GAZETA DE CLUJ împreună cu Fundația Culturală CARPATICA organizează LUNI 30 MARTIE 2015, ora 18, la CASA ARTELOR de pe strada „Eroilor” numărul 16, LANSAREA volumului de versuri ”POESII”, editat de ”Gazeta de Cluj” și a romanului ”DINCOLO DE STELELE RECI” apărut la editura ”Azbest”. Ambele volume sunt semnate HORIA MUNTENUS. Va prezenta criticul și istoricul literar MIRCEA POPA.
Invitați de onoare: NUCU PANDREA și Mezzo soprana LAVINIA BOCU
invitați speciali: ADRIANA BEREZOVSKI (voce) și PAVEL JARDA (instrumente tradiționale)
–––––––––––––––-
DINCOLO DE STELELE RECI – un roman simbolic și fantast, despre luptă și despre moarte, despre viață și despre supraviețuire.
––––––––––––––––
HORIA MUNTENUS UN POET DE O ÎNALTĂ FINEȚE
”Debutând în 1985 în revistele studențeşti, recenzat la posturi internaționale de radio – pentru cicluri de versuri publicate în “Steaua”, “Tribuna”, “Viaţa Româneascã” – Horia Muntenus este cel dintâi poet ardelean care a reuşit să publice după revoluție un volum de poezii – “NOAPTEA EXILATULUI”, editura ETA, Cluj Napoca, 1991.
Greu de încadrat în formule literare, Horia Muntenus păstrează sensibilitatea profund ironică a generaţiei 80 dar se apropie prin șocul trăirii, prin coincidențe ale spiritului epocii şi prin cruzimea limbajului poetic de prima generație lansată de curând: generația ’90 (…) Tânăr slujitor important al cuvintelor, Horia Muntenus le structurează și le sudează într-o manieră care face din el nu doar o promisiune ci un talent original sortit să-și aşeze destinul în artă. Spăimântat de istorie, de timp, de faliile și prăpastiile create de revoluţii, el vede timpul istoric care “are așezate în orbite orologii cu limbile ruginite”.
Expresivitatea sa, concentrată până la a produce durere, încearcă o realizare ciudată, vorbind despre nebuniile lumii, aflându-se în căutarea raţiunii, cea în stare să ne scoată din bolgiile dantești spre dâra de lumină.
Constantin Zărnescu – „Steaua”, 1991
POEZIA ENERGIILOR VITALE
”Nu este el munte ce stă înaintea lui Mahomed, ci un Muntenus care stă în faţa lui ZALMOXIS.
Horia Muntenus este un tânăr micuț la statură, dar mare la suflet. O concentrare de energii vitale, morale, intelectuale și emoţionale care de-abia-l cuprind, țâşnind din eul lui ca dintr-un havuz.
Ochii lui văd simultan în mai multe direcții chiar şi ceea ce se petrece în spatele lor. Iar fața îi surâde chiar atunci când îl stăpânesc stãri negre, pesimiste, nu cinice.
Versurile din cele douã culegeri (NOAPTEA EXILATULUI – 1991- şi IOAN – 1993) sunt scrise în registrul modei postmoderniste dar, ca la mai toți scriitorii de versuri transilvăneni, ele presupun un plus de gravitate, de consistență şi de cuprindere mai severă a înţelesurilor.
Deci avem de lecturat o prozodie criptică, oracularã, relaţia metaforică dintre sfere şi conținuturi fiind mai îndepărtată, mai greu descifrabilă dar, tocmai de aceea, mai șocantă. Versul te cucerește nu atât prin starea de incantaţie a verbului eliberat de suporturile lui convenționale şi preschimbat în vibrație orfică, ci prin ceea ce spune, prin ceea ce se ascunde dincolo de estetica propriuzisă. (…) Filosoful italian Giovanni Gentile spunea că: “Poezia este ceea ce cu toţii știm că este”. Poezia de astăzi este ceva ce numai poetul ştie ce anume. La Horia Muntenus este și una şi alta.
Teohar Mihadaş – „Steaua”, nr. 4-5, 1994
HORIA MUNTENUS SAU DESPRE DESTINUL POEZIEI ȘI POEZIA CA DESTIN
”Nebunie sacră, cum o numea Platon, Poezia pare o provocare a Zeiilor, cea mai mare dintre toate, o adiere înfricoşătoare a Destinului, în-omenit şi mântuit prin cuvânt. Câți nu şi-au străluminat gândul la focul ei supralumesc, cine nu i-a simţit, măcar o dată în viață, chemarea sumbră și luminoasă, vraja amețitoare şi trezitoare în același timp? Mulţi, cu siguranță, dar totuşi foarte puțini au avut îndrăzneala – sinucigașă sau izbăvitoare, după caz – de a şi-o face mireasă, de a o sluji cavalereşte, ca pe o mare Doamnă, până la capăt. Printre aceşti mirabili devoți se numără şi poetul de astăzi, Horia Muntenus, care, iată, celebrează, printr-un nou volum, reînnoirea sfântului legământ cu Poezia. (…) Majoritatea poeziilor lui Horia Muntenus sunt nişte flori de noapte, de o frumusețe nepământeană, neliniştitoare, aproape sfidătoare.
