Laurent Chrzanovski este cercetător asociat la Centrul Național Francez de Cercetări Științitice(Lattes-Montpellier), doctor în istorie și specializat în cybersecurity a scris un editorial pentru gazetadecluj.ro pe care îl puteți citi mai jos. Sublinierile, boldurile si schimbarile de font apartin editorului:
În presa românească apar multe divergenţe de opinii în cazul atrocităţii comise la sediul Charlie Hebdo. După « şocul » acestui breaking news, instinctul imediat a fost, pentru mulţi analişti doritori să comenteze cât mai rapid ştirea, de a da vina pe Serviciile de securitate. Desigur, au dreptate, dar numai într-o măsură foarte mică şi nu atunci când se referă la problematica socială, care nu poate fi înţeleasă pentru cine nu trăieşte în Franţa. Analiştii spun că o măsură aşteptată după un asemenea caz, ar fi ca membrii de vârf ai DST (echivalentul francez al SRI) să îşi dea demisia de onoare.
Doar că asta nu ar rezolva strict nimic. Din păcate, în ţări cu un număr mare de cetăţeni de religie musulmană (Franţa, Anglia, Olanda, Germania, Rusia), axioma problemei este integrarea lor sau nu în societate. În Franţa, politicienii care azi sunt toţi « Charlie », au omorât de fapt « Charlie » ! Au omorât « Charlie » renunţând la laicitate, de 30 de ani, acceptând să « reuşească » complet neintegrarea celei de-a doua generaţii de oameni de culoare şi de arabi (adică cea născută pe teritoriul francez), după ce deja au umilit prima generaţie – a se vedea tratamentul care a fost rezervat pentru Harkis şi Magrebini, care, indiferent de religia lor, s-au exilat în Hexagon după decolonizare.
De 30 de ani, cei care depun un CV cu un prenume arab sau cu un domiciliu aflat într-unul din ghetto-urile (banlieues) din Paris, Lyon sau Marseille, pot să se aştepte imediat la refuzul dosarului de candidatură. Dar bărbaţii şi femeile din prima generaţie, născuţi in Sudul Mării Meditarane, au acceptat umilinţele şi au făcut totul ca să fie integraţi, au adoptat limba franceză şi acasă, au îmbrăţişat valorile republicane. Aceasta în speranţa că cel puţin copiii lor nu vor fi consideraţi cetăţeni de mâna a doua. Insă toate eforturile, toate suferinţele lor au fost degeaba.
De aceea, rămânând toată ziua în suburbii, fără viitor şi fără slujbă, copiii au dezvoltat propria lor cultură, o cultură bazată pe « Rap », pe multiculturalism „black-(blanc)-beur” (de culoare şi magrebin, cu o mică componentă albă). Incă din anii ’80 s-au generat componente de apărare solidară de tip clanic, adică tribalism (de exemplu tinerii dintr-un banlieue reprezintă o singură unitate care este adeseori rivală sau chiar duşmană cu cei dintr-un banlieue vecin). Între timp, Poliţia a abandonat, progresiv, aproape complet aceste suburbii, a căror principală sursă de venit, – neexistând slujbe legale -, a devenit traficul de toate genurile (ţigări, bunuri furate, droguri etc.).
Încet, încet, datorită laşităţii totale a guvernanţilor francezi, islamul radical a găsit acolo, ca şi în ţările precum Egipt sau Iordania, un bazin fertil de recrutare a viitorilor Jihadişti. Statul fiind absent, au fost înfiinţate toate tipurile de moschee « nelegitime », necontrolate, neafiliate la Conseil Français du Culte Musulman şi, evident, dirijate de imamii extremişti. Si fiindcă Islamul este o religie recunoscută de către Stat, aceste « lăcaşuri » nu au fost neapărat supuse investigaţiilor de rigoare prevăzute prin lege pentru orice tip de « lăcaş » aparţinând categoriei « sectelor religioase ».
În acelaşi timp, cantine ale şcolilor publice, urmărite – culmea! – şi de multinaţionale din sectorul Fast-food, au acceptat să nu mai servească niciun produs bazat pe carne de porc în suburbiile menţionate. ştrandurile publice au orar special dedicat pentru accesul exclusiv al femeilor. Majoritatea cărnii bovine din abatoarele din regiunea « Ile de France » este exclusiv « halal ». În mai multe oraşe din Franţa, dar şi recent la Geneva, autorităţile au mers până la interzicerea reprezentării la teatru a tragediei lui Voltaire „ Le Fanatisme ou Mahomet le Prophète”.
