Ucis la sediul Securităţii din Cluj, în 1951. Fiul, luptă până-n pânzele albe pentru aflarea adevărului!

Găvrilă Roba, la cei 65 de ani, pe care-i împlineşte luna viitoare, poate fi considerat un om puternic  precum o stâncă.  Tatăl său, Vasile, asasinat în sediul Securităţii Cluj în anul 1951, a figurat ca fiind doar dispărut, până în anul 2014 când, cu o încăpăţânare de detectiv, fiul a dovedit în Justiţie moartea tatălui. Acest fapt îi va permite de-acum să se lupte şi pentru returnarea bunurilor ce i-au fost confiscate familiei, precum şi în vederea obţinerii unor daune morale care să-i compenseze cumva o parte a suferinţelor îndurate de-a lungul anilor.

„Nici copiii mei n-au ştiut prin ce am trecut”!

Copilăria de coşmar, din zona Măguri-Răcătău, a lui Găvrilă Roba poate constitui subiectul unui film: crescut fără tată, acesta fiind dispărut în beciurile Securităţii Cluj, imediat după naşterea sa, lipsurile îndurate în casa părintească, pe când se afla în grija mamei şi a bunicului, apoi copilăria şi adolescenţa trăite cu interdicţia de a absolvi mai mult de opt clase, în calitate de fiu de „bandit”. A urmat durerosul stagiul militar petrecut printre deţinuţi de drept comun şi alţi fii de opozanţi ai regimului comunist, într-un lagăr de muncă, unde a pus umărul la ridicarea Combinatului Siderurgic Galaţi. Acesta a fost însă, din păcate, doar începutul calvarului. Au urmat ani grei, petrecuţi în locuri de muncă extrem de dificile, unde nu se înghesuia nimeni – praf, frig şi noroi – alături de delincvenţi de toate facturile. După stagii în diverse locuri de muncă, vitrege – la „Tehnofrig” şi „Întreprinderea minieră Cluj” – Gavrilă  a ajuns până la urmă, în anii ceva mai „soft” ai comunismului, să fie angajat la Întreprinderea de Transporturi Auto Cluj. Însă acolo a făcut o greşeală majoră: cu liceul absolvit deja, la seral, a făcut demersurile să devină conducător auto pe trasee externe. Din păcate, cu prilejul verificărilor efectuate de „eternii” cadrişti-securişti i-au fost descoperite originile “nesănătoase”, fiind trimis, în batjocură, tot ca şofer, însă la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Revoluţia din decembrie 1989 l-a salvat, în fond, pe Găvrilă, de la necazuri şi mai mari, acesta angajându-se pentru o perioadă de timp în agricultură, la I.A.S. Baciu.

Urmând ca apoi, după ce şi-a procurat un camion, să înceapă o viaţă de întreprinzător particular. Marea bucurie a vieţii sale a survenit, totuşi, mai târziu, când şi-a văzut împlinit visul cu ochii:  s-a angajat ca şofer pe curse externe, reuşind să vadă cu acest prilej, de-a lungul celor câţiva ani în care a activat, nu mai puţin de douăzeci şi patru de ţări. Acum Găvrilă deţine o spălătorie, ridicată pe terenul său din comuna Baciu şi, de pe poziţia de asociat al firmei sale, urmează să se pensioneze pe data de 11 februarie a acestui an, la împlinirea vârstei de 65 de ani. „Predau totul băiatului meu, mă las de muncă şi mă concentrez pe procesele de recuperare a memoriei şi bunurilor materiale ale tatălui – gaterul, cele trei hectare de pădure şi o sumă de bani, fiindcă la arestare, în târgul de animale, i s-a confiscat echivalentul preţului a  doi cai, pe care tata intenţiona să-i cumpere. Dar un lucru vreau să mai ştiţi: în toţi aceşti ani copiii mei n-au ştiut prin ce-am trecut chiar dacă în câteva rânduri au simţit că mă aflu  pe marginea prăpastiei. Până la urmă am reuşit să-mi revin după ce oameni precum Gheorghe Petrov, de la Insitutul pentru Cercetarea Crimelor Comunismului şi avocaţii Călin Iuga şi Marius Luca mi-au întărit convigerea să-mi duc mai departe lupta de recuperare a memoriei şi bunurilor tatălui meu”, arată bărbatul, cu o undă de optimism în glas.

