Strămoşii valahi ai sultanului Mehmed al II-lea (1479), crăişorii valahilor din Ungaria şi Moldova (1492) şi ciocnirea „titanică” valahă de la Baia (1467) ar fi fost tot atâtea teme pentru gloria naţionalizantă a scrisului istoric româ-nesc. În egală măsură, ar fi putut fi utilizate pentru arăta caracterul relativ, dacă nu chiar fals, a numeroase afirmaţii „clasice”. N-au fost însă niciodată folosite ca atare, într-un sens ori altul. Explicaţiile ar fi mai multe. „Destule” din sursele tradiţionale ale istoriei româneşti n-au fost văzute de către edi-torii lor români, care – nu de puţine ori – nici n-au intrat în arhivele din care acestea proveneau. Astfel, multe izvoare au rămas pierdute în arhive, pe când cele publicate n-au fost decât prea rar receptate la adevărata lor valoare. În plus, istoricii „anti-naţionalişti” cel mai adesea n-au lucrat cu sursele, din varii motive, de la esenţa criticii la necunoaşterea limbilor de cancelarie. Apoi, în general, a fost mai facil să se impună un şablon, de sus în jos, indiferent de interpretare, decât să se construiască un pattern.
Dorinţele şi frustrările feudale ale pribeagului Petru al IV-lea Rareş, care dorea să-şi recupereze domeniile ardelene şi promitea Bistriţei, adesea ostile faţă de el, că vom fi din nou ce am fost şi mai mult decât atât, au fost trans-formate într-un vis mare naţional avant la lettre. Revendicările aruncate în grabă pe hârtie de Mihai Viteazul pentru negocierile cu Viena au fost însu-mate într-o eternă pohta ce am pohit-o, deşi tocmai rândurile celui al cărui sânge domnesc este până astăzi discutabil arătau exact contrariul. Tot aşa, vreme de peste 150 de ani, a fost acceptat, cu minime excepţii, un fals pa-triotic maghiar al contelui József Kemény, menit să demonstreze că Matia Corvin nu era român. La 1484, voievodul transilvan János de Szent-György (Sankt-Georg) Bozyn, destituit din această demnnitate de către Matia încă de la 1467, primea ordin de la rege să-i stârpească pe toţi valahii, pentru că nu sunt născuţi sau chemaţi pentru libertate. Adesea „viziunea învinşilor” a coin-cis cu cea „a învingătorilor” şi invers, dar nu cu fărâmele documentare.
„Suferinţele tânărului Matia”
Matia nu trebuia să devină rege. A devenit însă sinonim cu regalitatea. A primit chipul ei ideal. Era crăcănat, butucănos, îndesat ca un soldat de pro-fesie. Nu strălucea ca un Apollo medieval, după cum erau nevoiţi şi apro-piaţii săi să recunoască. La sfârşitul vietii sale, era desfigurat de băutură şi de femei, după cum aceiaşi apropiaţi erau forţaţi să admită. Şi a rămas în istorie, în special în cea maghiară, dar şi în cea vest-europeană şi chiar în cea românească, ca monarhul tânăr, cu părul ondulat şi trăsături de copil, de progenitură răsfăţată şi impertinentă, cel mai adesea, pentru istoricii români din ultimul secol. A simţit mai acut decât mulţi monarhi, parveniţi sau nu, nevoia de reprezentare. Statuete reprezentându-l în maiestate au împodobit firidele sobelor din palatul regal, aşa cum veritabile pisanii mar-cându-l pe domn ca autor, tot, al unor sobe monumentale au ornat spaţiul vecinului său, Ştefan al III-lea cel Mare al Moldovei. Ca om, viaţa lui Matia a fost însă mult mai nefericită decât cele ale majorităţii monarhilor de atunci.
A avut un singur copil (Ioan) şi acela nelegitim cu o târgoveaţă (Barbara Edelpöck din Wrocław/ Breslau). A fost însă indiscutabil marea sa iubire. În rest, a avut două căsătorii, nefericite inclusiv după standarde medievale, şi o serie de refuzuri matrimoniale. Prima soţie, Katerina, fiica lui Gheor-ghe Podiebrad, a venit ca un fel de condiţie suplimentară pentru eliberarea lui Matia de la Praga (1458), şi a murit la 15 ani, la naşterea copilului care ar fi putut fi moştenitorul legitim, atât de necesar „prinţişorului” huniad (1464). Apoi, rând pe rând Habsburgii, Jagiellonii ori familia Sforza l-au re-fuzat. În cele din urmă, cu ajutorul papei Sixt al IV-lea, care vroia să-şi câş-tige susţinătorii de marcă şi să-şi purifice cruciat imaginea răvăşită de co-rupţie şi nepotism, şi-a găsit o soţie la Napoli, Beatrice. Era fiica lui Ferdi-nand, fiul nelegitim al lui Alfonso al V-lea de Aragon, cel pe care tatăl lui Matia, împreună cu 10.000 de valahi, dorise să-l întroneze rege la Buda (1447). Căsătoria cu Beatrice a grăbit pătrunderea umanismului în Ungaria, dar i-a şi adus o serie de probleme interne şi externe regelui Matia.
Alianţa cu Neapolele i-a compromis în bună măsură relaţiile şi aşa tensionate cu majoritatea celor-lalte puteri italice. Regina s-a dovedit prea ambiţioasă, căutând să dicteze politică regală. N-ar fi avut un impact atât de negativ, dacă ea ar fi putut avea copii. Bonfini a încercat să acopere ten-siunile, cât a putut. A căutat să impună imaginea unui cuplu pur, religios, cuprins de devoţiune şi respect christic. Imediat ce Matia a murit, regina, care-şi manifestase de anii buni opoziţia faţă de succesiunea lui Ioan, a luat partea duşmanilor acestuia (1490). Prima dată a sperat că va putea rămâne, drept regină-văduvă, stăpână Ungariei. Apoi, şi-a oferit sprijinul financiar pentru Vladislav al II-lea Jagiello, în schimbul căsătoriei cu ea. Vladislav a fost însă mai abil şi a reuşit – după ce i-a luat banii şi s-a căsătorit, în secret, cu ea – să o marginalizeze şi să o alunge din regat. Între timp, românii din Maramureş, care, la fel ca şi cei din Haţeg, îl abandonaseră pe Ioan, prădau domeniile lui Beatrice (1492), sprijiniţi de Ştefan al III-lea, în a cărui Mol-dovă, la Putna, era pomenit Matia cel care-l dăruise în Ţara Ardealului.
Încetul, moştenirea lui Iancu şi cea regelui Matia s-a risipit. Fusese deja aproape un miracol că fiul lui Iancu domnise atâta vreme. De la început, trebuise să lucreze cu oamenii care deciseseră execuţia fratelui său, Ladi-slau (1457) şi cu cei care fie-l trădaseră, fie îi doriseră din prima clipă pieri-rea lui Iancu. El i-a ţinut aproape şi pe mulţi nici nu s-a răzbunat vreodată. La fel a procedat şi cu destui dintre cei care au căutat să-l răstoarne în tim-pul domniei. Pe de o parte, puterea sa n-a fost niciodată atât de mare încât să-i permită o reală guvernare autoritară, cum a fost acuzat încă din timpul vieţii şi cu precădere după moartea sa. Pe de altă parte, a fost suficient de abil încât să navigheze într-un mediu politic care frân-sese multe cariere şi limitase autorităţi regale, un mediu aproape valah prin aceste caracteristici. A cultivat devoţiunea şi a profesat pioşenia, dar şi-a bătut doi arhiepiscopi, ambii – de Kalocsa (Ioan Vitez, la 1471, şi Petru Várdai, la 1484) – însă cancelari ai regatului şi extrem de implicaţi în arcanele politicii, care nu o dată au fost aproape să-l înghită pe regele Ungariei, Croaţiei şi Boemiei.
