Cetăţile şi castelele din Transilvania, între restaurare şi uitare istorică

Un scurt tur al bisericilor fortificate, cetăţilor şi castelelor din Transilvania scoate la lumină imensa eterogenitate a sorţii pe care au suferit-o aceste (cândva) bijuterii locale. Unele au avut norocul de a deveni populare sau de a intra sub protecţia unor asociaţii de conservare. Altele, însă, au rămas, uitate de vreme, în sânul comunităţilor care nu ştiu cum să le gestioneze, la un pas de a se transforma în ruine.

La intrarea în localitatea Cetatea de Baltă, în vechea feudă primită de Ştefan cel Mare de la Matei Corvin, în condiţiile unei alianţe împotriva Poloniei, Castelul Bethlen-Haller atrage atenţia de sus, de pe deal, prin stilul inedit pentru zona Transilvaniei. Dar şi prin starea ireproşabilă în care se găseşte, fiind recent obiectul unui proiect de restaurare.

Renovat, dar cu acces limitat pentru public

Castelul de la Cetatea de Baltă este folosit de proprietari, familia Necşulescu, pentru a spune străinilor şi partenerilor de afaceri interni povestea vinului Jidvei. Aici se organizează degustările, în pivniţa care a supravieţuit patru secole de la construire.

Castelul de la Cetatea de Baltă a fost construit în stilul Renaşterii franceze între anii 1615 şi 1624 de către principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen în stilul renaşterii franceze din secolul al XVI-lea şi renovat în secolele XVII-XVIII cu o poartă in stil baroc. Castelul are un plan patrulater cu turnuri de colţ circulare, fără rol defensiv. Dispoziţia generală de ansamblu reproduce în mic corpul central al castelului Chambord din Franţa.

A fost restaurat apoi de către noul proprietar, Eugen Haller, între anii 1770 şi 1773. După ce schimbă mai mulţi proprietari, în a doua parte a secolului al XIX-lea, castelul este cumpărat de groful Haller Jenő, care l-a lăsat moştenire fiului său. Nepoata celui care a fost birjar grofului povesteşte că acesta a murit tragic, fiind împuşcat de şoferul său.

Legenda locului spune că familia grofului purta blestemul iobagilor schingiuiţi la castel. În perioada 1773-1777, în Cetatea de Balta s-a desfăşurat procesul intentat de Kada Mozes, administratorul domeniilor comitatului, împotriva iobăgimii răsculate. Se poate spune că în 1784, la izbucnirea răscoalei condusă de Horea, Cloşca şi Crişan, ţăranii din acest comitat aveau deja experienţa luptelor împotriva grofilor.

În perioada revoluţiei, între 1848-1849, administraţia comitatului este preluata în totalitate de către tinerii din şcolile Blajului. Generalul Bem este cel care, cu tunurile, reintroduce asuprirea habsburgica, iobagii fiind schingiuiţi în beciurile castelului.

Cetatea lui Ştefan din inima Transilvaniei

În acelaşi comitat, nu departe de Cetatea de Baltă, în inima localităţii Boian tronează o biserică fortificată care poartă chiar deasupra intrării urmele autorităţii lui Ştefan cel Mare în zonă. Accesul vizitatorilor este, de asemenea, limitat, pentru că mai nimeni nu ştie exact cine ţine ”cheia cetăţii”. Fortificaţiile sunt adiacente curţii şcolii din localitate, dar porţile se deschid numai pentru vizite anunţate sau de sărbători.

Biserica a fost construită la sfârşitul secolului XIV, începutul secolului XV, şi a fost fortificată în anul 1506, când deasupra corului este ridicat un turn de luptă. Turnul de poartă, în acelaşi timp turn-clopotniţă, are intrarea protejată cu o hersă, iar pe peretele de nord se păstrează stema Moldovei – capul de bour, cu soarele şi luna – care aminteşte faptul că în anul 1488 biserica, împreună cu feudul din jur, a fost acordată de regele Matei Corvin voievodului Moldovei, Ştefan cel Mare.