Si, ca o culme a abandonului valorilor republicane, guvernul englez a aprobat înfiinţarea tribunalelor islamice în zonele majoritar locuite de musulmani, ca « organe de mediere ».
Start-ul adevărat pentru recrutarea viitorilor terorişti a început cu reacţii populare ostile prima dată la adresa războiului din Golf şi a luat o dimensiune încă subestimată azi, după al doilea război din Irak.
Aşadar, în ultimii ani, nu sunt puţini tinerii din această generaţie, care incă de copii vorbeau limba franceză acasă, care au (re)învăţat limba arabă, au renunţat la stilul « chic and fun » pe care şi-l permiteau cu venituri ilegale şi care în doar cateva luni s-au schimbat radical. « Clanul religios » li s-a părut mai atrăgător, mai valorizant, decât « clanul micro-criminal » in care trăiau inainte. Au căzut în capcana imam-ilor fanatici şi a oamenilor lor, atrăgând alături de ei inclusiv francezi non musulmani, neo-convertiţi la Islam.
Şi aici trebuie subliniat faptul că, contrar părerii tuturor adepţilor « bien-pensants » si al « politically correct » care spun că « nu Islamul este de vină », ba da, este, ca si orice religie prozelită care nu este monocefală. Si putem să spunem exact acelaşi lucru despre anumite « biserici » neoprotestante sau grupări înarmate creştine din Africa sau Asia.
Jihad-ul nu face parte din cele 5 obligaţii dogmatice ale enormei majorităti a lumii musulmane, dar este recunosut ca o « virtute ». Jihad-ul face parte integrantă din baza Coranului, unde trebuie înţeles ca « Jihad-ul inimii », adică lupta împotriva răului pe care trebuie să o poarte orice credicios impotriva propriilor fapte, instincte si a gandurilor rele din viaţa sa. Dar în mai multe Surate, textele sunt interpretabile. Si acestea sunt exact cele alese de către integrişti (ca de pildă Surata 8, 39), unde Jihad-ul devine o luptă armată care se declanşează fie împotriva duşmanului care invadează o ţara musulmană, fie la o simplă chemare la război a unui imam.
Revenind la « Charlie », sângele ziariştilor şi caricaturiştilor ucişi manjeşte de fapt mâinile politrucilor. Aceiaşi politruci care nu au văzut nimic până la primul omicid comis de Mohamed Merah, aceiaşi politruci care au fost atât de « consternaţi » după atacul de la colegiul evreiesc din Toulouse, in anul 2012, primul mic « gangster gagicar » francez din periferie care a reuşit să devină un terorist perfect după îndoctrinarea sa (în Franţa) cuplată cu « stagii de practică » în Pakistan. Şi Merah, ca şi cei doi fraţi asasini de la Charlie, aveau o arhivă de dosare mare cât un dulap la DGSE (echivalentul francez al SIE). Doar că DST si DGSE, precum CIA si FBI, nu prea se salută cordial pe stradă…
Mai trebuie să amintim că, înainte cu trei luni (2 noiembrie 2011), deja fusese incendiat de către criminali sediul Charlie Hebdo după publicarea caricaturilor cu Mahomed ! Orbirea franceză este încă şi mai inadmisibilă ţinand cont că, deja în 2002 şi în 2004 fuseseră asasinati atat leaderul olandez de extreamă dreaptă Pym Fortuyn, cat şi realizatorul de filme Teo van Gogh (acesta din urmă a fost ucis chiar de un concetăţean musulman care a trecut la integrism).