„Omul care a vrut să fie împărat”
Despre Matia s-a spus că vrea să ajungă rege al romanilor şi apoi împărat al romanilor (altfel spus, împărat romano-german). A fost o acuză vehiculată constant la adresa sa, de la primele ciocniri dintre el şi excomunicatul Podiebrad (1465-1466). Dar, nici unul dintre apropiaţii ori admiratorii săi nu i-a atribuit vreodată un asemenea vis imperial. Un singur umanist italian spunea, la 1475, că, datorită originii sale romane, Matia ar fi mai potrivit decât oricare altul pentru a fi împărat. Drept rege al Boemiei (din 1469) era principe elector al imperiului, dar ulterior împăratul Frederic al III-lea de Habsburg l-a recunoscut şi pe Vladislav II drept rege al Boemiei. În special în anii 1480, Frederic l-a acuzat pe Matia că era duşmanul de moarte al naţiunii germane şi că vrea să uzurpeze tronul imperial. Indiferent de câte ode îi cântau în această vreme, poeţi de curte ori umanişti în căutare de slujbe bănoase în Buda devenită un mic El Dorado umanist (precum Valahia pentru Bizanţ), ideea împăratului Matia nu se regăsea printre versurile lor.
Adevăratele obiective ale regelui Matia erau altele. Acceptarea sa ca monarh de rang egal pe plan european, recunoaşterea succesiunii sale şi obţinerea poziţiei de singur rege al Ungariei i-au marcat mai mult politica decât problema otomană. Prin pacea de la Wiener Neustadt (1463), Matia fusese obligat să-l primească pe Frederic drept co-rege (aşa a trebuit să o facă şi nedoritul urmaş al lui Matia, Vladislav, cu ambii Habsburgi, tată şi fiu, Frederic şi Maximilian, la 1491). De asemenea, pacea prevedea că dacă Matia nu are urmaşi legitimi de sex masculini, coroana ungară trece de drept în patrimoniul Casei de Habsburg. În acest context, nu de puţine ori, domni ori pretendenţi la tronul Ţării Româneşti sau Ştefan al Moldovei s-au orientat spre Viena şi nu spre Buda. Tot ce a putut Matia să facă a fost să forţeze cât a putut pe plan extern şi să-l preseze pe Frederic să anuleze tra-tatul din 1463. La sfârşit, era dispus chiar să cedeze coroana ungară fiului lui Frederic, dacă Ioan era acceptat de acesta fie şi numai ca rege al Bosniei.
Venind din partea omului care în urmă cu nici patru ani, la 1485, cuce-rise Vienea, ar putea părea extrem de puţin, mai ales în condiţiile în care legăturile dintre el şi Maximilian, ostil tatălui său, erau tot mai puternice. Dar, nu în toate cazurile lucrurile puteau fi forţate sau impuse prin provo-cări cum procedase adesea Matia. Când a supus Viena, avea alături de el şi trupe otomane (pe alţi oşteni i-a îmbrăcat în turci ca să pară mai mulţi) şi corpuri de oaste sârbeşti şi contingentele regale valahe. Îi avea lângă pe el toţi cei etichetaţi drept marginali ai unui sistem de civilizaţie creştin vestic. În plus, şi-a pus corpul de oaste evreiesc să defileze alături de el la intrarea sa triumfală în oraş, al patrulea avut de Matia pe Dunăre. Chiar dacă toate aceste corpuri reprezentau o minoritate din armata lui Matia, el le-a pus în prim plan cât a putut. Era sfidarea sa, formată din păgâni, schismatici şi ne-credincioşi, la adresa „sistemului” tradiţional. Era totodată şi exemplificarea a ceea ce înţelegea fiul lui Iancu că Regatul Ungariei ar fi trebuit să devină.
Matia lucra pentru consolidarea “comunitară” a interesului personal. Patria se crea în jurul său. El stătea pe buza unui creuzet al fidelităţii, Rega-tul Ungariei, stat denumit apoi Ungaria primitoare. Regele respecta şi eluda vechi reguli. Statul funcţiona în realizarea noului profit. Matia nu ezita să promoveze acest regat ca “unitate administrativă” de sânge contra taberei lui Frederic. Nu era o entitate maghiară, ci una ungară creată de cel mai ma-ghiar, în istorie, şi unul dintre cei mai puţini maghiari în realitate, regi de la Buda. Tot aşa cum, „nu întotdeauna” valahul medieval trebuie echivalat cu românul naţional modern, nici acest construct ungar al regelui, prăbuşit mai repede sau mai încet imediat după moartea sa, nu trebuie asimilat edi-ficiilor modernităţii. El aparţine unei vremi în care „românii” şi „maghia-rii” din nordul Transilvaniei propuneau o Universitas Hungarorum et Vala-chorum (1437) ca alternativă la sistemul politic local în funcţiune, iar Ştefan al III-lea „putea” afirma muntenii sunt pentru noi precum turcii (1475).
Hungaria, Polania, Dacia et Croatia şi timpurile memoriei
Când de la întronarea lui Matia s-au împlinit 550 de ani, voci au cerut ca Cluj să fie considerat Bethlem-ul Europei Centrale, născute deja prin Matia. Ideea implică riscurile megalomaniei (dar din punctul acesta de vedere, nimeni n-a zis că Matia ar fost un om necomplicat). Conduce însă şi spre acel spaţiu al voitei, nu de puţine ori, neapartenenţe, care după 1945 a pri-mit numele de Europa Central-Răsăriteană, iar, dintr-o perspectivă medie-vală, ar putea fi definit ca Triunghiul Anului O Mie (aria aflată la începutul secolului al XI-lea între Imperiul Ottonian, devenit în timp Imperiul Roma-no-German, Rusia Kieveană, ajunsă – prin cumani, tătari şi lituanieni – Rusia Moscovită, şi Imperiul Bizantin, transformat – prin bulgari, sârbi şi turci –în Imperiul Otoman). Încă de la sfârşitul secolului al XV-lea, biro-craţii veneţieni, cei mai exacţi în materie politică şi administrativă, din epocă, aceiaşi care înregistrase originea transalpină a Huniazilor, înscriseseră o formulă pentru spaţiul pe care Matia dorise (trebuise să vrea) să-l domine.
Rubrica Hungaria, Polania, Dacia et Croatia a rezistat vreme de peste trei decenii în registrele venete, până când dezastrul de la Mohács s-a încetă-ţenit. Sub ea erau strânse toate datele venite din Estul Europei. Sub ea se regăsea hegemonia dinastică a Jagiellonilor, care, din confruntrarea dintre Frederic şi Matia, păreau să fi ieşit mari câştigători, ei ţinând coroanele Boemiei, Poloniei, Lituaniei, Croaţiei şi Ungariei, iar prin aceasta şi suzera-nitatea asupra Ţărilor Române. Se năruiseră visele lui Matia care, tot la ca-pătul domniei şi al puterilor, încercase, împreună cu Moscova şi cu cava-lerii teutoni, un prim partaj al Poloniei (1488). În schimb, rămânea în urmă, un termen care nu izvora din condeiul umanist ori din dictatul naţionalist modern: Dacia. Prin ea, în mod sigur, după cum o arată conţinutul registre-lor sale, senatul veneţian înţelegea Ţările Române şi Transilvania, al cărei guvernator numit de Maximilian I trebuia să fie Ştefan al III-lea la 1490.
Matia căutase să devină sinonim cu acest spaţiu de frontieră al creş-tinătăţii (al civilizaţiei europene în extensie şi în timp), unde, fie că mergem pe calea lui Béla al IV-lea din scrisoarea sa către Inocenţiu al IV-lea de după invazia tătară de la 1241, fie că urmăm cuvintele de avocat ale lui Raymond Poincaré de la Bucureşti aproape şapte secole mai târziu, lucrurile nu pu-teau fi făcute „ca la carte”, ca la cartea centrului. În fapt, ca şi rege al Unga-riei, nici nu prea avusese încotro. Practic întreaga frontieră terestră a Creş-tinătăţii cu Imperiul Otoman era pe numele său, exceptând spaţiile aflate încă sub autoritatea Veneţiei ori aria raguzană (vasală însă Budei). Cuprin-derea ar putea scădea spre 70% dacă susţinem, ca şi Ştefan, ca şi Veneţia, că domnul moldav era mai mult decât vasalul regelui ungar şi era – împreună cu Matia – şi suzeran al Valahiei, Serbiei şi Bulgariei. Chiar şi aşa era imens pentru cel lipsit de legitimitate şi care consuma mai mult decât putea strân-ge. Totuşi, frontiera stabilizată de el a rezistat trei decenii după moartea sa la 1490, când deja de vreo cinci ani Ungaria avea un deficit anual de 50%.