Prima atestare documentara a cetăţii Boian datează din anul 1309 în edictul numit „Teodorich de villa Boneti”. Biserica a fost refăcuta de trei ori, în anii 1766,1825 şi 1968. Vechiul altar al bisericii datează din secolul al XV-lea şi se află astăzi la Muzeul Bruckenthal din Sibiu. În turnul clopotniţei se găsesc trei clopote, pe cel mai mare găsim o inscripţie „O REX GLORIAE VENI CUM PACEM” iar pe cel mai mic „VERBUM DOMINI MANET IN ETERNUM”.

Comoara care se destramă

În Vinţu de Jos puţini localnici mai ştiu ce şi unde e Castelul Martinuzzi. În curtea castelului pasc caii, şi singurele gărzi care mai calcă pragul acestuia sunt câinii ciobăneşti care alungă vizitatorii care se apropie prea mult de ruinele asociate cu numele Mariei Tereza, care ar fi vizitat de mai multe ori, alături de amanţii săi, această reşedinţă transilvăneană.

Castelul Martinuzzi este unul dintre cele mai frumoase monumente ale Renaşterii din Transilvania, dar a ajuns o ruina şi este aproape de dispariţie, în absenţa unor soluţii pentru restaurare.

Castelul a fost construit peste o veche mănăstire dominicană de guvernatorul Transilvaniei Gyorgy Martinuzzi. Din măreţul edificiu se mai ţin acum „pe picioare” doar zidul de nord, un turn şi poarta.

Martinuzzi figurează în documentele oficiale la categoria castelelor, reşedinţelor nobiliare şi conacelor „agresate” din Transilvania. Astfel, ruinele abandonate ale unuia „din cele mai frumoase castele din Transilvania” au devenit adăpost pentru caii care pasc în fosta curte a castelului. Arheologii au găsit aici mai multe sicrie şi pietre funerare care datează de la începutul mileniului. După aceste descoperiri, castelul a devenit din nou subiectul unor legende care spun că “…în pereţi s-ar afla comori“, mai ales datorită faptului că în timpul săpăturilor au fost descoperite mai multe monezi de aur şi argint. Cu toate acestea, până acum nimeni nu a încercat să dea de urma presupusei comori, fiindcă structura de rezistenţă a clădirii este foarte slabă, iar pereţii se pot prăbuşi în orice moment. Chiar dacă ruinele castelului nu sunt deloc primitoare, autocarele cu turişti români şi maghiari se opresc şi acum să vadă locul pe care guvernatorul Martinuzzi l-a construit pentru a-şi petrece vacanţele.

Cetatea căsătoriilor infinite

În plin proces de restaurare, cetatea de la Biertan este de ani buni pe toate circuitele celor care vizitează Transilvania, chiar dacă nu este chiar ”în drum”. Localitatea este situată într-o vale liniştită, şi vegheată de pe colină de biserica fortificată.

Uşa sacristiei, este unică în Europa şi a fost construită în 1515. În anul 1910, uşa, împreună cu încuietoarea au fost duse la expoziţia mondială de la Paris unde a fost premiată, datorită sistemului ingenios de închidere.

Tort la Biertan se află cel mai mare altar poliptic dintre cele patru mai importante din Transilvania, în timp ce la Sebeş se află cel mai valoros, la Prejmer – cel mai vechi, iar la Mediaş – mai frumos. Altarul de la Biertan a fost construit de maeştri din Nurnberg şi Viena între anii 1483-1513 şi conţine 28 de picturi, câteva dintre ele copii realizate după picturile altarului Schittenstift din Viena. Altarul este unic în Transilvania în mod special datorită bogăţiei de picturi. În mijlocul altarului, acolo unde acum se află crucifixul, se afla în perioada catolică o statuie a Fecioarei Maria. De aici şi denumirea bisericii: „Biserica Sf. Maria”.

La Biertan a funcţionat timp de 300 de ani una din cele mai interesante închisori. Aceasta nu era destinată hoţilor sau tâlharilor, ci soţilor care îşi doreau să divorţeze. Supranumită închisoarea matrimonială, clădirea din interiorul ansamblului fortificat de la Biertan găzduia soţii care îşi anunţau intenţia de a divorţa. Aceştia erau închişi într-o cămăruţă cu un singur pat, o singură masă, un scaun, o lingură, pâine şi apă, fără cuţit, fiind nevoiţi să împartă totul şi să convieţuiască astfel până renunţau la ideea divorţului. Se pare că metoda era extrem de eficientă din moment ce timp de 300 de ani, în Biertan a existat un singur divorţ.