Lider al revoltei anticomuniste a moţilor de la Beliş 

Povesteşte mai departe Găvrilă Roba, bombându-şi pieptul cu mândrie: „Tata a fost unul dintre conducătorii revoltei moţilor de la Beliş din 5 iulie 1951. Trebuie să vă mai spun şi faptul că tata a fost singurul din zonă care a refuzat să-şi cedeze gaterul, pe care-l avea în locul numit Lunca Diacului, precum şi cele trei hectare de pădure. Pe lângă confruntări directe cu activiştii din zonă, pe care-i înjura unde-i prindea, a organizat şi tot felul de acţiuni împotriva lor, printre care cea mai răsunătoare a fost cea prilejuită de o serbare populară, de Paştele anului 1951, la şcoala din cătunul Bogdăneşti. Atunci, tata s-a urcat pe scenă, a smuls de pe perete tabloul lui Stalin şi l-a călcat în picioare, în uralele celor aflaţi în sală.  L-au pârât mulţi în zilele acelea, la Securitate, inclusiv primarul din Măguri, Gavrilă Drânda, un analfabet, dar şi învăţătoarea satului, Ecaterina Roman, Strătica Roba, o simplă săteancă – dar şi colaboratorii acoperiţi ai securităţii, precum cel care şi-a semnat turnătoria sub numele conspirativ VIGILENŢA”. Şi-mi pune sub nas nota informativă a primarului Drânda, un monument de agramatism şi incultură, recuperat recent de la C.N.S.A.S., împreună cu dosarul tatălui, “după 231 de zile de aşteptare, şi doar la cererea Tribunalului Cluj”: “Declaraţie: Tov. Drânda Găvrilă sunt în scris în Partidul Muncitoresc Român din anul 1946 Declar asupra tov. Roba Vasile Roman acest Tov. Este un beţiv ascultă de reacţionari el este pus la cale de individu Roba Vasile lui Gheorghea lui Todor acesta Individ pe toţi îi informează tot contra Partidului şi caută conduceri de azi acest locuitorii este vinovat pentru că ascultă de acel Reacţionar Roba Vasile lui Gheorghea lui todor care are legături cu cineva de la arada şi taie pădure din dilicte şi cei săraci nu capătă numai cerămâne de ei vârfuri şi ce nui bun acest Tov. Îşi bate joc de toată conducerea clasei muncitoare. Măguri, la 12 iulie, 1951, Drânda Găvrilă”.  Referindu-se la revolta moţilor de la Beliş, Găvrilă Roba mărturiseşte: ”S-a anunţat în sat de revoltă şi tata a mers călare la Mărişel şi i-a anunţat pe cei de acolo să vină la Beliş, unde se aştepta o delegaţie de la Bucureşti, ca să le spună acelora că moţii nu mai rezistă cu dările şi cotele de carne, brânză, lapte şi cereale”. Arată mai departe că, ajunşi la Beliş, după ore de aşteptare, li s-a făcut foame, aşa că Roba a spart magazia I.F.E.T.-ului, împărţind mâncare celor prezenţi. Apoi, după ce a venit delegaţia de la Bucureşti, oamenii şi-au spus deschis păsurile. După ce i-a ascultat cu luare-aminte pe oameni, politrucul-şef, consilier personal al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a trecut la ameninţări: “Liniştiţi-vă, fiindcă la mine sunt pâinea şi cuţitul şi vă voi da pădure şi altele doar cât vreau eu şi, dacă am chef, vă bag şi-n puşcărie”!  La auzul acestor cuvinte, lumea s-a revoltat şi Roba, cu temperamentul său vulcanic a fost primul care i-a aplicat activistului o binemeritată corecţie. Au urmat şi ceilalţi, dar până la urmă consilierul lui Dej a scăpat cu viaţă fiind scos, cu mare dificultate din mâinile moţilor, pe la Poiana Fântânele. Însă, alarmate, oficialităţile de la Bucureşti au trimis de urgenţă la Beliş un avion militar, încărcat cu activişti, care a aterizat pe un platou înalt din vecinătate. Aceştia, pentru a linişti mulţimea, au adus cu ei şi o maşină de scris, dând o tentă oficială întâlnirii şi elaborând “la botul calului” acte în care acceptau toate revendicările moţilor. Abia atunci mulţimea s-a calmat, dusă de nas de tertipul comuniştilor-bolşevici. Dar, după numai două săptămâni, într-o singură noapte, pe 21 iulie 1951 toţi liderii răsculaţilor au fost ridicaţi de către Securitate şi duşi la Cluj, pe strada Republicii nr. 23, unde se afla sediul temutei instituţii. Aceştia, după cum reiese dintr-o notă a dosarului informativ F.I. 108815, recuperat de la C.N.S.A.S., sunt următorii: Roba Vasile a lui Gheorghe a lui Tudor, Safta Roman, a lui Silică, Toader Gheorghe, a Gălji, Crişan Mihai a Sfătului, Vidrean Ioan – “Prichi”, Purcel Avramuţ, zis “Avram” şi Tomoş Gavrilă, zis “Mujdei”. A scăpat, atunci, luând calea codrului, doar Ianc Vasile al lui Gheorguţ, fiind capturat însă după circa o lună şi adus alături de ceilalţi, la Securitatea Cluj. Ajuns astăzi la respectabila vârstă de 91 de ani, Ianc a fost şi martorul principal al familiei Roba, în procesul de dovedire în justiţie a morţii tatălui său, fiind la curent cu uciderea lui Vasile Roba în celula de la sediul Securităţii Cluj.