Dacă am încerca s-o definim, pornind de la trei simboluri zoomorfice ce apar la poet, am putea spune că poezia lui uneşte, în mod paradoxal, puritatea și maiestatea lebedei, neastâmpărul și orgoliul corbului şi stranietatea și detaşarea șarpelui. Daniel Hoblea – (Cluj-Napoca, 6 Iunie 1996), postfaţă la ”GURA DE PIATRĂ”, 2000
GURA DE PIATRĂ
”Particularitatea care individualizeazã în chipul cel mai pregnant poezia lui Horia Muntenus e dată de puterea sa asociativã. Cuvintele sunt suspendate din funcţia lor semantică obişnuită, uzuală, pentru a li se putea sublinia cea incantatorie. E un procedeu de potențare a rostirii. Poemul apare ca un coagul de sensuri piezişe, aleatorismul înscriindu-se însã într-o disciplină sintacticã riguroasă.
Horia Muntenus se situează programatic într-o atitudine de refuz, de răspăr: “gura de piatră”, adică materialul cel mai refractar, mai rigid – cum ar putea o gură de piatră să vorbească? – încremenit, rostire improprie, refractară logosului. De remarcat fluidul metaforic, exuberanţa rostirii (ludicul), dar și gravitatea asumării unei dimensiuni existențiale. Versul e de o grandoare preţioasã, echilibrată de adâncimea reflecției şi gravitatea meditației poetice. Sensurile sunt în tot cazul transtextuale, vizând un dincolo de cuvânt (idealul taoist), cu toate că nici o transcendență nu umbreşte libertatea expresiei. (…) Entuziasmul sãu liric temperat de luciditatea amară a netimpului poeziei naște accente de un dramatism aparte. Liricul şi epicul se împletesc în chip fericit formând o unitate sui generis, inconfundabilã.
Horia Muntenus e un poet inclasabil.”
Ioan-Viorel Bădică 11-14 mai 1996, postfaţă la volumul Gura de piatră, 1996
ÎNTRE INEFABIL ȘI FARMEC SECRET
”<<Există în poezie anumite lucruri inefabile, pe care le putem explica. Aceste lucruri alcătuiesc misterul ei. Nu există precepte prin care să poatã fi învăţat acest farmec secret, aceste încântări inperceptibile, toate aceste elemente ascunse ale poeziei care merg direct la inimă>>, scria Henri Bremond. Și Horia Muntenus, nume cunoscut al spaţiului poetic deține secretul, prin care poezia își atinge ţinta, inima cititorului, împlinindu-şi menirea.”
Demonstene Şofron Adevãrul de Cluj, 11-12 decembrie 1999
TRANSCEDEREA ÎN SPAȚIILE RAREFIATE ALE VERBULUI
”A-l considera nonconformist, un «teribilist» care e gata oricând să se înfrunte în lupta inegală cu absurdul, e un orizont sărac, lipsit de însăși dimensiunea sa esenţială. «Dreptul la tristeţe» e un act al căutării sinelui, al unei interiorizări a actului rostirii, al comuniunii în faţa «vorbăriei» falsului fast cu propria dimensiune, dar şi de a transcede în spațiile rarefiate ale Verbului.”
Florin Lazăr – ”Steaua, nr.6/ iunie 1998
HORIA MUNTENUS SAU DESPRE DIMINEAȚA CUVÂNTULUI LA AMIAZA LUI
”De la ivirea lirică în peisajul clujean a Anei Blandiana și Ioan Alexandru nu am mai luat act de un debut mai promiţător și mai plin de enigme şi sugestibilitate poetică.
Drapat în manta sa miraculoasă de factură romantică, stănescian în gândire și în viziune lirică dar copleșitor de modern în limbaj şi în modul de articulare poetică, Horia Muntenus trece cu brio prăpastia dintre un mileniu și altul anunţând cu o candoare juvenilă şi cu ingenuitate rafaelică schimbul de torţe dintre o generație şi alta. Miza poetică reprezentată de poezia sa mă face să fiu optimist cu privire la viitorul poeziei românești a cărei amiază a început deja. Presimt şi zenitul aproape.”
