“Le-am adus, pe toate patru, noaptea, din Parcul Municipal…”

Adolescenta – asupra căreia am convenit împreună să nu-i dau nici măcar iniţialele numelui – scrie cu litere, frumos caligrafiate, pe masa lucioasă a adăpostului pentru victimele violenţei domestic, un poem tulburător: “Te-ai întrebat cumva vreodată…/ A putut simţi cineva ce ai simţit tu? / Ai încercat să faci ceva în viaţă? / Toţi ţi s-au împotrivit şi au spus: NU. // Ei, bine, nu toţi vor fi de acord cu tine / Dar de la mine să ţii bine minte / Am trecut prin multe, ştiu ce-i suferinţa / Dacă vrei, ambiţia e mai puternică decât dorinţa.”

A absolvit clasa a VIII-a cu media generală 9,44 şi, deşi profesoara ce matematică i-a recomandat să urmeze liceul la o secţie “mate-info”, iar cea de limba română un liceu umanist, ea a preferat să-şi continue studiile la un liceu de meserii, ca să devină bucătar. “Trebuie să-mi asigur, pe viitor, traiul zilnic, după care o să urmez Literele şi mă fac profesoară de limba şi literatura română”, mărturiseşte tânăra, zâmbind stânjenită.

Apoi continuă: “Puteam să învăţ şi mai bine până anul trecut, dar am fost tot timpul cu bagajele alături, ca să pot fugi de tata, împreună cu mama şi cele două surori ale mele,  atunci când se îmbăta şi începea să facă scandal. Mă străduiam să-l liniştesc, dar nu reuşeam întotdeauna, aşa că în majoritatea ocaziilor când se întâmpla acest lucru nu aveam de ales şi o luam la fugă. Însă, am observat ceva: cel mai mult mă liniştesc atunci când mă apuc de gătit şi apoi când scriu poezii sau cânt. Dar, din păcate toţi prietenii cărora le arăt versurile mele îmi spun că poeziile nu-s prea vesele.”

 

”De ani de zile trăim cu el o adevărată teroare”

Alături de ea, la masă se află mama ei, o femeie trudită în vârstă de 39 de ani, împreună cu celelalte două surori ale sale, în vârstă de 3 şi 9 ani. Cu ele stau şi Luiza Buduşan şi Ramona, “îngerii” lor păzitori de la “Atena Delphi”, asociaţia care-i găzduieşte, îi consiliază şi îi învaţă cum să treacă peste greutăţi şi să meargă mai departe. Intervine în discuţie mama fetei: “Noi locuim în Baciu, în casa soţului meu, un bărbat cu 16 ani mai în vârstă decât mine. Suntem împreună de 16 ani, dar căsătoriţi numai de 9, când a apărut pe lume şi fetiţa mijlocie. Cam de atunci  suntem şi noi numai pe fugă: soţul bea enorm, după care mă bate, mă fugăreşte şi apoi ne dă pe toţi afară din casă. De ani de zile trăim cu el o adevărată teroare.”

“M-a sunat, după care am stabilit o întâlnire cu ea a doua zi, însă noaptea, pe la orele 22.00, am primit un mesaj în care a scris: <Iarăşi dorm cu copiii în parc>. Şi mi-am dat seama că trebuie să intervin rapid. M-am deplasat imediat acolo şi le-am găsit pe toate patru rebegite de frig, după care le-am preluat şi le-am adus la adăpost”, mărturiseşte, la rândul său, doamna Ramona, jurist de profesie, una dintre cele mai dăruite asistente ale asociaţiei.

La un moment dat, fetiţa mijlocie, elevă de clasa a III-a ridică mâna, ca la şcoală, cerându-şi cu insistenţă permisiunea să vorbească. La cei 9 ani ai săi este deja o fiinţă călită, aproape matură, care a văzut şi trăit toate atrocităţile care se petrec în casa familiei. Povesteşte, cu o voce cristalină: “Tata e aşa de când m-am născut eu, neschimbat – şi frumos nu s-a purtat niciodată cu noi. Ţin minte că m-a lovit când am avut 7 ani, cu pumnul în cap, şi de atunci nu mai aud cu urechea stângă.” După care ne priveşte speriată, vizualizând parcă fatidicul moment. O linişteşte repede doamna Luiza, spunându-i că va fi dusă curând la un consult medical, desigur după ce va primi haine şi încălţări noi, potrivite anotimpului. Izbucneşte şi mama fetelor, cu o iritare vizibilă în glas: “Parcă ne urmăreşte un blestem şi nenorocirile se repetă în familia noastră. Şi pe mine, când eram micuţă, tata m-a lovit peste ureche şi de atunci nici eu nu aud cu urechea stângă…”