“Deşi auzisem totul, mi s-a cerut să tac”!

Iată cum s-a desfăşurat “filmul” uciderii lui Vasile Roba, relatat de fiul său: “Ianc stătea în celula numărul 3 şi tata în celula 4. Mi-a povestit că îi auzea pe securişti cum îl scoteau zilnic pe tata, la tortură – pe când el şi pe ceilalţi din “lot” erau bătuţi tot a doua zi. Într-una din zile, când tata era anchetat, Ianc l-a auzit, din propria celulă cum urlă şi îi imploră pe securişti să nu-l omoare, fiindcă are trei copii acasă. Şi, într-o noapte a auzit că se deschide uşa de la celula vecină, după care a răsunat o bubuitură puternică – ca un foc de armă sau sunetul unei răngi lovind ceva – după care s-a făcut linişte totală . Dimineaţa a venit segentul şi l-a întrebat, insistent pe Ianc dacă a auzit ceva. Apoi, l-a avertizat că în cazul în care scoate un cuvânt despre incident, el va fi cel ce urmează să fie lichidat. Aşa că la ancheta care a urmat peste doar câteva ore, i-a spus civilului care-i însoţea pe securişti – probabil un procuror – că nu a auzit niciun zgomot în celula vecină. Mie, personal mi-a povestit că a auzit cum securiştii au scos cadavrul lui Roba din celulă, ducându-l apoi spre o destinaţie necunoscută”. Din păcate, criminalii – identificaţi după filele de la C.N.S.A.S. – nu mai sunt la această oră în viaţă. Aceştia sunt, în ordinea descrescătoare a funcţiei lor şi a implicării în caz, următorii: colonelul Patriciu – comandantul Securităţii Cluj, şeful arestului – locotenent-colonelul Baranyi, locotenentul Andrei Răchită, locotenentul A. Schwartz şi sergentul major Gheorghiu Aurel, principalul pilon al Securităţii din zona Măguri-Răcătău. Însă, în ciuda deceniilor de umilinţe şi frustrări, Găvrilă nu s-a dat bătut şi a reuşit până la urmă să câştige procesul cu Primăria Măguri-Răcătău, determinând-o să emită actul de deces al tatălui său. “Acum, ce mai am de făcut sunt următoarele lucruri: să continui lupta pentru a obţine daune morale, în valoare de 250.000, la Tribunalul Cluj, în cadrul procesului meu cu Statul Român şi Ministerul Finanţelor Publice. Urmează apoi procesul de la Judecătoria Huedin, pentru obţinerea contravalorii bunurilor confiscate – trei hectare de pădure, contravaloarea celor doi cai şi gaterul.” În rest Găvrilă Roba afirmă că este mulţumit fiindcă lucrurile au început deja să se mişte, după scrisoarea pe care i-a adresat-o, anul trecut, preşedintelui ţării. Preşedintele – arată Roba – a fost prompt, cerându-i Prefecturii Cluj “rezolvarea în regim de urgenţă şi punerea în posesie”. “Singura problemă este că primarul şi ceilalţi de la conducerea comunei nu dau niciun semn că intenţionează să mă pună în posesie cu terenul, motivând că acesta a fost predat deja Asociaţiei Composesorale Măguri, deci nu le mai aparţine. Dar, nu-i nimic, am dat în judecată Comisia locală pentru stabilirea drepturilor de proprietate şi, de asemenea, şi pe cea judeţeană”, încheie bărbatul, trâgând apoi puternic aer în piept, sugerând că are destulă energie să-şi continue, la nesfârşit, parcursul…