Există foarte multă umanitate în istoria lui Matia care continuă să atra-gă, care continuă să ceară alte şi alte imagini ale trecutului. Slovenii, cei ai căror strămoşi au fost călcaţi în picioare, în repetate rânduri, de otomani, cu permisiunea lui Matia, îi păstrează, în folclor, o imagine „maghiară” prin strălucirea ei. Imaginea străluceşte cel mai puţin în spaţiul ceh, înne-grit de actele anti-husite ale regelui, şi în cel valah, unde puţine rămăşiţe de tradiţie mai pătrund în zilele noastre. Situaţia se datorează deopotrivă „ma-ghiarizării” şi „românizării” amintirii. În egală măsură însă se datorează şi „naturii” regelui şi a domniei sale. Dacă ne uităm la greutăţile înfruntate şi obstacolele depăşite, măreţia lui Matia este greu de egalat. Dacă analizăm rezultatele şi verificăm finalitatea acţiunilor, măreţia lui Matia este dificil de păstrat. Este un paradox născut din paradoxurile epocii lui Matia şi din nevoile ultimelor secole de memorie. Este un produs pentru care destul de probabil regele mereu dornic de afirmare nu şi-ar asuma meritul.
Pentru copilul târgoveţei din Breslau, o vrăjitoare după Beatrice, Matia fusese dispus să aducă Ungaria în limitele „de la Trianon” sub autoritatea unui Habsburg desfăcând-o între acesta, familia Szapolyai (iertată de mul-te ori de el, care apoi a furat visul regal huniad), Ioan şi Ştefan. Dacii Ve-neţiei de la 1496 fuseseră creaţi deja de Papalitate în ajunul morţii lui Ma-tia. Opt ani mai târziu, jumătate din Ungaria era a valahului. Jumătate era a lui Maximilian, regele romanilor şi al Ungariei. Croaţia devenise a lui Ioan.
Anexă documentară
1457 [Pe 16 martie 1457, Ladislau de Hunedoara a fost executat la Buda, iar fratele său Matia a rămas prizonierul lui Ladislau al V-lea Postumul, care l-a luat cu el apoi la Viena şi la Praga (unde a regele a murit în condiţii misterioase pe 23 noiembrie 1457, care i-au permis lui Matia să devină rege al Ungariei la începutul anului următor). „Motivarea” regală a sentinţei în cazul lui Ladislau de Hunedoara a fost emisă în mai puţin de o săptămână de la execuţie. Aminitim câteva pasaje:]
[…] Universi conditor orbis cuncta a se creata certo ordine et firma lege stabiliens inter homines racionis capaces alios aliis propositis constituitquereges et principes et magistra-tus et eis communem populi cetum ad hoc subicere voluit, ut subiectum sibi populum inter se iusticia gubernent, liberalitate mulceant et, quemadmodum benemeritos premiis honorant, ita delinquente et sceleratos digna scelerum animadversione puniant et emen-dent, quatenus sui conditoris imitati legem nec bona irremunerata neque scelera relin-quant impunita. […] Que omnia presentibus inseri nec intencionis Nostre est, nec loci. Aliqua tamen ex illis commemorare non indignum duximus. Nam quociens terras et bona fidelis Nostri Georgii Despoti Rasci [Gheorghe Branković, despotul Serbiei] inductis eciam interdum in eisdem Turcis invasit et depredatus est castraque eiusdem obsedit et expugnavit, Wayvodas Nostros Transalpinum et Moldaviensem Nobis et Regno Nostro fideles alios occidi, alios expelli fecit et eorum loco alios, quos sibi obligatos fieri debere putavit, supra induxit. [Dintre toţi domnii valahi, cel mai apropiat de Iancu fusese Bogdan al II-lea, tatăl nelegitim al lui Ştefan al III-lea.] […] Postea vero ipso Iohanne de Hunyad de medio sublato [Iancu a murit pe 11 august 1456 la Zemun, după neaşteptata victorie de la Belgrad în faţa lui Mehmed al II-lea] et duobus filiis suis, utputa Ladislao et Mathia paternorum scelerum non solum imitatori-bus, sed eciam id, quod pater eorum vivens perficere non potuerat, supplentibus ab eo remanentibus […] [Urma descrierea evenimentelor (7-9 noiembrie 1456) care au dus la capturarea regelui Ladislau de către Ladislau de Hunedoara la Belgrad şi la uciderea de către oamenii săi a lui Ulrich de Cilly, unchiul regelui, principalul adversar al partidei huniade şi sprijinitor din nord al lui Mehmed. După ce i-a promis imunitate pentru faptele sale lui Ladislau de Hunedoara, regele a fost eliberat. Fidelii săi au izbutit apoi să-l atragă în capcană pe Ladislau, el acceptând să vină la Buda, împreună cu fratele său mai mic, împotriva sfaturilor lui Iancu de a nu merge niciodată amândoi la curtea regală.] (Buda, 21 martie 1457)[1].
1468 [Pasaje din raportul lui Girardo de Colli(s), reprezentantul (şi spionul) Milanului la Veneţia (18 februarie), asupra rebeliunii transilvane şi a bătăliei de la Baia.]
[…] Essando ribellati alcuni populi a la Corona chiamati Seculi, lo prefato Re ando in quel paese con Vm cavalli et altretanti a piede et essendo lo Biancho [Iancu de Hunedoara] suo patre originario de dicti Seculi credeva debelare facilmente con pocha gente. Et a la prima sachezo alcune terre et abruzo. Vedendosi malmenati, <li Seculi> domandano aiuto a soy vicini chiamati Valachi, quali antichamente furo Ro-mani et segono la lor par-lare latina et romana fine in questo tempo, et sono valentissimi acavalo, et parte d’essi an-chora che siano ultra lo Danubio dano tributo al Turcho, li altri piu lontani dal Danubio verso Polana vivano hodie so le sue lege quasi in libertà, et si ano alcuno Vaynoda per signore li dano pocha cossa de tributo […][1] [„Evident”, textul poate fi privit şi drept un exemplu de colaborare româno-secuiască contra „asupritorului maghiar”.]
1479 [Pasaje din discursul trimişilor regelui Matia la Reichstag-ul de la Nürnberg din decembrie 1479 pentru a anunţa victoria sa de la Câmpul Pâinii (13 octombrie).]
[…] Facta salutacione et credencialibus litteris praesentatis et lectis, infrascripta di-centure, que nomine Serenissimi principis et domini, domini Mathie, Bohemie et Hun-garie regis, Dominacionibus Vestris magnificis, Sigismundus de Sancto Georgio et de Bozyn comes [Sigismund de Bozyn, conte de Sankt-Georg (pentru natura „umană” şi „monarhică” a domniei lui Matia, merită reţinut şi că Sigismund de Bozyn, era fratele lui Ioan, regele Transilvaniei din timpul revoltei de la 1467, în care şi Sigis-mund fusese implicat; în plus, până la 1462, fraţii îl sprijiniseră pe Frederic III de Habsburg împotriva regelui Matia))] et ego [Balthazar, epis-cop de Sirmium], Maiestatis Sue oratores, proposituri sumus […]. [Misiunea solilor era de a înfăţişa lim-pede adevăruri triste. Erau prezentate astfel succesele otomane, începând cu vremea lui Baiazid I. Se trecea apoi la Mehmed I, cel care] […] Walachis bello attri-tis tributa gravia imperavit […]. [Urmau succesele lui Murad al II-lea, pe care doar foametea care bântuia în statul său, îl impiedicase să cucerească Ungaria (era vorba de campaniile otomane în Transilvania şi Ungaria propriu-zisă de la 1437-1438). Acum, domnea Mehmed al II-lea. Acesta] […] sibi tocius orbis monarchiam promittere videtur […]. [I se enumerau cuceririle. Dintr-o dată, ca un soi de addenda, se preciza:] […] Et Walachos sibi aliquando parentes habet […]. [Imediat se sublinia că Mehmed era superior predecesorilor săi. Pofta sa de cuceriri nu cunoştea mar-gini. Ameninţarea otomană plana asupra Bavariei (aliata lui Matia în disputele sale cu Frederic) şi asupra Italiei. Datorită urii lor faţă de papa Sixt al IV-lea, vene-ţienii încheiaseră pace cu sultanul, cedându-i provincii,] […] quas Thurci decem aut quindecim annis expugnare non potuissent […]. [Aceasta era, măcar în parte, adevă-rat. Mai mult, Veneţia se aliase cu puterea sultanului Mehmed contra regelui Un-gariei care continua însă să reziste. Iar dacă Matia ar fi vrut să facă pace cu sulta-nul, ar fi putut-o încheia în condiţii foarte bune.] […] Turcus enim per triennium magna cum instancia a Sua Majestate pacem quesivit et usque Budam pro ea extor-quenda sollennes tandem oratores misit, Regie Maiestati regnum Bosne et alia multa of-ferendo subsidiaque, etiam de propria persona, ubi opus fuisset, Thurcus pollicebatur, dummodo Sua Maiestas eidem et suis, sine Sue Maiestatis et suorum damno, transitum per regnum suum ad alios Christianos permit-teret. Hec omnia Regia Maiestatis recusa-vit […]. [Astfel, de când veneţienii făcuseră pace cu otomanii, Poarta ataca în mod constant Ungaria]. […] Et ut de aliis praesentis anni incursionibus pluribus Thurcorum ad Hungarie regnum taceamus, duas tantum notabiles referemus […]. [Primul exemplu se refera la atacul otoman asupra Ungariei, prin Stiria, provincie ereditară a lui Frederic al III-lea.] […] Sequenti vero mense octobris, maximo cu exercitu electorum hominorum, quadraginta trium milium, et Walachorum numero maximo, Transilvaniam, ubi nervi fisci, salis scilicet et auri et argenti fodinarum existunt, Thurci intrarunt […]. [Din fericire, trupele regale reuşiseră să-i oprească pe otomani şi pe valahi, puţin dintre ei reuşind să scape. Dar sultanul nu renunţa la gândul cuceririi Ungariei. Astfel, de vreme ce Hispania, Franţa şi fosta Burgundie erau cuprinse de război, era de datoria germanilor (nu se zicea nimic de împărat) să sprijine Ungaria. Dacă Ungaria cădea, cădea şi Germania, otomanii putând chiar trece Rinul spre vest[2].]
