Judecătoarea Monica Trofin, de la Tribunalul Cluj, a motivat sentinţa prin care obligă Primăria Cluj-Napoca să inscripţioneze plăcuţele de la intrările în oraş şi în limba maghiară. Aceasta a ales să abordeze varianta de interpretare Ceea ce nu este expres interzis prin lege este permis, considerând că această variantă este mai apropiată de reglementările internaţionale.
”Fundația olandeză European Committee Human Rights Hungarians Central Europe”, cu sediul în Amsterdam, a cerut Primăriei Cluj-Napoca, în instanţă, să amplaseze plăcuţe bilingve la intrările în oraş. Primăria, ca de obicei, nu s-a prezentat la proces şi nici nu a depus vreo înaintare legată de această speţă. Astfel că, deşi Legea 215/2001 specifică faptul că montarea plăcuţelor bilingve se aplică dacă ponderea populaţiei de origine maghiară depăşeşte 20%, judecătoarea Monica Trofin a decis, într-o sentinţă care nu este definitivă, să oblige Primăria să se supună cererii fundaţiei olandeze.
Motivarea instanţei
Recent, portalul Clujust.ro a publicat motivarea sentinţei date de judecătoarea clujeană. Aceasta arată că, deşi prevederile legale nu sunt întrunite la Cluj, „instanţa consideră însă că minoritatea maghiară este îndreptăţită să ceară autorităţii locale inscripţionarea bilingvă a localităţii.
Astfel, dispoziţiile art. 76 din Legea 215/2001 prevăd obligativitatea inscripţionării bilingve atunci când cetăţenii aparţinând minorităţii naţionale depăşesc un număr de 20% din numărul locuitorilor, iar HG 1206 /2001 concretizează modalitatea de executare a acestei inscripţionări. Instanţa reţine însă, că din interpretarea dispoziţiilor legale mai sus citate, rezultă că atunci când acest procent al cetăţenilor minorităţilor nu este atins, problema inscripţionării în limba minorităţii este o chestiune ce ţine de oportunitate, lăsată la îndemâna autorităţii locale.
În sensul art. 36 alin.1 din Legea 215/2001, (1) Consiliul local are iniţiativă şi hotărăşte, în condiţiile legii, în toate problemele de interes local, cu excepţia celor care sunt date prin lege în competenţa altor autorităţi ale administraţiei publice locale sau centrale. Prin urmare, autoritatea locală este liberă să inscripţioneze în limba minorităţilor naţionale, denumirea localităţii în limbile minorităţilor pe indicatoarele de intrare şi ieşire din localitate, dacă există o manifestare de voinţă a autorităţii în acest sens”.
Ceea ce nu este expres interzis prin lege este permis
Monica Trofin mai arată în motivarea sentinţei că instanţa a avut de ales între două variante de interpretare a legii: ceea ce nu este expres interzis de lege este permis sau ceea ce nu este în mod expres prevăzut este interzis.
„Dintre aceste variante, s-a ales prima variantă, având în vedere că în momentul legiferării nu pot fi avute în vedere în mod expres universalitatea conduitelor efective la care legea obligă, nici chiar în materia dreptului public, sau cu atât mai mult, acestea fiind apreciate generic, prin urmare ceea ce nu este expres interzis de lege este permis, neînsemnând că aplicarea acestui principiu contravine principiului legalităţii.
(…) S-a mai reţinut în decizia menţionată că în multe localităţi din România legea s-a interpretat exact conform principiului juridic fundamental „ceea ce legea nu interzice, este permis”, fiind astfel instalate indicatoare cu denumirea localităţii bi-sau trilingve în localităţi unde minoritatea respectivă nu atingea pragul de 20 %, cum ar fi de exemplu Sibiul, Mediaşul, Aiudul, Seinul, Sighişoara, Iernutul etc.”, arată instanţa.
