Nimeni nu este mai presus de lege – este unul dintre principiile constituţionale de bază reglementat în Constituţia României, care consacră egalitatea în drepturi a cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.
De la acest principiu nu există derogrări, caz în care nici judecătorul nu trebuie să fie exceptat, nu trebuie să fie mai presus de lege.
În mod particular, acest principiu este transpus în art.2 alin. 3 din Legea nr. 303/2004 republicată privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi care prevede că judecătorii sunt independenţi, se supun numai legii şi trebuie să fie imparţiali.
Prin independenţa judecătorului nu se înţelege independenţa faţă de lege, ci obligaţia oricărei persoane, inclusiv a autorităţilor statului, de a nu interveni în activitatea judecătorului şi de a nu-i dicta modalitatea în care să-şi exercite atribuţiile funcţiei sale.
Supunerea judecătorului faţă de lege înseamnă, printre altele, respectarea ei şi actul de înfăptuire a justiţiei, adică toate actele şi hotărârile emise de către judecător să se bazeze pe respectarea şi aplicarea legii.
Conform aceleiaşi legi, judecătorul este obligat ca, prin întreaga lui activitate, să asigure supremaţia legii, să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor, precum şi egalitatea în faţa legii şi să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanţilor la procedurile judiciare.
Aşadar, activitatea judecătorului trebuie să se bazeze numai pe lege atunci când acesta judecă o anumită cauză, pe întreaga durată a procedrii judiciare, până la pronunţarea unei hotărâri prin care se tranşează litigiul, să respecte drepturile subiective şi procesuale ale tuturor părţilor din proces (indiferent de natura lui) în mod egal (nediscriminatoriu).
Aceste principii legale au şi caracter constituţional, deoarece într-o manieră sintetică sunt prevăzute în art. 124 alin. 1-3 din Constituţia României.
Într-o societate democratică, pentru menţinerea statului de drept este necesară responsabilitatea socială şi juridică a cetăţenilor prin instituirea de obligaţii (cum este şi cea de respectare a legilor), dar şi de garanţii prin care să se asigure că obligaţiile vor fi şi în mod efectiv respectate.
Responsabilitatea juridică nu poate exista dacă nu se prevăd sancţiuni, indiferent de tipul lor, deoarece acestea din urmă reprezintă garanţia respectării obligaţiilor impuse cetăţenilor.
De aceea, ne întrebăm: este necesară prevederea unor sancţiuni pentru judecător, adică pentru cel înditruit să vegheze la respectarea legilor de către ceilalţi cetăţeni şi să le aplice sancţiuni, dat fiind că ar trebui considerat „cel mai drept şi mai înţelept om al cetăţii”?
Noul Cod de procedură penală
Prevederile noului Cod de procedură penală în materia reparării prejudiciului (material ori moral) în caz de eroare judiciară sau în caz de privare de libertate ilegală, reprezintă o transpunere a dispoziţiilor art. 3 din Protocolul nr. 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a art. 5 alin. 5 din aceeaşi Convenţie.
Aşadar, potrivit art. 538 alin. 1, persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are deptul la repararea pagubei de către stat în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desfiinţarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunţat o hotărâre de achitare.
Art. 538 alin. 2 recunoaşte dreptul la reparare şi atunci când se cere redeschiderea procesului penal în cazul condamnatului în lipsă, dacă ulterior rejudecării s-a dispus achitarea acestuia.
Potrivit art. 539 alin. 1 şi 2 C.pr.pen, dreptul la repararea pagubei aparţine şi persoanei care, pe parcursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate, iar această situaţie trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţa procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară, sau prin încheierea definitivă a instanţei pronunţată în cursul procesului ori hotărârea definitivă a instanţei investită cu judecarea cauzei. Din considerente ale ordonanţei, încheierilor ori hotărârilor prin care se judecă fondul, trebuie să rezulte situaţiile ce constituie erori judiciare, respectiv, privare ilegală de libertate, pe baza cărora ia naştere dreptul la repararea pagubei.
Totodată, acţiunea pentru repararea pagubei va fi îndreptată împotriva statului, ce va fi chemat în judecată prin Ministerul Finanţelor Publice, după cum rezultă din art. 541 C.pr.pen.