 Av. Călin Iuga: “Cazul Roba e-n derulare la Tribunalul Cluj şi sper să se facă dreptate moştenitorului, existând un precedent, de aceeaşi factură, finalizat cu succes în 2013, în urma unui proces civil, cu statul român, al moştenitorilor lui Măhălean Ioan, ucis de securitate în anul 1949. M-am implicat şi în acest caz, pe lângă cel al lui Măhălean, pentru că este o provocare, având în vedere unicitatea unor asemenea cazuri, cu care te întâlneşti doar o singură dată la o sută de ani. Pe de altă parte, este necesar a se face un astfel de demers judiciar pentru aflarea adevărului şi pentru a se face public acest adevăr. Indiferent de rezultatul procesului, moştenitorul va rămâne împăcat pentru că a încercat să facă ceva, pe partea de daune morale, în privinţa memoriei tatălui său. Astfel, dincolo de aspectul material, o astfel de despăgubire îi poate aduce acestuia şi o reparaţie pe plan sufletesc”.

Gheorghe Petrov, expert investigaţii speciale în cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER): “Conform informaţiilor pe care le avem, Vasile Roba a murit în spaţiul arestului ce era situat la demisolul clădirii Securităţii, moartea fiindu-i provocată pe fondul condiţiilor inumane de detenţie, a relelor tratamente aplicate şi în special a bătăilor crunte ce i-a fost dat să le îndure. Şi pot spune că nu a fost singurul care a pătimit-o în acest fel, acolo. Decesul nu a fost înregistrat în mod legal decât cu puţin timp în urmă, ca urmare a eforturilor întreprinse în justiţie de către fiul victimei, Găvrilă Roba. Ceea ce a interesat în primul rând pe urmaşii victimei de-a lungul anilor a fost soarta trupului lui Vasile Roba. Nu există nici un fel de mărturie sau vreo referinţă documentară privitoare la acest aspect. Dintre cadrele de securitate care au fost implicate direct sau indirect în acest omor, astăzi nu mai trăieşte nimeni. Câtă vreme aceşti criminali au fost în viaţă, nimeni nu i-a deranjat şi întrebat oficial despre fărădelegile ce le-au săvârşit în timpul serviciului lor din Securitate. Conform unor informaţii vehiculate în anumite medii, fără a exista însă o posibilitate certă de verificare, se pare că în astfel de cazuri cadavrele celor morţi erau transportate şi îngropate în gropi anonime, în zona Cimitirului Săracilor de la marginea Clujului, loc situat undeva în partea dreaptă a străzii Oaşului, la câteva sute de metri distanţă din intersecţia cu B-dul Muncii spre Chinteni. Acolo erau duşi şi atunci, ca şi astăzi uneori, mulţi dintre cei care decedau şi nu aveau aparţinători, persoane de condiţie umilă sau cei morţi prin spitale şi azile care nu erau revendicate de nimeni. În zona respectivă, geografia locului a fost profund modificată în ultimii zeci de ani, pe o porţiune de teren s-a dezvoltat şi un cimitir organizat, iar în absenţa informaţiilor şi a oricărui reper, considerăm că orice acţiune de căutare sau orice întreprindere practică de a se verifica terenul prin sondaje arheologice ar fi inutilă”.