1489 [Pasaje din raportul asupra partajului Ungariei dintre Matia Corvin şi Habsburgi:]
[…] Ibi nomine Regis Hungarie [Matia Corvin] peciit, quod Maiestas [Frederic al III-lea de Habsburg] filium suum ilegittimum bastardum [Ioan Corvin] Regem Bosne et Croacie [Bosnia şi Croaţia] crearet. Secundo loco peciit sibi fieri opem contra Thurcos, quod si Cesar faceret, tunc rex vellet omnia oppida, castra et fortalicia, qui in Ducatibus Stirie et Karinthie [Stiria şi Carinthia] tenet sue Imperiali Celsitudini restituire. Tertio loco Rex velit tenere ea oppida, castra et bona in Austria que ipse marte et gladio ac multa impensa comparavit, et in recompensam velit nunc curare atque efficere, quod incole Regni Hungarie Cesare et filio suo homagium prestare deberent quod ipsi post obitum Regis neminem alium in eorum Regem et Ducem Austrie habere vellent, quam Cesarem et eius filium. Quarto, quod Cesar annueret quod Rex in Austria novam imposicionem seu exaccionem super vinis habere posuit. Item de oppidis, castris et bonis, que ab Ecclesia Salczburgensi [Salzburg], Pataviensi [Passau] et aliis ecclesiasticis personis haberet, vellet agere pro arbitrio Maiestatis sue Cesaree.// Imperialis Maiestas respondit, se libenter velle creare filium suum Regem Bosne et Croacie, quando sunt voluntarii eum recipere in regem, spe freti, quod Rex sit sibi contra Turcos opem laturus. Sed condicionem Ducatum Austrie concernentem Cesar noluit acceptare, sed voluit quod Rex cederet omnibus oppi-dis et castris ac aliis municionibus et bonis que in Austria detinet, pro quod Cesar velit sibi honestam pecuniarum summam dare. Itaque Zakel [Iacob Székely] abiit ad Regem et postea iterum in Traburg [Unterdrauburg] ad Cesaream Maiestatem rediit. […][3].
1490 [Neglijatul congres cruciat de la Roma a început la sfârşitul lunii martie a anului 1490 cu două săptămâni înaintea decesului lui Matia (6 aprilie), care, pentru papa Inocenţiu al VIII-lea, trebuia să conducă cruciada împreună cu Maximilian I de Habsburg. În pofida morţii lui Matia, lucrările au continuat până la sfârşitul lunii iulie. Între cruciaţi, şi-au făcut apariţia dacii. Pasajele citate provin din partea finală a dosarului congresului, în singura copie contemporană păstrată a lucrărilor sale (ante 1497). Ele arată că deciziile privitoare la structura cruciadei au fost luate îna-intea morţii regelui Matia şi au fost păstrate după începerea luptei pentru tron.]
[…] Item de exercitibus fiendis: duxbam necessari tres: duo terrestris et tercius contingue navalis in quibus convidebatur nunc quod Serenissimus Dominus Nostre [papa Inocen-ţiu al VIII-lea] cum Principibus et Potentatibus Nacionis Italice [adică (conform listei de prezenţă), toate statele din Peninsula Italică, mai puţin Veneţia] facerent unul exercitum; Imperialis Maiestatis [Frederic al III-lea de Habsburg], Serenissimus Rex Romanorum [Maximilian I de Habsburg], Hungari [Ungurii], Bohemi [Boemii], Po-loni [Polonezii], Daci [sigur Valahii din Moldova şi Ţara Românească] et omnes Reges, Principes et Potentatis Nationis Germanice [adică (tot conform listei de pre-zenţă) toate puterile din Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană] facerent unum; alium Serenissimi Reges Francie [Carol al VIII-lea al Franţei], Hispanie [Ferdi-nand al II-lea de Aragon şi Isabella de Castilla (Spania era încă o ficţiune legală de fapt)], Scotie [Iacob al IV-lea Stuart al Scoţiei], Portugalie [Ioan al II-lea al Por-tugaliei], Navarre [Ioan al III-lea de Navarra] et alii Reges et Principes Nationis Ul-tramontanorum [probabil Danemarca şi statele nordice] facerent unul alium […] De locis vero primo aggrediendis oportebit primo se recte communicare inter principes ad consilia pontificias maximo congregato exercitu; ad iam disposto videre pronunc quod exercitus Imperii et Nationis Germanice per Hungariam aut Walachiam [datorită situa-ţiei din Ungaria, Moldova lui Ştefan al III-lea rămânea cea mai validă opţiune] profisceret in Terras Turcorum, primo per Summum Domino Nostro diligenter procurato de strecto tenere ac federe intra Dominos et Principes et Hereditarios Austrie et Regni Hungarie [din cauza conflictelor dintre susţinătorii candidaţilor la coroana unga-ră, după moartea lui Matia, în special – din punct vedere cruciat – dintre fidelii lui Ioan Corvin şi cei ai lui Maximilian]. Exercitus navalis Peloponessum [Pelopo-nez], Negropontum [Negroponte (fosta colonie veneţiană, deşi Republica Sfântului Marcu nu fusese inclusă în proiect, ea temându-se mult de un nou eşec antioto-man şi – în egală măsură – de modificarea balanţei regionale de putere în defa-voarea ei în urma cruciadei)] aut alias insulas Turcorum vel loci maritima [care fu-seseră pierdute – în primul rând şi în fapt – tot de Serenissima] movideret. […][4].