Ceea ce nu este în mod expres prevăzut în lege este interzis
A doua modalitatea de interpretare a fost adoptată în cazul sentinţei din 2011 despre care a scris anterior şi Gazeta de Cluj. Astfel, Curtea de Apel a anulat două Hotărâri ale Consiliului Local Câmpia Turzii care prevedeau amplasarea plăcuţelor bilingve la intrarea în oraş. Un cetăţean al localităţii a reclamat încă din 2009 primăria pentru includerea denumirii istorice „Aranyosgyeres” pe indicatoarele de la intrarea în municipiu, iar sentinţa Curţii de Apel a fost a treia decizie consecutivă a unei instanţe clujene care i-a dat dreptate.
Curtea arată că niciuna din atribuţiile administraţiei locale cuprinse în lege nu se referă la posibilitatea autorităţii de a hotărî cu privire la înscrierile pe panourile de demarcaţie a perimetrului administrativ-teritorial al municipiului în cazul în care ponderea minorităţilor în limba căreia se realizează inscripţia este de sub 20% din totalul populaţiei, această atribuţie nefiind conferită consiliului prin nicio lege. „Mai mult, interesul public urmărit prin adoptarea celor două acte (HCL-urile de la Câmpia Turzii) este discutabil, existenţa unor protocoale de înfrăţire neputând justifica un astfel de demers şi neputându-i conferi prezumţia de legalitate”, arată sentinţa.
Precedentul similar
Monica Trofin, însă, invocă şi Decizia nr. 2797 din 9 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Cluj, care adoptă o poziţie similară celei exprimate de judecătoare şi consideră că la latitudinea autorităţilor locale inscripţionarea indicatoarelor în limba minorităţilor, atunci când minorităţile nu întrunesc pragul de 20%. „Prin urmare, având în vedere practica judiciară neunitară, instanţa are posibilitatea de a se ralia uneia sau alteia dintre opinii, iar din acest punct de vedere, va reţine că este mai potrivită prima variantă, care este mai apropiată şi de reglementările internaţionale”, subliniază aceasta. În sprijinirea acestei afirmaţii, Trofin prezintă şi analizează în speţa de faţă prevederile a trei acte normative internaţionale: Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, încheiată la Strasbourg la 1 februarie 1995, Tratatului de înţelegere, cooperare şi bună vecinătate dintre România şi Republica Ungara, semnat la Timişoara la 16 septembrie 1996 şi Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare, care a fost adoptată la Strasbourg la 5 noiembrie 1992.
Cine a convins instanţa
Argumentele juridice ale petenţilor au fost formulate de consilierul juridic al organizaţiei, o studentă în anul III la drept, în vârstă de 22 de ani, Izabella Szocs, pe baza legislaţiei europene. Citată de RFI, Izabella Szocs a explicat care sunt criteriile care au stat la baza analizei de oportunitate, prevăzute atât de legea românească în vigoare, cât și de norma europeană, care i-a adus victoria în faţa juriştilor Primăriei, şi anume: numărul substanţial de locuitori, populaţie tradiţională şi cerinţă suficientă. Aceasta a arătat că, în urma recensământului din 1992, maghiarii reprezentau 22% din cetăţenii Clujului. Chiar dacă la recensămintele din 2002 şi în 2011 populaţia maghiară a scăzut sub 20%, articolul 131 din legea 215/2001 spune că prevederile acesteia sunt aplicabile şi „dacă ponderea cetăţenilor aparţinând unei minorităţi scade sub procentul prevăzut la art. 19 (20% – n.r.)”.
De asemenea, a fost invocat şi art. 11, alin. (3) din Convenţia Cadru de la Strasbourg, în care se precizează că “în ariile locuite în mod tradițional de un număr substanțial de persoane aparținând unei minorităţi naționale, părţile vor depune eforturi, în cadrul sistemului lor legal, inclusiv, atunci când este cazul, în cadrul acordurilor încheiate cu alte state, şi ţinând seama de condițiile lor specifice, pentru expunerea denumirilor locale tradiționale, a denumirilor străzilor şi a altor indicații topografice destinate publicului, deopotrivă în limba minoritară, acolo unde există o cerere suficientă pentru astfel de indicaţii”.