 

 

Adăpost cu sprijin de la norvegieni

În timp ce doamna Ramona le oferă femeii şi fiicelor sale ceai, ţesând împreună cu ele planuri de evadare din “infern”, doamna Luiza, coordonatorul centrului de consiliere şi al adăpostului asociaţiei mă familiarizează, pe larg, cu activitatea de aici: “În primul rând, adăpostul nostru a fost înfiinţat în anul 2015, prin câştigarea unui proiect – pe banii Spaţiului Economic European şi ai Guvernului Norvegiei – la care am fost aleşi din peste o sută de candidaţi. Deţinem, deocamdată, locuri pentru şapte familii, adică mamă plus copii – fiind singurii din Cluj pe profil de violenţă domestică, care găzduim mame cu copii mai mari, ca vârstă. Astfel, la această oră avem  cazate femei cu un număr minim, de doi – şi maxim de cinci copii. Adăpostul, care se bucură de toate facilităţile necesare, e situat în plin oraş şi deţine până şi un părculeţ de joacă, dar adresa lui o păstrăm secretă, din motive pe care le bănuiţi.”

Doamna Luiza mărturiseşte că s-a ataşat şi familiarizat cu această temă, necunoscută practic pentru România, în urmă cu 15 ani când, în calitate de avocat, a rezolvat zeci de cazuri de divorţuri, evacuări, încredinţări de minori, pensii de întreţinere sau ordine de protecţie. De aceea, arată că după înfiinţarea asociaţiei, lucrurile au decurs în mod firesc, ajutându-o – în calitate de coordonator – să acceadă la programul “Meriţi să zâmbeşti din nou”, cel în care sunt încadraţi actualii lor asistaţi social.

Cât despre serviciile asociaţiei, aceasta menţionează că ele sunt gratuite, fiind axate pe cazarea, întocmirea actelor şi consilierea juridică şi psihologică a victimelor violenţei domestice.  Referindu-se la colaborarea cu autorităţile locale, doamna Luiza ne-a declarat că nu există probleme, în special când e vorba de serviciul de asistenţă socială al Primăriei şi de anumite secţii de poliţie – nu chiar toate – „şi de obicei lumea a fost săritoare şi cooperantă”.

 

“Un primar ne-a respins zicând că în sat la el nu există femei bătute”

Ţine totuşi să relateze o păţanie avută cu primarul unei importante comune clujene („nu-l menţionez, sperând să se dea pe brazdă”) care – spre deosebire de toţi ceilalţi capi ai comunităţilor din judeţ – a refuzat să încheie un parteneriat între asociaţie şi primărie. „Ne-a spus pe un ton răstit, care m-a dus la bănuieli că îşi bate nevasta – şi anume că la el în comună n-a existat vreodată şi nici nu există violenţă domestică, în condiţiile în care asistenta socială de acolo s-a arătat încântată să colaboreze cu noi pe cazurile aflate în evidenţă”, declară, zâmbind ironic, d-na Luiza.

Apoi, intenţionează să-mi mai semnaleze o anomalie, în opinia sa strigătoare la cer: „Recomandările europene arată, la nivelul numărului de locuitori ai unui oraş cum e Clujul, că ar trebui să existe în municipiu cel puţin 30 de locuri, permanente, într-un adăpost de acest gen, care să fie deschise persoanelor aflate în nevoie. Finanţatorii noştri europeni au fost surprinşi să vadă că un oraş de o asemenea factură, care se doreşte Capitală Culturală Europeană nu acordă atenţie acestei teme, în condiţiile în care statisticile arată că una din trei femei – la nivel european, deci lucru valabil şi pentru România – este supusă la o formă de abuz din partea partenerului de viaţă: fizic, psihologic sau verbal.”