1490 [Lista susţinătorilor lui Ioan Corvin din raportul trimis de Bartolomeo Chalco, principalul secretar (spion) al Milanului în Ungaria pe 1 iunie 1490 din Buda (interesul ungar al Milanului era dat de faptul că din 1487 Bianca Maria Sforza, căsătorită apoi cu Maximilian la 1493, era soţia – prin procură – a lui Ioan[5]):]
[…] [1.] El provisore del Castello de Buda se domanda Blasio Raschai [Balázs Ráskai] et e Valacho allevato de la regia Maesta da tenera eta, et ha ultra el castello de Buda circa 22 o 34 ultra castelle del Duca Zoanne, et e uno deli zurati et fidelissimo et e una cosa me-desima col preposito […], homo da 38 ani vel circa […]. [2.] Sechel Jacob, id est Jacobus Si-culus [Iacob Székel(y)], e de una parte inferiore de Transilvania, dove habitano populi che se domandono Siculi per che al tempo de Romani andereno habitare la; questo e allevo del Re, homo de circa 42 o 44 anni […].Chismate, [Matei cel Mic/ Máté Kiss de Cece] che significa Matheo picolo, e allevo de la Regia Maiesta, homo de circa 50 anni, molto fi-dato e da bene […]. [„Numerele 4 şi 5” erau fraţii Geréb (Matia, Petru şi Ladislau, episcopul Transilvaniei, verişorii materni ai lui Matia) şi Ernuszt (în primul rând Sigismund, episcop de Eger; tatăl lor, Ioan, evreu convertit, fusese trezorierul re-gelui).] [6.] Chisorvad [„Micul croat”/ Ioan Kishorvát de Hlapčić] che vole dire Cor-vato piccolo, e reputato bono soldato, dela persona sua senza altra condicione […]. [Lista se încheia cu Laurenţiu Újlaki, ducele Bosniei, poate cel mai stabil aliat al lui Ioan (Laurenţiu, fiul lui Nicolae, voievod al Transilvaniei împreună cu Iancu, era căsătorit cu Caterina, fiica voievodului Ioan Pongrácz, unchiul lui Ioan Corvin).]
[Raportul a fost analizat în „centrală” la Milano, unde s-a stabilit lista figurilor care decideau soarta regală a lui Ioan: din nou Sechel Jacob, Jan Filipecz, episcopal de Oradea, Paul Kinizisi/ Pavel Chinezul, comitele Timişului ([…] de bassa sta-tura, grosso larertoso et tuto piloso come uno urso et valente soldato […][6]) şi Ştefan Sza-polyai, comite perpetuu de Zips. În raport cu primul se mai preciza: Sechel Jacob e uno alevo dela felice memoria del Serenissimo Re Mathia, valentehome in arme et e dele parte inferiore de Vallachia, homo de 40 a 45 ani, et e stato continuamente capitaneo del prefato Re contro l’Imperatore in le parte de Stiria, Carinthia et Carinolla [Altfel, decât Szapolyai la Viena, el neabandonându-şi aparent repede poziţia la apropie-rea lui Maximilian I.[7]] […] De Sechel Jacob no dico altero se non che ho inteso ch’el era anchora in quelle parte dove la Regia Maiesta l’haveva posto, et potria essere che vedendo le cose andare ultra el desyderio suo se fosse acordato con Maximiliano [curajosul „valah se-cuio-evreu” nu era deloc lipsit de inteligenţă politică]. De li alcuni altri non so che possano essere se non che quelli erano alla obedentia del conte Stephano [Szapolyai, ne-fiind imposibil ca Ştefan al Moldovei să fi fost cel vizat aici; după impunerea cus-crului său, Bartolomeo Drágffy, drept co-voievod al Transilvania la 1493 şi până la apariţia Daciei în 1496, Ştefan al Moldovei trecea drept conte al Transilvaniei][8].
1490 [Din scrisoarea lui Ştefan al III-lea către Frederic al III-lea din Hârlău (25 iulie 1490):] Serenissimo et invictissimo Principi Domino Fridrico favente divina gratia Ro-manorum Imperatori semper augusto Hungarie, Dalmacie, Croacie etc. Regi ac Austrie, Stirie, Carinthie etc. Duci, Domino nostro semper honorando et graciosissimo.// Sthe-phanus voyevoda Dei gracia Dominus terre Moldaviensis.// Serenissime et invictissime Princeps et Domine, Domine noster graciose, serie presencium Vestre Serenitati signifi-camus, quod nos litteras V<estre> S<erenitatis> per nunccium eiusdem V<estre> S<e-renitatis> nomine Ladislaum nobis presentatas, summo cum honore suscepimus ac ipsas unasimul cum intimatis eiusdem V<estre> S<erenitatis> sane intelleximus. Igitur sere-nissime et invictissime Princeps et Domine noster gratiose, V<estram> S<erenitatem> summopere rogamus, quatenus eadem V<estra> S<erenitas> noluerit imputare eoque nos cum illustri Principe Domino Iohanne filio Mathie Regis condam Hungarie sumus adunati et tenemus stamusque super hoc, ut posset elegi in regis Hungarie, videlicet in loco patris sui predecessoris statui, certum est enim, quod nos et filii nostri cum serenis-simo Mathia pie memorie Rege Hungarie iuramentum fecissemus scilicet obsequium fidelem ad presentis vite nostre terminum fideliter servare et tenere. Igitur scire velit V<estra> S<erenitas>, quod nos non voluntarie hanc nostram fideiussionem vellemus frangere ideoque et V<estram> S<erenitatem> affectuose tanquam Dominum nostrum graciosum rogamus, utinam et V<estra> S<erenitas> suo benigno intentu velit ad eun-dem predictum Iohannem filium regis etc. inspicere eundemque in loco patris sui prede-cessoris pro rege Hungarie statuere. Sine omni dubio <et>firmiter credimus, dum volun-tatis V<estre> S<erenitatis> affuerit, ipsum in regem elegendum. Extunc sine gravis vexacione et impedimento possit elegi et statui pro novo rege Hungarie. […][9].
1490 [Din „proclamaţia transilvană” a lui Maximilian din Graz (11 august 1490):] […] Venerabilibus, magnificis, egregiis, nobilibus honorabilibusque ac circumspectis praelatis, baronibus nobilibusque ac comitibus oppidis et villis, et rectoribus ac gubernatoribus eorundem ubilibet per Transsilvaniam constituis nostrum et Regni Nostri Hungariae fi-delibus dilectis. Gratiam Regiam et omne bonum. […]// Credimus vos non ignorare iniu-riam Nobis per aliquos Praelatos et Barones Regni Nostri Hungariae contra appertissima sua et praedecessorum suorum litteras et sigilla illatam ac Coronam et Regnum Hunga-riae Nobis divino et humano iure debita temere et defacto esse denegata, quam armis et potentia acquirere divinamque nostam iustitiam prosequi compellimur. Misimus propte-rea ad Illustrem Stephanum Waiwodam Moldaviae fidelem Nostrum dilectum, qui Nos-tra favet iustitia Nobisque tanquam Domino suo et Hungariae Regi adhaeret illique com-misimus, ut vos omnes et singulos, qui clarissimo iuri nostro, ac Nobis tanquam vero et indubitato domino et regi Hungariae adhaerere et fidelitatis iuramentum praestare vo-lunt, in Nostram regiam obedientiam protectionemque et defensionem recipiat, vosque et singulos ex vobis Nostro nomine, armis et potentia tamquam fideles Nostros dilectos, pro-tegat et defendat, donec et quousque Nos personaliter, ut in brevi speramus vobiscum comparebimus, vobis et cuilibet vestrum regalis benignitatis Nostrae gratiam et benivo-lentiam uberius exhibituri. Quare vos omnes et quemlibet vestrum requirimus et horta-mur ac praecipiendo mandamus, ut ipsi Stephano Waiwodae Nostro nomine pareatis et obediatis, ac in singulis vestris necessitatibus vestrum refugium ad eum habeatis […][10].
1496 [1 martie, când începea noul an veneţian] Hungaria, Polonia et Dacia et Crouatia[11].
1498 [La începutul anului, Gutierre Gómez de Fuensalida, cavaler-comandant de Haro (cunoscut pentru ambasadele sale în Anglia Tudorilor), reprezentantul al los Reyes Católicos pe lângă Habsburgi, a trimis un raport stăpânilor săi din Spania.]