Ulterior, după finalizarea acestui proces civil şi după ce statul a plătit despăgubirea stabilită prin hotărârea civilă, acesta din urmă poate să se îndrepte împotriva persoanei (organ de cercetare penală, procuror, judecător), care, cu rea-credinţă sau din culpă gravă, a provocat situaţia generatoare de daune (eroare judiciară sau privare ilegală de libertate), potrivit dispoziţiile art. 542 C.pr.pen.
Acţiunea în regres poate fi îndreptată împotriva persoanelor menţionate şi atunci când statul român a fost condamnat de către o instanţă internaţională şi, ulterior, pe baza hotărârii acestei instanţe s-a cerut rejudecaea cauzei (revizuirea) şi s-a dispus achitarea ori s-a constatat privarea ilegală de libertate.
Aşadar, pe baza hotărârii Curţii Europene (cele mai frecvente situaţii de condamnare a statului român) pentru încălcarea drepturilor prevăzute de Convenţia Europeană, persoana îndreptăţită trebuie să ceară revizuirea potrivit art. 465 C.pr.pen. şi dacă instanţa competentă constată că s-a comis o eroare judiciară şi o privare ilegală de libertate, ea are dreptul de a formula acţiune pentru repararea pagubei împotriva statului şi apoi statul poate formula acţiune în regres împotriva persoanelor care cu rea-credinţă ori din culpă gravă au provocat situaţia generatoare de daune.
Acţiunea în regres poate fi pornită şi direct împotriva societăţii de asigurări care s-a obligat pe bază contractuală (contract de asigurare) să plătească despăgubirile în numele organului de cercetare penală, procurorului ori judecătorului care au calitate de asigurat.
În orice caz, dacă acţiunea nu a fost introdusă împotriva asiguratorului, ci a persoanelor menţionate, acestea din urmă pot formula o cerere de chemare în garanţie a asiguratorului potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă, urmând ca întreaga răspundere civilă să fie suportată de acesta.
Ca noutate, se prevede că statul, ca titular al acţiunii în regres, trebuie să dovedească reaua-credinţă ori culpa gravă a celui chemat în judecată (cel care a comis eroarea judiciară ori a produs privarea ilegală de libertate), după cum se arată în art. 542 alin. 2 C.pr.pen.
Legea are un conţinut confuz, deoarece susţine că oricare din cele două forme de vinovăţie trebuie dovedite prin ordonanţa procurorului ori hotărârea penală definitivă fără a preciza însă la care ordonanţă sau hotărâre penală se referă.
În opinia noastră, este vorba de hotărârea de achitare pronunţată de instanţe după rejudecarea cauzei, redeschiderea procesului dacă condamnatul a fost judecat în lipsă, sau ordonanţa procurorului, încheierile judecătorului de drepturi şi libertăţi, judecătorului de cameră preliminară, încheierea ori hotărârea instanţei de judecată prin care s-a constatat privarea ilegală de libertate.
Însă, pentru a se dovedi vinovăţia în producerea erorii judiciare ori a privării ilegale de libertae, care să atragă răspunderea patrimonială a persoanelor menţionate, este necesar să se dovedească formele de vinovăţie precizate de lege, reaua-credinţă sau culpa gravă profesională.
Numai dacă se dovedesc aceste forme, va fi întemeiată acţiunea în regres a statului împotriva persoanelor menţionate (organele judiciare) ori a asiguratorului.
Totodată, spre deosebire de normele anterioare (vechiul Cod de procedură penală – art. 507), acţiunea în regres nu mai are caracter obligatoriu, rămânând la aprecierea statului – prin Ministerul Finanţelor Publice – exercitarea ei.
În concret, această dispoziţie este nefirească şi de natură a nu responsabiliza organele judiciare care pot comite erori judiciare sau pot produce privări ilegale de libertate şi, cu toate acestea, răspunderea lor patrimonială să nu fie angajată decât dacă statul se îndreaptă împotriva acestora.
În plus, ca şi prevederile anterioare, noul Cod nu defineşte noţiunile de rea-credinţă şi culpă gravă (în loc de gravă neglijenţă), deşi acest lucru ar fi fost necesar.
Considerăm că cele două forme corespund formelor de vinovăţie specifice intenţiei şi culpei, aşa cum am menţionat anterior.
Va urma,
Prof.univ.dr. Florentin SCALEŢCHI