“Voluntar” al asociaţiei

Remarcându-mi nelămurirea la auzul cuvintelor violenţă psihologică şi verbală intervine din nou doamna Ramona, ca să mă lămurească asupra acestei probleme: “Chiar acum avem la noi, în adăpost, un caz de violenţă psihică. E vorba de doi soţi, intelectuali, ambii în vârstă de 40 de ani,  cu doi copii, în vârstă de 3 şi 5 ani. Relaţiile dintre ei s-au deteriorat în ultimii doi ani, iar copiii erau afectaţi de cuvintele dure adresate zilnic mamei, în special ameninţările că o va alunga de acasă şi copiii vor rămâne cu el, asta pentru că locuinţa în care stau cu toţii le aparţine părinţilor săi. Şi doamna, orice soluţie ar fi căutat nu ar fi putut să se descurce cu copiii singură, din cauză că nu şi-ar fi permis, financiar să muncească şi să se întreţină în acelaşi timp. Şi atunci, pe timpul divorţului, doamna a apelat la ajutorul asociaţiei, primind asistenţă juridică şi psihologică gratuite, fiind imediat internată la noi, împreună cu copiii.”

Rememorez împrejurările în care am cunoscut-o pe doamna Ramona, în urmă cu aproximativ o săptămână, care au stat la baza demersului meu actual. Mă aflam la IML Cluj, când în holul instituţiei a apărut o femeie, şchiopătând puternic, însoţită de o femeie distinsă, care o privea protector şi care de altfel i-a achitat şi cheltuielile de consultaţie pentru obţinerea certificatului medico-legal. Femeia fugise de acasă doar în hainele pe care le avea pe ea, împreună cu copilul ei în vârstă de doi ani şi trei luni, după ce soţul –alcoolic, extrem de violent – îi rupsese un deget de la picior ca să nu se poată deplasa şi să rămână mai departe “sclava” lui. A adus-o, după multe peripeţii, la adăpostul asociaţiei, însă nu înainte de a-mi vorbi deschis despre activitatea centrului. Cu acel prilej am şi însoţit-o la Unitatea pentru Primirea Urgenţelor, unde s-a deplasat la un moment dat, împreună cu victima. După care ne-am luat rămas bun – nu înainte ca doamna Ramona să-mi lase datele sale de contact.

”Părea o pasăre rănită de moarte”

Şi, incredibil, n-a durat mult şi la începutul acestei săptămâni, oripilat de un nou caz de violenţă domestică, am simţit nevoia să o sun şi să i-l semnalez, doar-doar victima va putea fi ajutată.  (În paranteză fie spus, în lungile mele stagii în această zona a “sufletelor moarte” sau, mai bine zis, ucise, de la IML, am întâlnit sute de cazuri de femei agresate, din diverse motive – şi am realizat, cu spaimă, că în ultima vreme frecvenţa lor creşte alarmant, de la o zi la alta, indiferent de gradul de cultură al protagoniştilor. Doar în ultima lună am întâlnit acolo între 3 şi 10 cazuri, zilnice, de femei agresate. Unele din femeile bătute de soţi – actuali sau foşti – ori de concubini arătau îngrozitor, erau pur şi simplu mutilate – şi, repet, aparţineau tuturor categoriilor sociale, fapt care m-a aruncat, brusc, într-o zonă a unei ciudate instabilităţi, aproape personale – deşi victimele erau femei – şi, doar într-un caz din aproximativ o sută, bărbaţi.)

Femeia care venise la IML în dimineaţa zilei de luni, 28 septembrie a.c., avea un aer de mister, subliniat şi de ochelarii uriaşi, imitaţie Gucci. Părea o pasăre rănită de moarte, care caută un ţărm unde să se odihnească şi timp de minute bune aceasta nu a completat vreun formular şi nici  nu a comis vreun gest pentru a se posta la rând, în vederea consultului. Stătea doar, imobilă, pe un scaun şi-i privea pe cei aflaţi pe coridorul din subsolul clădirii, spaţiul  – neprimitor, slab luminat, demn de decorul unei nuvele de Gogol – unde este poziţionat, premonitoriu, cabinetul, între două săli ticsite cu cadavre, dar şi cu oameni care muncesc în zonă – anatomia patologică şi sala de disecţii.

Intrigat, i-am indicat ce are de făcut, fapt care a surprins-o teribil, ca şi cum ar fi fost singurul lucru frumos care i s-a întâmplat de o lungă perioadă de timp. Apoi, femeia a început să mi se dezvăluie, nu înainte de a-şi da jos ochelarii, ca să-i observ ochii învineţiţi de pumnii agresorului, care este chiar soţul ei.