[…] Otrosi [21 februarie] me ha dicto el Rey de Romanos [Maximilian I de Habsburg] de las muchas differencias que ay entre el Rey de Polonia [Jan Albert] y el Rey de Ungria [Vladislav al II-lea] y el Valaco [Ştefan al III-lea], y que heran muy peligrosas para toda la Christiandad, por quel Valaco se ayuda de los Turcos y de los Tartaros, y una parte del Reyno de Ungria es con el Valaco, y que recela que se podra encender de alli algund fuego en su tierra, por la cercania y vezindad que con ellos tyene, y aunque una parte del Reyno de Ungria le llama para que vaya a tomar quel reyno, pero que todo lo echa a las espaldas, porque es buen Espanol y Aragones [mama lui Maximilian I fusese Eleonor de Portugalia], y que es un cuerpo de qual Vestre Alteze [Ferdinand al II-lea de Aragon şi Isabella I de Castilia] son la cabeca, y el y el rey de Napoles [Frederic de Aragon (fiul lui Ferdinand, tatăl Beatricei, văduva lui Matia, încă (re)căsătorită, din 1490, cu Vladislav al II-lea Jagiello] y el archiduque [Filip de Burgundia, fiul şi moştenitorul lui Maximilian] los mienbros, y que hasta ver sosegadas estas diferencias de Francia [Carol al VIII-lea] y Italia [datorită „coborârii franceze” în Italia] y que Vestre Alteze esten syn contrariedad, no comencara cosa que por ella oviese de estar enpachado para no poder socorrer a qualquier necesidad que a Vestre Alteze viniese […][12].
[1498] [Pasaj din raportul asupra onspiraţiei, cum fusese denumit acordul dintre Ştefan şi Maximilian în anturajul lui Toma Bakócz (prelatul ungar, educat de Veneţia, care frânsese hegemonia răsăriteană a Casei de Jagiello în toamna anului 1497.]
Modus conspirationis Romanorum regis Maximiliani cum Stephano, waywoda Moldavo, contra statum serenissimi principis domini Wladislai, Dei gratia regis Hungarie, Bohe-mie etc., et similiter contra statum serenissimi principis domini Alberti, Polonorum regis, post initam cum prefata maiestate regis Hungarie et strictissimo iuramento firmatam perpetuam pacem et concordiam […]// […] illic, dum constituti fuerimus, aderunt et Elec-tores et Cancellarius Imperii, qui habet secretum duplex sigillum nostrum maius; quam primium vero illuc venerimus, faciemus cum ipso C<ancellario q>ui est Archiepiscopus Specialis Imperii [Melchior de Brixen], quod sub maiore duplici sigillo mittemus Way-wode <litteras> patentes cum fide et iuramento nostro strictissimo in quibus quidem litteris declarabitur qualit<er ipsum> Dominum tuum Waywodam, unacum Regno suo Moldavie receperimus in tutelam et s<pecia>lem p<rotectionem nost> ram, ita ut deinceps obligati in perpetuum simus ipsum Waywodam et Heredes seu post <eros suos univers>os unacum toto Regno Moldavie non minus quam prope bona nostra hereditaria et signa<nter Dominium> Austrie et Stirie, contra omnes eum ledere volentes defendere. Habebimus a<d Wayvodam> dominum tuum oratores nostros, si inprimis Brancam, qui super omnibus dominum tuum certificab<unt, qualem esse> mentem nostram latius apertiusque; illi declarabunt et vicissim ea omnia, quecumque v<oluisset> cum illis con-ferre et per viam illorum nobis intimare. […] [raport anonim din martie-aprilie 1498][13].
[1502] [Pasaj din varianta „alterată” în anturajul lui Ioan Corvin a cronicii familiei Cilly, duşmanii de moarte ai Huniazilor. Manuscrisul a făcut parte din biblioteca lui Hartmann Schedel (1440-1514), din Nürnberg. În ea a fost găsistă şi unica copie păstrată (1502) a Cronicii Moldo-Germane a lui Ştefan, ducele Moldovei şi Valahiei.]
[Sub-capitolul] Iohannes Corvini origo, patria et parentes [începea cu] Merckh [nume aşezat deasupra textului propriu-zis, ca „un fel” de titlu] dessen Herkommens Cor-vinus gewesen <ist>. Corvinus war von sainem Vathern ein Wallach, von der Muther ein Kriegh [Grec] und hat sein Geschlecht durch mancherley ritterliche Thathen zu grossen Ehren bracht, und ist für sich selbst auch nit von schlechten Leithen gebohren gewest. […] [Urma o prezentare practic clasică a originilor romane ale valahilor, după care, pornind de la naşterea lui Iancu la Corvino, adică Cuvin/ Keve pe Dunăre, ca în scrierea lui Bonfini, se revenea – prin intermediul „melting–pot-ului” valaho-sârbo-ungaro-otoman de la Dunăre – la originea mamei lui Iancu.] […]Die Mutter ist von Reiss, alter Geschlechte […] [Adică, mama lui Iancu era din Rascia/ Serbia, dintr-un neam vechi (ceea ce – date fiind vechile relaţii matrimoniale sârbo-bizantine – nu contrazicea în esenţă afirmaţia anterioară privind originea greacă a mamei (poate, mai curând, definirea mamei, în relaţie directă cu tatăl, un valah, drept greacă tre-buie văzută – şi – drept o sinteză livrească între romani, înaintaşii valahilor, şi greci, o sinteză aşezată „genetic” la baza familiei huniade).] [Prezentarea lui Iancu se în-cheia apoteotic:] […] Was Corvinus für ein Mann gewessen? Er war ein solcher Mann in welichem erschiene die römische Dapfferkhait, Waisheit und treue Mannheit. […][14].
1505 [Pasaj din corespondenţa specialiştilor Cracoviei în probleme orientale: Jan Laski, mare-cancelar şi viitor arhiepiscop de Gniezno, şi Lukas Watzenrode, episcopul de Warmia (Ermland). Al doilea concepuse planului de mutare al cavalerilor teutoni în Podolia şi Valahia Mică, plan împiedicat de Maximilian I la 1495. Cel dintâi avea să afirme mai apoi – la Conciliul Lateran V (1514), unde se ridicau noi vise cruciate – că romanii, strămoşii valahilor, fuseseră colonizaţi în Dacia pentru apărarea Panonniei (a Ungariei) şi că aceasta era misiunea lor istorică.] […] In Regno exnunc [adică după Dieta de la Rákos din octombrie 1505 (când Vladislav al II-lea aproape a fost detronat)] gubernatorem constituunt [viitorul rege, Ioan Sza-polyai, fusese ales regent al Ungariei], et pro statu suo tributa magna communia decernunt, pro M.Ria, ut feliciter et in tranquillo statu regnet, alia sed forsan maiora. Rex tulit modeste iniqua decreta se forsan versus Bohemiam accingit [ca la 1497, Vladislav al II-lea, fugise la Praga]. Gubernator fit natus olim Stephani natu maior [palatinul Şte-fan Szapolyai († 1499)] contra quem Maximillianus [I] vires et animum excitat. Walachi statu indigno Hungarorum perpenso sunt solliciti, ut se adunent nobis, forsan enim estate futura Maximilliani suppellex Hungaro[s] cinget et presertim gubernatorem ingenuum, con<tra quem i>lla Mtas Romanorum plebeum esse velit. Nobis cum Tartaris labor est, etenim Radomiense decretum [decretul Nihil novi al seimului de la Radom, din mai 1505, aprobat de către fratele lui Vladislav, Alexandru (rege de la moartea lui Jan Albert în 1501), care limita puterea coroanei], non erat executum, egritudine obstante domini. Sic iterum pro cezare deliberandum […] (Cracovia, 30 noiembrie 1505)[15]. [În urmă cu un an, muriseră Ştefan al III-lea (2 iulie) şi Ioan Corvin (12 octombrie).]
Repere bibliografice
Bak, János M., „Monarchie im Wellental: materielle Grundlagen des ungarischen Kö-nigstums im fünfzehnten Jahrhundert”, în Das spätmittelalterliche Königtum im europäi-schen Vergleich (=Vorträge und Forschungen, XXXII), editor Reinhard Schneider, Sigma-ringen, 1987, pp. 349-384.
Dücker, Julia, „Konstruktion einer ruhmreichen Vergangenheit: die Abstammung des ungarischen Königs Matthias Corvinus”, în Integration und Desintegration der Kulturen im europäischen Mittelalter, editori Michael Borgolte, J. Dücker, Marcel Müllerburg, Bernd Schneidmüller, Berlin, 2011, pp. 137-151.
Nehring, Karl, Matthias Corvinus, Kaiser Friedrich III. und das Reich. Zum Hunyadisch-Habs-burgischen Gegensatz im Donauraum, München, 19892.
Neumann Tibor, „Békekötés Pozsonyban – országgyűlés Budán. A Jagelló-Habsburg kapcsolatok egy fejezete (1490-1492)” (I-II) [Pace la Bratislava – Dietă la Buda: un capitol din relaţiile jagiellono-habsburgice (1490-1492)], Századok [Secole] (Budapest), CLXIV (2010), 3, pp. 335–372; CXLV (2011), 3, pp. 293-347.
