În ultima vreme se pronunţă şi se scrie din nou frecvent Transilvania şi despre Transilvania, astfel că după mai bine de trei ani, reiau subiectul pământului unde m-am născut, am crescut, m-am format ca individ, intelectual, om de cultură, politician. Un prieten apropiat din Stuttgart, ardelean, greco-catolic, redactor şef al unei reviste în care public şi eu, m-a impulsionat să scriu despre Transilvania noastră, printr-un mesaj electronic cu conţinut destul de depresiv, referindu-se la neamul nostru de valahi.
Un neam fără viitor ca ţară, vorbind într-un viitor de timp istoric. Transilvania m-a plămădit să fac faţă profesional în Vestul Europei şi peste Atlantic. Pe măsură ce adun ani în viaţa mea, mi se întăreşte convingerea că datorez absolut totul Civilizaţiei Vestice cu care am luat contact încă de la şapte ani, trăind şi urmând clasele I-XII, în Mănăstirea Franciscană, Cluj. Apoi, de la 19 ani, prezenţa mea în Europa de Vest de cel puţin două ori pe an. Au urmat studiile la Bayreuth şi Budapesta. Stabilirea mea în SUA. Revenirea mea în Europa, de două ori.
Sunt inspirat scriind aceste rânduri de ultimele cărţi pe care le citesc cu mare poftă de lectură: Prima, fascinantă, “Fantomele Balcanilor” – O călătorie în istorie – de Robert D. Kaplan. A doua “Ungurii despre români”- Naşterea unei imagini etnice – de Melinda Mitu şi Sorin Mitu. A treia “Trădarea nu moare niciodată” – Mărturii din culisele Stasi – de Christhard Lapple. Iar a patra “Istoria Transilvaniei”, de Ioan-Aurel Pop şi Ioan Bolovan.
Academicianul Ioan-Aurel Pop fiind un pic mai obiectiv decât în ceea ce a publicat înainte de 1989. (D-l Rector a fost la Bloomington, IN. A prezentat personalitatea şi domnia lui Iancu de Hunedoara. Am luat cina împreună la mine acasă. A adus familiei mele o sumă de bani din partea mea. Se spunea ca Securitatea era atunci – ca şi acum, spun unii – foarte activă).
Mai am în faţă încă 3 volume despre Transilvania, foarte bine documentate. Inclusiv punctul de vedere al tuturor serviciilor ale URSS, în cartea “Problema Transilvană”, (cu documente strict secrete, ajunse acum să fie publicate), despre problema Transilvaniei începând cu sfârşitul celui de al-II-lea Război Mondial.
Citez din John Lukacs, istoric american (descendenţă maghiară): “Transilvania a trecut prin Evul Mediu, catedrale, un pic de Renaştere, baroc, Iluminism – epocile caracteristice Europei…care nu existau în Rusia sau în Ţara Românească, Oltenia, Valahia, Basarabia, Bulgaria, Serbia, Macedonia, Albania, Turcia, Grecia, Ucraina”. […] ”turcii au cucerit Balcanii în întregime şi jumătate din Ungaria în Evul Meidu, dar nu au cucerit Transilvania”.
Românii însă nu sunt impresionaţi de rolul istoric al Transilvaniei tocmai pentru că viaţa lor nu s-a schimbat în bine. Au muncit întotdeauna muncile cele mai de jos, iar nobilimea maghiară, catolică sau protestantă, nu a permis formarea unei nobilimi române. Şi totuşi, românii din Transilvania de azi sunt conştienţi de unicitatea lor pe acest pământ binecuvântat. Iar faptul că vorbim o limbă mai latină chiar decât a francezilor sau a portughezilor, ne face să fim mândrii că suntem descendenţi direcţi din români.
Privind convieţuirea românilor cu celelalte etnii din Transilvania, a devenit de notorietate că saşii, ulterior şi şvabii, bănăţeni şi sătmăreni, au convieţuit şi datorita caracteristicilor acestor două sub-etnii germane, adică “împreună dar separat”.
Iată declaraţia într-un interviu acordat lui Robert D. Kaplan, la Munchen, de Dorothea Pastior, în 1989, originară din Braşov (Kronstadt): “Familia mea este din Braşov din secolul XVII dar sunt sigură că rădăcinile noastre în Siebenburgen (Transilvania) sunt mult mai vechi. […] Copilăria mea a fost minunată. Noi, germanii, trăiam în lumea noastră socială, protejaţi. Nu prea aveam de-a face cu românii sau cu ceilalţi, şi nici ei nu se amestecau în viaţa noastră. Este ciudat, am trăit [n. a. secole] alături de ceilalţi, dar nu doream să le cunoaştem limba sau să ştim prea multe despre ei”. [Notă: Mama profesorului meu de la Cluj, Petru Sbârcea, familie originară din Braşov, mama deci, nu vorbea româneşte aproape deloc].
“Şcolile noastre erau mult mai bune decât ale lor. În şcolile saxone, înscrierea la şcoală a fost obligatorie cu mult timp înainte să se ia această măsură oriunde altundeva în Imperiul Habsburgic, şi cu siguranţă înainte să fie obligatorie în România. […] Nu simţeam nici o criză economică. De fapt germanii din Germania obişnuiau să-şi trimită copiii în tabere în Siebenburgen (Transilvania) pentru că aveam multă mâncare”.
Această autoizolare a saşilor (germanii cei mai vechi din Transilvania), a făcut ca timp de secole convieţuirea să fie paşnică. Poate şi de aceea Transilvania rămâne cea mai fascinantă regiune din Europa.
Dar acum este şi Transilvania mea. M-am născut şi m-am format aici. Nu mă simt izolat faţă de niciun connaţional al meu. Din contră, le pot da lecţii la majoritatea dintre ei. Sunt recunoscător că – datorită muncii şi talentului meu, efortului, apartenenţei la cultura americane, precum şi existenţei în Transilvania a germanilor, ungurilor, evreilor, armenilor, şi a multor altor etnii – am devenit un adevărat transilvănean occidental. Transilvania rămâne pentru mine, pentru noi, poate şi pentru restul lumii, o eternă frumuseţe.
Prof. Emil Aluaş Duminică,17 mai, 2015
Preşedinte Cluj-Napoca, RO
Fundaţia PRO WEST
Mail: prowestfoundation@yahoo.com
Prezentare autor:
Cadru universitar în Europa şi SUA, refugiat politic în SUA în 1986, publicist cu peste 500 de editoriale/articole publicate în România şi Germania (Stuttgart), profesorul Emil Aluaş este fondatorul şi preşedintele Fundaţiei PRO WEST, Cluj-Napoca.