Ce s-a făcut de atunci ? Armata franceză păzeşte sinagogi şi moschei (moscheile tradiţionale fiind si ele o ţintă principală a integriştilor). Coyotes şi Marsouins (soldaţii de elită ai infanteriei de marină) sunt acolo, ca şi în gări şi în numeroase alte locuri publice, cu mitraliere Famas de ultima generaţie. Şi ce aveam în faţa celui mai ameninţat ziar din Hexagon? Doi poliţişti, cu o banală armă de serviciu, care in faţa unui AK-47 erau ca şi cum ar fi fost neînarmati. Cu toată experienţa sa, fiind echipat în mod nepotrivit, brigadierul Frank Brinsolaro, ex-Bosnia, Liban, Afghanistan, a fost executat pe loc, fără să poată face nimic în calitatea sa de bodyguard a lui Charb. Celălalt poliţist, ofiţerul Poliţiei Judiciare Ahmed Merabet, unul dintre puţinii tineri din „banlieues” care a ales această meserie, se afla într-o simplă acţiune de patrulare, avand o armă de serviciu încă şi mai slabă. El a fost cel pe care l-am văzut cu toţii, cum, – rănit pe trotuar – a fost executat cu o rafală de gloanţe în cap.
Atunci când tinerii din banlieues îi vor vedea pe fraţii lor pe post de prezentatori, vedete la televiziune, in rol de miniştri « non-pretext » (inca de la primul guvern Fillon din 2007, intodeauna in toate guvernele franceze, a existat un « sub-ministru-pretext » de culoare sau arab, exact aceeaşi metodă folosită pe vremuri, cu doamnele « ministru-pretext »), sau intr-un post de decizie al unei firmei din CAC40, atunci poate va fi mai uşor să regăsim un simulacru de republică sub ruina democraţiei actuale. Aceşti tineri nu mai au decât Fraternité (prea des islamică sau criminală). Distribuirea de Liberté şi Egalité s-a terminat demult odata ce ai iesit din centrul marilor oraşe.
Revenind la editorialişti şi la câţiva cercetători români, am citit cu mare îngrijorare, trei puncte de vedere cel puţin irealiste.
Primul propune o mai bună interacţiune public-privată în domeniul intelligence. În afara faptului că « interacţiuni » de acest tip s-au practicat în Europa numai sub regimuri naziste şi comuniste şi sunt practicate azi în ţări care nu prea sunt exemple de democraţie, este necesar să reamintim că o astfel de « colaborare publică » a dus la întârzierea localizării lui Merah, telefoanele şi mailurile anti-terorism ale poliţiei şi ale DST fiind asfixiate de lumea care vedea oameni ca el peste tot, de la Calais până in Insula Corsica…
Al doilea punct de vedere prezintă neîncrederea aproape cumplită în Servicii, punând sub acuzaţie o întreagă activitate, plecând doar de la un caz. Oricât de atroce a fost executarea ziariştilor de la Charlie, nu înseamnă că Serviciile din Franţa sau din UE sunt slabe. Sunt doar prost comandate datorită politicii care, sub pretextul « democraţiei », a hotărât să nu fie reunite sub o structură unică permanentă de operaţiuni, singura care ar putea să evite blocajele de informaţii între diferitele Servicii.
Al treilea punct de vedere exprimă refuzul de a considera Islamul ca o ameninţare. Islamul radical, ca şi Creştinismul radical, fac parte din mişcări care sunt în sine o ameninţare, împreună cu varianta fanatică a oricărei religii sau tendinţe politice, numai că fanatismul islamic le depăşeşte pe toate din punct de vedere numeric şi « calitativ » în ceea ce priveşte eficacitatea.
Cu situaţia tinerilor pregătiţi in statele islamice, nu avem altceva decat ceea se intamplă in SUA cu radicalii de toate felurile, politici sau religiosi, care fiind bine antrenaţi la ei acasă au comis tragedii cumplite (ca de exemplu Unabomber – extremist neo-luddist, sau ceea ce s-a intamplat in Norvegia cu masacrul de la Utoya, Breivik – extremist crestin-ultranaţionalist).
Fiecare dintre noi, francofonii, prin pasivitate, prin lipsa de revoltă faţă de discriminări, pe de o parte şi de concesiuni periculoase făcute islamului, pe de alta parte, am ucis « Charlie ». Purtăm cu totii crucea pe mormântul lui Marianne, care zace după cazul Merah în acelaşi cimitir în care vor fi îngropaţi Brigadierul Brinsolaro, Ofiţerul Merabet, Charb, Wolinski, Cabu şi ceilalţi eroi ai laicităţii abandonate.
Ca francofon, îmi asum şi eu rolul meu. Nu sunt demn de a fi « Charlie ». Undeva şi eu am omorât « Charlie ».
