-o sticlă. Oare cine îl va găsi?