În „Dincolo de stelele reci” este vorba despre lucruri normale, obişnuite şi nu despre ce se întâmplă la suprafaţa lucrurilor – chestii superficiale, de prost gust, de slabă calitate (umană şi morală), degradante. Este vorba de lucruri care vin de foarte demult şi încă mai sunt, încă mai au trup în cei de acum – de atunci când autorul îşi satisfăcea stagiul militar. Iubirea – curată, nefalsificată de viciu sau interes, iubirea în mediul ei specific – curăţia şi pudoarea; aspiraţia la onoare – nu la onoruri; dragostea de Patrie – vitejia,purtată inlăuntru, nu înafară nici verbalizată, soldaţii sunt numiţi „făpturile eroismului”, dar şi „forme ale visului”; cântecul militar este ales cu gijă – e vorba de sentimente profunde şi curate, nu de iluzorii sau măscărite ideologii sau „aere”; un bun simţ firesc – nemurdărit de bădărănie şi perversiune. Epoca, în sticlirile ei, este fixată abia prin scurte şi ascunse precizări de genul: „Se vede că are pile, (…), sau „(…) sunt maiorul C.I. Careteîntreabă.”.
Accentul nu este pe pe o descriere de lucruri bune sau rele întâmplate – ar fi mult prea puţin şi neesenţial. Toată greutatea semnificaţiilor stă în reverberaţiile emoţionale, în ceea ce sufletul trăieşte,retrăieşte şi exprimă, şi în înţelesurile tainice – suite prin simboluri din străvechime.
Atenţia ne-a fost atrasă de următoarea aserţiune: „în memorie întâmplările se structurează altfel decât în felul în care le trăim şi culorile, uneori, pot suplini formele”, ceea ce ne-a dat ideea structurării romanului: o înşiruire de segmente de memorii – într-o anumită ordine, dar nu în acelaşi plan, nu urmând o descriere a evenimentelor, a orelor, a lumilor chiar; un plan real şi un plan fantastic – realul e tratat asfel încât capătă accente fantastice şi fantasticul este tratat cu amănunte precise ca şi cum ar fi real.
Trei planuri se succed (Atenţie!) nu în acceaşi succesiune: armata, iubirea, lumea simbolică. Trecerea de la un plan la altul este abil mascată, aşa cum este în viaţa reală orice trecere între tărâmuri, între sacru şi profan (fie-mi iertată juxtapunerea cuvintelor), între lumi.
Într-adevăr, armata, adică stagiul militar din anii optzeci ai secolului trecut este o poveste, un basm. În hidoşenia acelui timp, categoric antiomenesc, axat pe derizoriu şi superficial, pe opresiune şi puniţie nu puteai rezista, nu puteai rămâne om fără o directă trecere – fără tărâmuri intermediare – în metafizică; nu evadare în spirit ci respiraţie spirituală (reală sau imaginară), de basm.
Horia Muntenus, întotdeauna atent şi de bun simţ, ne dă indicaţii precise despre tainele aduse la vedere în carte. Pentru a nu abuza, voi cita una dintre ele, exemplară: „Bornă kilometrică obosită, aşezată între hotarul speranţei şi celălalt hotar. Care hotar?”
Personajele (avându-şi, fiecare în parte, segmentele de amintiri proprii) reprezintă fiecare un anume fel de a fi, plin de bun simţ, de bucurie sau supărare reţinută, dezvăluind o modestie funciară aparţinând unui aceluiaşi tipar: autorul însuşi.
În ceea ce priveşte simbolurile, prezente peste tot (aşa cum, aievea, fie că vedem sau nu, se întâmplă) vom le vom ilustra sintetic cu una din indicaţiile autorului: „Oricum ar fi, peste miezul tuturor lucrurilor, să nu întrebăm, dacă se lasă coaja.” (sublinierea ne aparţine). Până şi faptul că propoziţia este aşezată în încheierea discursului Pistolarnumărulunu Talpaţării în Clubul Ofiţerilor este tot o indicaţie.
Pentru modul în care realizează transformarea (sau semnificarea, trecerea) realităţii înăuntrul sufletului, un exemplu nimerit ar fi scrisoarea soldatului, reluată după aproape optzeci de pagini, destăinuindu-ne câte ceva din constituirea basmului, a transfigurării, a constituirii fantasticului.
Prin personajele chemate să depună mărturie pulsează o puternică şi plină de sensibilitate, de delicateţe, dragoste de viaţă, de viu, de ale acestui tărâm: anotimpuri, regnuri (mineral, vegetal, animal), până în întinderile universului şi fiecare dintre acestea au porţi de trecere spre ultimul tărâm.
Venită prin bunicul locotenentului Celalb, ideea stabilităţii, a perenităţii unor rânduieli, unor rosturi, se accentuează: „Bunicului meu și generaţiei sale nu-i plăceau revoluţiile. Îi plăcea însă Arthur Schopenhauer.”
Pentru a reuşi o cât mai adecvată înţelegere a sensurilor ce străbat prin cuvinte, prin propoziţii, prin fraze semnificative, suntem nevoiţi să cităm o temă (axis mundi pentru sufletul omului) indicată abia în a doua parte a cărţii: „Nu. Nu ne grăbim. Suntem cuprinşi în Vremea Străveche şi auzi cum cură vremea peste Omul Vechi şi cum „Vremea Vremuieşte” în Rânduială, în Rost, în Linişte şi în Cugetare, spre bună pace, Moştenire de la Omul Străvechi din Vremea Străveche, de la Moşii şi Strămoşii noştri. Domnule Ciobanu, ce bine că v-am întâlnit! Ne regăsim, ne-am regăsit.”
Închei revenind la titlul romanului, altfel decât print-o simplă numire a lui, printr-o reflectare din inima tiparului personajelor şi asta adeverind toate cele scrise mai sus: „Bradul e falnic şi stelele cântă, e aşa, întocmai cum credeau romanticii, În Univers stelele cântă.”
(Şi, neapărat între paranteze, dar îmi vine să spun: Doamne, reporterii de ştiri, ce-ar mai avea de învăţat de aici!)
Dinu Condurache
[…] Foto: gazetadecluj.ro […]