Rady, Martyn, „Jagiello Hungary”, în Decreta Regni Medievali Hungariae, IV. 1490-1526, editori János M. Bak, M. Rady, Péter Banyó, Budapest-New York-Idylllwild, 2012, pp. XI-XLVII.
Szakály, Ferenc, „Mecenatismo regio e finanze publiche in Ungheria sotto Matia Cor-vino”, Rivista di Studi Ungheresi (Roma), IV (1989), pp. 19-35.
[1] Archivio di Stato di Milano, Milano (ASM), Archivio Ducale Sforesco (A.D.S.), Potenze estere, Venezia, cart. 354, fasc. 2, nn (18 februarie 1468). Documentul a fost editat în Ioan-Aurel Pop, Al. Simon, “The Venetian and Walachian Roots of the Ottoman-Hungarian Truce of 1468: Notes on Documents in the State Archives of Milan”, în The Italian Penin-sula and Europe’s Eastern Borders. 1204-1669 (=Eastern and Central European Studies, I), edi-tori Iulian Mihai Damian, I.-A. Pop, Mihailo Popović, Al. Simon, New York -Oxford–Basel-Frankfurt-am-Main-Wien, 2012, pp. 181-196 (aici în Anexă, no. III, pp. 195-196).
[2] Bayerische Staatsbibliothek, München (BStB), Abendländische Handschriften, Codices Latini Monacenses (CLM), [no.] 443, ff. 174r-178v. Pasajul privind strămoşii valahi ai lui Mehmed al II-lea se găseşte la f. 176r. Discursul a fost publicat prima oară de către Nico-lae Iorga, Notes et extraits pour servir à l’histoire des croisades au XVesiècle, V. 1476-1500, Bu-carest, 1915, no. 73, p. 55. Pasajul a fost uitat, deşi „înrudirea” dintre Matia şi Mehmed, şi fii săi, Baiazid al II-lea şi Djem, acceptată de toate părţile implicate, era cunoscută.
[3] I[ovan]. Šišić, „Rukovet spomenika o hercegu Ivanisu Korvinu i o borbama Hrvata s Turcima (1473-1496)” [Surse privind luptele dintre croaţi şi turci în vremea ducelui Ioan Corvin (1473-1496)] (I-II), Starine (Zagreb), XXXVII (1934), pp. 189-344 [1-156 (în paginaţie de extras); XXXVIII (1937), pp. 1-180 [157-336 (în paginaţia de extras, pe care o păstrăm în continuare)], no. 43, pp. 82-83. Documentul a fost publicat iniţial de către J[oseph]. <von> Zahn, „Über ein Admonter Formelbuch des 15. Jahrhunderts“, Beiträge zur Kunde Steiermarkischer Geschichtsquellen” (Graz), XVII (1880), pp. 33-80 (aici no. 6, pp. 73-74).
[4] În original: BStB, CLM 461, ff. 188r-193v. Pasajul citat privitor la daci se găseşte la f. 191v. Scrisul din acest manuscris este identic cu cel din CLM 443, în care a fost transcris – după decembrie 1494 – discursul solilor ungari de la Reichstag-ul de la Nürnberg (1479).
[5] ASM, A.D.S., Potenze Estere, Ungheria, cart. 642, fasc. 1, nn (1 iulie 1490; editat de Iván Nagy, Albert Nyáry, Magyar diplomacziai emlékek. Mátyás király korából 1458-1490 [Monu-mente ale diplomaţiei maghiare. Din epoca regelui Matia. 1458-1490] (=Monumenta Hun-gariae Historica, IV, 1-4), IV. [1489-1490; 1458-1490], Budapest, 1878, no. 145, pp. 208-209).
[6] ASM, A.D.S. Potenze Estere, Ungheria, cart. 645, fasc. 1, nn [lipsa referinţelor la eveni-mentele de la începutul lui iulie, care l-au transformat pe Ioan în perdant, impune data-rea raportului înainte de mijlocul acelei luni, ţinând cont şi de mesajul citat din 1 iunie şi de viteza crescută în acele zile a transmiterii informaţiilor din regat (cam 3 săptămâni)].
[7] ASM, A.D.S., Potenze Estere, Ungheria, cart. 645; fasc. 2, nn [referinţele la rezistenţa lui Iacob în vest şi la poziţia lui Szapolyai cer datarea raportului în august, sigur înainte ca vestea despre „proclamaţia transilvană” a lui Maximilian să ajungă la Milano (nota 193)].
[8] ASM, A.D.S., Potenze Estere, Ungheria, cart. 645; fasc. 2,nn [acelaşi raport din august].
[9] Haus-, Hof- und Staatsarchiv, Wien (HHStA), Reichshofkanzlei (R.H.K.), Fridericiana, Karton 7, fasc. 8-2, f. 88r-v (25 iulie 1490). Act publicat în Al. Simon, „Domnul Moldovei şi regii Ungariei din 1490. Un document de la Ştefan cel Mare”, Anuarul Institutului de Istorie A.D. Xenopol (Iaşi), XLIII<-XLIV> (2006<-2007>) [2008], pp. 15-36, în anexă, pp. 34-35.
[10] HHStA, R.H.K., Maximiliana, Karton 1, fasc. 6, f. 9v (11 august 1490). Documentul a fost publicat iniţial de Friedrich Firnhaber, „Beiträge zur Geschichte Ungarns unter der Re-gierung der Könige Wladislaus II. und Ludwig II. (1490-1526)”, Archiv für Kunde Öster-reichischer Geschichts-Quellen (Wien), II (1849), 2 (3), pp. 375-551, la no. 10, p. 410. A fost reeditat de Endre (Andrei) Veress în Actae et epistolae relationum Transylvaniae Hungariae-que cum Moldavie et Valachia (=Fontes Rerum Transylvaniacrum, IV, VI), I. 1468-1540, Buda-pest, 1914, no. 39, pp. 42-43). Ambii ani de apariţie (1849 şi 1914) sunt foarte interesanţi.
[11] Archivio di Stato di Venezia, Venezia, Senato Secreti, Deliberazioni, reg. 36. 1496-1498, „pagina” 11 (online http://www.archiviodistatovenezia.it/divenire/ua.htm?idUa=138#).
[12] Correspondencia de Gutierre Gomez de Fuensalida, embajador en Alemania, Flandes é Ingla-terra (1496-1509), editor Jacob Fitz-James Stuart de Berwick-Alba, Madrid, 1907, p. 21.
[13] Státny Ústredný Archív [Arhiva <Slovacă> de Stat], Bratislava, (secţiunea L), Rody i panstavá [Familii şi domenii], I. Rody: Erdödy Ústredný Archív/ Erdődi család levéltára [Arhiva familiei Erdődi], Galgóci hitbizományi levéltár [Arhiva de înscrisuri Galgóc], no. 108; copie fotografică la:MOL, Diplomatikai Fényképgyűjtemény [Arhiva fotocopiilor diplomatice], [no.] 278383. Raportul a fost editat în I.-A. Pop, Al. Simon, „Moldova şi ce-lălalt Imperiu: Preliminariile şi consecinţele conspiraţiei lui Maximilian I de Habsburg şi Ştefan cel Mare(1497)”, în Vocaţia istoriei. Prinos profesorului Şerban Papacostea, editori Ovi-diu Cristea, Gheorghe Lazăr, Brăila, 2008, pp. 331-406 (în Anexă, aici la pp. 386-398).
[14] BStB, Codices Germanici Monacenses, 5350, pp. 174-177. Text cunoscut de către Nico-lae Iorga (Acte şi fragmente privitoare la istoria românilor, III. [1399-1499], Bucureşti, 1897).
[15] Acta Alexandri Regis Poloniae, magni ducis Lithuaniae,etc. (1501-1506) (=Monumenta Medii aevi res gestas Poloniae illustrantia, XIX), editor Fryderik Papée, Kraków, 1927, no. 305, p. 515. În anii 1920 originalul se păstra în arhiva Episcopiei de Frauenburg, Ms. 65, f. 89r-v.