Mircea Popa, prefaţă la antologia ”Gura de piatră”, 2000
INOCENȚA SAU RISCUL LIBERTĂȚII
”Numele poetului l-am auzit pentru prima oară la Europa Liberă, înainte vreme, la emisiunea lui Virgil Ierunca, cel care comentând un număr din Viaţa Românească, remarca poemele tânărului. L-am cunoscut apoi la Brașov (…) După ce a verificat puterea denominatoare și pe cea mărturisitoare a cuvântului, după ce l-a pus în slujba unei demiurgii jucăușe, poetul are revelaţia funcției sale protectoare; libertatea înseamnă risc, prin urmare el simte cã alt scut pentru bunul său ascuns, la care ține ca la ceva de mare preţ – inocența – nu există ori cel puțin el nu are ştire de altul.”
Mircea Petean – “Convorbiri literare”, martie 2001
DESPRE UN POET ŞI CARTEA SA: HORIA MUNTENUS ŞI PYTHIA
”Poetului Horia Muntenus nu-i place lumea în care trăieşte şi de aceea se ascunde în labirinturi ale penumbrei cu ziduri încărcate de simboluri, hieroglife şi rune, care se cer descifrate după îndelungate perioade de asceză, de iniţiere, astfel încât, atunci când această trudă se va încheia, să reuşească, să desluşească geana aurie a luminii şi a dimineţii. (…) Horia Muntenus este un Poet. Horia Muntenus are patimile lui, are întrebările sale, are drumul său, are vămile sale unde va trebui să-şi plătească, aidoma altor contemporani, de unul singur, tainul ce trebuie dat. Atâta doar că nu poartă deloc vina neînţelegerii altora, deoarece rostul Poetului este să dea şi nu să ceară.
Dan Marius Drăgan – ”Filarmonia” nr 1, 2005
SINTAXA ACVATICÃ
”Modernă, fără a fi criptică, lirica lui Horia Muntenus din „Sintaxa de pe Wasser” rezonează muzical asemenea unei corzi de violoncel atinse de un deget delicat.”
Vasile Fanache – prefaţă la volumul ”Sintaxa de pe Wasser”, 2007
UN ANOTIMP WASSERIAN: HORIA MUNTENUS
Însuși poetul Horia Muntenus este un Anotimp Wasserian, un anotimp în care punctele cardinale sunt o spirală a sufletului său, din care lacrimile curg ca niște ploi de stele peste stâncile cuvinte…
Fineţea şi profunzimea gândirii sale ne dăruiesc o poezie cutremurător de subtilă în sensibilitatea ei.
Citind versurile poetului Horia Muntenus, te simți ca în fața unei pânze a lui Picasso sau trăiești emoția unei simfonii a lui Beethoven. Are acel CEVA, acea sclipire pe care o recunoști, pe care o simți mai încolo de cuvinte… Fiindcă arta e poezie, e culoare, e muzica sufletului nostru. Iar acest poet știe să nască și să renască din cuvinte, lacrimi sau stânci de stele, curgându-și pios, dar mândru și abstract, destinul, ca apa Wasser-ului.”
Carmen Pascu, postfaţă la volumul „Sintaxa de pe Wasser”, 2007
––––––––––––––
Numai tu Poezie nu m-ai trădat niciodată
Crezul meu de tânăr
Claviculă albă a mea
În singuratece colțuri de lume
Ori în gări pustii și plânse
Pe drumuri strâmbe ori
Pe cărările dreptei mele iubiri
La piept strângeam cămașa
Era frig afară și seară
Și stelele răsăreau cum rosteam cuvinte
Vorbind cu tine
Fiecare cuvânt avea câte o stea
Și când murea câte un cuvânt
Topindu-se-n tăcerea emotivă
Cădea câte o stea.
Rosteam cuvinte cu vocea în schimbare
Împodobisem cerul cu vorbe – stele
Și între ele tu Poemă
Te-ai întins Cale Lactee.
Numai tu Poezie nu m-ai trădat niciodată
Am adunat pe file de hârtie desene cu portretul tău
E greu să-ți spun cât e de greu
S-adun pe file de hârtie desene cu portretul tău.
M-ai învățat albastrul
M-ai acoperit cu el
Cum stam la colțul străzii noaptea la taclale
Și cum fumam amândoi și cum râdeai
Dincolo de neoanele străzii era Cerul
Și Îngerii Sfinții și Bunul Dumnezeu.
Numai tu Poezie nu m-ai trădat niciodată
Pe pleoapa ta dreaptă se desena destinul meu
Și-n lacrima ta de fată înaltă și subțire
Tâmpla mea spartă ca o liră lovită
Se decupa din tâmpla unui zeu.
Azi îmi iei privirea și o strecori printre genele tale
Sprâncenele tale lungi se arcuiesc spre Poli
La fel ca-n totdeauna rămân în sita deasă
Verbele să-ți poarte veșnic rochia de mireasă.