Femeia are 37 de ani şi lucrează la “bandă”, alături de alte câteva sute de femei de pe tura ei, la o mare firmă clujeană, în schimburi de “12 cu 24”. Se trezeşte la 4.30 dimineaţa şi trudeşte, pentru o leafă de mizerie ca să-şi poată întreţine copilul, elev în clasa I – cu o operaţie pe creier la activ şi bolnav de epilepsie – şi soţul, semiparalizat, aflat acasă.

 

“E semiparalizat, are trei infarcturi, dar mă bate de mă rupe”

Povesteşte femeia: “De 17 ani e bărbatul meu dar mă bate rău cam de vreo şapte. Vineri (25 septembrie, n.n.) m-a bătut rău, iar ultima dată ieri, m-a călcat, pur şi simplu, în picioare. De fiecare dată a fost poliţia la noi, dar aceştia mi-au spus că n-au ce face împotriva lui şi m-au trimis încoace, să-mi scot certificat.” Arată mai departe că, deşi diferenţa de vârstă dintre ei e de 19 ani, iar bărbatul a suferit până acum trei infarcturi şi un accident vascular, a tot încercat să treacă cu vederea brutalităţile sale şi s-a luptat mult pentru copil şi pentru soţ: “Vă daţi seama ce am pătimit şi pătimesc în continuare: operaţia şi boala copilului, procesul cu firma unde lucrez – câştigat de mine, după ce m-au dat afară, fiind obligaţi apoi de lege să mă reprimească – dar şi frecuşurile zilnice cu bărbatul. Culmea, deşi e paralizat pe partea stângă a corpului, are o forţă teribilă la mâna dreaptă şi nu mă cruţă deloc atunci când mă prinde. Acum îmi spune că e casa lui, să ne cărăm de acolo – iar eu şi copilul nu avem niciun drept.”

Îmi mărturiseşte apoi, printre lacrimi, că nu vrea să dramatizeze, fiindcă nu-şi permite acest lucru, dar a ajuns deja la capătul puterilor şi nu-şi mai poate ierta soţul, trebuie să acţioneze cumva. Arată că situaţia ei actuală e cum se poate de grea: şi-a scos concediu medical – fiindcă i-e ruşine de colegi să o vadă în halul acela – şi, practic, pierde zilnic o parte din banii necesari traiului, iar copilul se chinuiește, alături de ea, între şcoală şi locurile unde se adăposteşte.

Impresionat de caz şi amintindu-mi că am cunoscut-o cu puţine zile în urmă pe doamna Ramona, o sun imediat pe aceasta. Asistenta proiectului “Meriţi să zâmbeşti din nou” se arată de la început dispusă să preia cazul – însă îmi spune că rugămintea de găzduire trebuie să vină din partea femeii – şi nu a asociaţiei. Aşa că îi ofer femeii de la IML numărul de telefon al Ramonei, pe care, aceasta, după ce-l rătăceşte imediat din cauza surescitării, mă roagă disperată să i-l mai scriu o dată. Mă execut, pentru ca să aflu – marţi 29 septembrie, când am vizitat asociaţia – că femeia a sunat-o şi le-a cerut ajutorul.  “Am vorbit deja cu ea şi o să ne întâlnim la sfârşitul săptămânii, fiindcă dorim s-o aducem la noi, doar urmează să întocmim formalităţile necesare”, declară, cu francheţe, doamna Luiza. Mă simt, după această discuţie, întrucâtva îmbogăţit sufleteşte, bucuros că am avut şi eu o contribuţie la salvarea, poate, a două destine.

La final, coordonatoarea proiectului îmi lasă zâmbind o carte de vizită, în care figurează adresa şi datele de contact ale centrului. La care eu, voluntar deja al unei cauze (deloc pierdute, dar rătăcite într-un noian de păienjenişuri ale nepăsătoarei noastre societăţi) mă conformez şi le transcriu, pentru a fi folositoare femeilor cu copii, cărora viaţa li se pare o fundătură şi au nevoie disperată de ajutor: ASOCIAŢIA “ATENA DELPHI”, telefoane: 0264.439.389 şi 0730.788.962

Sorin Grecu

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.