Alexandru Simon
[1] Magyar Országos Levéltár [Arhiva Naţională a Ungariei], Budapest, Antemohácsiana, Diplomatikai Levéltár [Arhiva diplomatică], [no.] 24766. Documentul a fost editat – cu greşeli – în József Teleki, Hunyadiak kora Magyarországon [Epoca Huniazilor în Ungaria], X, Pest, 1853, no. 258, pp. 546-553. A fost mai apoi tradus în maghiară de Vilmos Fraknói cu ocazia aniversării Mileniului (896-1896) în A Magyar nemzet története [Istoria poporu-lui maghiar], editor-general Sándor Szilágyi, IV, V. Fraknói, A Hunyadiak és a Jagellók kora (1440-1526) [Epoca Huniazilor şi a Jagiellonilor (1440-1526)], Budapest, 1896, p. 163.
[1] Archivio di Stato di Milano, Milano (ASM), Archivio Ducale Sforesco (A.D.S.), Potenze estere, Venezia, cart. 354, fasc. 2, nn (18 februarie 1468). Documentul a fost editat în Ioan-Aurel Pop, Al. Simon, “The Venetian and Walachian Roots of the Ottoman-Hungarian Truce of 1468: Notes on Documents in the State Archives of Milan”, în The Italian Penin-sula and Europe’s Eastern Borders. 1204-1669 (=Eastern and Central European Studies, I), edi-tori Iulian Mihai Damian, I.-A. Pop, Mihailo Popović, Al. Simon, New York -Oxford–Basel-Frankfurt-am-Main-Wien, 2012, pp. 181-196 (aici în Anexă, no. III, pp. 195-196).
[1] Bayerische Staatsbibliothek, München (BStB), Abendländische Handschriften, Codices Latini Monacenses (CLM), [no.] 443, ff. 174r-178v. Pasajul privind strămoşii valahi ai lui Mehmed al II-lea se găseşte la f. 176r. Discursul a fost publicat prima oară de către Nico-lae Iorga, Notes et extraits pour servir à l’histoire des croisades au XVesiècle, V. 1476-1500, Bu-carest, 1915, no. 73, p. 55. Pasajul a fost uitat, deşi „înrudirea” dintre Matia şi Mehmed, şi fii săi, Baiazid al II-lea şi Djem, acceptată de toate părţile implicate, era cunoscută.
[1] I[ovan]. Šišić, „Rukovet spomenika o hercegu Ivanisu Korvinu i o borbama Hrvata s Turcima (1473-1496)” [Surse privind luptele dintre croaţi şi turci în vremea ducelui Ioan Corvin (1473-1496)] (I-II), Starine (Zagreb), XXXVII (1934), pp. 189-344 [1-156 (în paginaţie de extras); XXXVIII (1937), pp. 1-180 [157-336 (în paginaţia de extras, pe care o păstrăm în continuare)], no. 43, pp. 82-83. Documentul a fost publicat iniţial de către J[oseph]. <von> Zahn, „Über ein Admonter Formelbuch des 15. Jahrhunderts“, Beiträge zur Kunde Steiermarkischer Geschichtsquellen” (Graz), XVII (1880), pp. 33-80 (aici no. 6, pp. 73-74).
[1] În original: BStB, CLM 461, ff. 188r-193v. Pasajul citat privitor la daci se găseşte la f. 191v. Scrisul din acest manuscris este identic cu cel din CLM 443, în care a fost transcris – după decembrie 1494 – discursul solilor ungari de la Reichstag-ul de la Nürnberg (1479).
[1] ASM, A.D.S., Potenze Estere, Ungheria, cart. 642, fasc. 1, nn (1 iulie 1490; editat de Iván Nagy, Albert Nyáry, Magyar diplomacziai emlékek. Mátyás király korából 1458-1490 [Monu-mente ale diplomaţiei maghiare. Din epoca regelui Matia. 1458-1490] (=Monumenta Hun-gariae Historica, IV, 1-4), IV. [1489-1490; 1458-1490], Budapest, 1878, no. 145, pp. 208-209).
[1] ASM, A.D.S. Potenze Estere, Ungheria, cart. 645, fasc. 1, nn [lipsa referinţelor la eveni-mentele de la începutul lui iulie, care l-au transformat pe Ioan în perdant, impune data-rea raportului înainte de mijlocul acelei luni, ţinând cont şi de mesajul citat din 1 iunie şi de viteza crescută în acele zile a transmiterii informaţiilor din regat (cam 3 săptămâni)].
[1] ASM, A.D.S., Potenze Estere, Ungheria, cart. 645; fasc. 2, nn [referinţele la rezistenţa lui Iacob în vest şi la poziţia lui Szapolyai cer datarea raportului în august, sigur înainte ca vestea despre „proclamaţia transilvană” a lui Maximilian să ajungă la Milano (nota 193)].
[1] ASM, A.D.S., Potenze Estere, Ungheria, cart. 645; fasc. 2,nn [acelaşi raport din august].
[1] Haus-, Hof- und Staatsarchiv, Wien (HHStA), Reichshofkanzlei (R.H.K.), Fridericiana, Karton 7, fasc. 8-2, f. 88r-v (25 iulie 1490). Act publicat în Al. Simon, „Domnul Moldovei şi regii Ungariei din 1490. Un document de la Ştefan cel Mare”, Anuarul Institutului de Istorie A.D. Xenopol (Iaşi), XLIII<-XLIV> (2006<-2007>) [2008], pp. 15-36, în anexă, pp. 34-35.
[1] HHStA, R.H.K., Maximiliana, Karton 1, fasc. 6, f. 9v (11 august 1490). Documentul a fost publicat iniţial de Friedrich Firnhaber, „Beiträge zur Geschichte Ungarns unter der Re-gierung der Könige Wladislaus II. und Ludwig II. (1490-1526)”, Archiv für Kunde Öster-reichischer Geschichts-Quellen (Wien), II (1849), 2 (3), pp. 375-551, la no. 10, p. 410. A fost reeditat de Endre (Andrei) Veress în Actae et epistolae relationum Transylvaniae Hungariae-que cum Moldavie et Valachia (=Fontes Rerum Transylvaniacrum, IV, VI), I. 1468-1540, Buda-pest, 1914, no. 39, pp. 42-43). Ambii ani de apariţie (1849 şi 1914) sunt foarte interesanţi.
[1] Archivio di Stato di Venezia, Venezia, Senato Secreti, Deliberazioni, reg. 36. 1496-1498, „pagina” 11 (online http://www.archiviodistatovenezia.it/divenire/ua.htm?idUa=138#).
[1] Correspondencia de Gutierre Gomez de Fuensalida, embajador en Alemania, Flandes é Ingla-terra (1496-1509), editor Jacob Fitz-James Stuart de Berwick-Alba, Madrid, 1907, p. 21.
[1] Státny Ústredný Archív [Arhiva <Slovacă> de Stat], Bratislava, (secţiunea L), Rody i panstavá [Familii şi domenii], I. Rody: Erdödy Ústredný Archív/ Erdődi család levéltára [Arhiva familiei Erdődi], Galgóci hitbizományi levéltár [Arhiva de înscrisuri Galgóc], no. 108; copie fotografică la:MOL, Diplomatikai Fényképgyűjtemény [Arhiva fotocopiilor diplomatice], [no.] 278383. Raportul a fost editat în I.-A. Pop, Al. Simon, „Moldova şi ce-lălalt Imperiu: Preliminariile şi consecinţele conspiraţiei lui Maximilian I de Habsburg şi Ştefan cel Mare(1497)”, în Vocaţia istoriei. Prinos profesorului Şerban Papacostea, editori Ovi-diu Cristea, Gheorghe Lazăr, Brăila, 2008, pp. 331-406 (în Anexă, aici la pp. 386-398).
[1] BStB, Codices Germanici Monacenses, 5350, pp. 174-177. Text cunoscut de către Nico-lae Iorga (Acte şi fragmente privitoare la istoria românilor, III. [1399-1499], Bucureşti, 1897).
[1] Acta Alexandri Regis Poloniae, magni ducis Lithuaniae,etc. (1501-1506) (=Monumenta Medii aevi res gestas Poloniae illustrantia, XIX), editor Fryderik Papée, Kraków, 1927, no. 305, p. 515. În anii 1920 originalul se păstra în arhiva Episcopiei de Frauenburg, Ms. 65, f. 89r-v.
