Ajuns la 80 de ani, Gheorghe Muşat – scriitor şi fost trompetist de renume – unul dintre fondatorii Filarmonicii clujene, este pus pe dezvăluiri! A publicat, după pensionare, cinci cărţi, din rândul cărora cea mai celebră este cea despre marele muzician Eric Bergel, fost deţinut al puşcăriilor comuniste, prilej cu care a scotocit prin arhivele CNSAS, scoţând la iveală nume mari din lumea muzicală clujeană şi nu numai! Totodată, în numărul viitor al GAZETEI, acesta va publica o scrisoare deschisă care precis va face valuri în Cluj!
Începuturile, în Moldovă natală
Muzicianul şi scriitorul octogenar Gheorghe Muşat mă aşteaptă, proteguitor, în stradă, în apropierea casei sale de pe strada Artelor, ca nu cumva să mă rătăcesc. Este un bărbat înalt, longilin, cu o privire pătrunzătoare, severă, dar care se va dovedi mai târziu extrem de caldă, după ce vom păşi în universul fascinant al vieţii şi creaţiei sale. Fără îndoială, face parte din categoria oamenilor ieşiţi din comun, frizând genialitatea, dacă e să ţinem cont de realizările carierei sale: peste 200 de concerte în străinătate, în importante săli ale lumii, alături de mari dirijori şi instrumentişti! De pildă, în august 1976, Albert Scherbaum, renumitul trompetist, îl caracteriza pe Gheorghe Muşat în cuvinte lipsite de echivoc: “Cu ocazia Festivalului Tineretului 1976 l-am cunoscut pe domnul Gheorghe Muşat la Bayreuth şi sunt foarte , foarte plăcut surprins , ce mare muzician şi excepţional trompetist este, care după părerea mea ar putea cânta ca solo-trompetist în orice orchestră de talie mondială”.
Viaţa artistului, profesorului şi scriitorului Gheorghe Muşat – care ar putea oricând constitui scenariul unui film de Oscar – a început în micuţul sătuc Baia, din judeţul Suceava, situat la 8 km de Fălticeni – al treilea oraş din România din punctul de vedere al numărului de personalităţi cultural-artistic-ştiinţifice pe care le-a oferit ţării, după Bucureşti şi Iaşi. Au fost şase fraţi la părinţi iar tatăl său, Mihai, reprezintă o figură aparte, pe care muzicianul mi-o evocă plin de căldură: “Tata a lucrat în învăţământ, ca profesor-maistru la Şcoala de Meserii din Fălticeni, iar mama a fost casnică. După pensionare, acesta s-a dedicat pasiunii sale, şi anume confecţionării de icoane sau alte obiecte, asamblate într-un mod unic, dintr-un mozaic alcătuit din <miezul> copacilor fructiferi, în nuanţa originară, fără folosirea vopselei. Aşa a reuşit să realizeze icoane – dar şi catapetesme, iconostase şi alte piese de mobilier – în şapte biserici din Nordul Moldovei, singura lui pretenţie faţă de localnici fiind să i se furnizeze materialul necesar muncii lui”. Profesorul se înnegurează pentru o clipă şi continuă, cu un aer de profundă dezamăgire, întipărit pe figură: “Culmea culmilor, prin 2012 mi-am întrerupt, scârbit, periplul pe la bisericile unde tata le făcuse diverse obiecte de mobilier şi icoane, pentru că preotul dintr-una din ele, cea din Chilişeni, mi-a interzis, pur şi simplu, să intru în biserică şi să fotografiez catapeteasma şi alte lucrări ale tatălui meu. Mi-a dat de înţeles, în argumentul său, c-aş fi cine ştie ce hoţ de prin biserici, iar acest lucru m-a dezarmat definitiv şi-am renunţat să mă mai fac deplasări pe traseul lucrărilor lui. Cât despre sfârşitul iubitului meu tată, acesta a murit în 1980, la 72 de ani, pe când eu eram departe de ţară, la Bayreuth, în Germania, unde predam. A murit după o viaţă de muncă asiduă, dedicată oamenilor şi lui Dumnezeu, nu fără a fi fost şicanat în repetate rânduri de către regimul comunist”. Îşi continuă povestirea, relatând un episod trist, cel al refugiului din satul natal, petrecut în perioada războiului: drumul într-o căruţă, împreună cu mama şi cei cinci fraţi ai săi, spre un sat aflat la 80 de km, Breheieşti, tatăl său aflându-se pe front în acea perioadă: “A fost cel mai cumplit drum din viaţa mea. Făcut numai noaptea, în frig, cu căruţa, iar fraţii mei de 8, 7 şi 6 ani – eu aveam 5! – ocupându-se fiecare de câte ceva: unul făcea rost de apă, altul de lemne, iar mama făcea mămăligă din săculeţul de făină cu care pornisem de la casa părintească, după ce ne abandonasem acolo toate bunurile. N-o să uit niciodată cum mama, după ce termina mămăliga, o punea pe un prosop de cânepă, ca să se răcească, apoi o tăia în şapte felii, egale. ”
Drumul spre muzică şi întâlnirea cu Antonin Ciolan
Pentru că părinţii săi au dorit cu tot dinadinsul să-şi poarte copiii prin şcoli, înainte de începerea războiului au cumpărat o casă în Fălticeni,unde viitorul profesor şi muzician a făcut şapte clase, la Liceul “Nicolae Gane”. Avându-l acolo coleg pe marele poet Nicolae Labiş – despre care Gheorghe Muşat mărturiseşte că, deşi adolescent, Labiş îşi prevestea încă de pe atunci talentul de excepţie. Faţă de oraşul său de suflet, Fălticeni, profesorul îşi arată deplina sa recunoştinţă pentru că, în vila – devenită în 1972, muzeu – donată municipalităţii de către oamenii de cultură Horia şi Vasile Lovinescu, există în “Galeria Oamenilor de Seamă” o vitrină dedicată lui. Totul, într-o companie extrem de onorantă, a unor importanţi oameni de cultură, ştiinţă şi artă, originari din zonă, din rândul cărora îi enumerăm pe: Nicolae Gane, Mihail Sadoveanu, Nicolae Beldiceanu, Horia Lovinescu, Nicolae Labiş Nicolae Jianu, Vasile Şerban, Grigore Vasiliu-Birlic, Ion Irimie, Grigore Ilisei, etc.
Adolescentul Gheorghe Muşat începe clasa a VIII-a la Şcoala de Muzică din Bacău, unde reuşeşte după ce susţine un dificil examen. Însă, după un an de existenţă al şcolii, în 1947, şcoala este defiinţată, astfel că viitorul profesor şi muzician este transferat la Liceul de Muzică din Iaşi. “Instrumentul pe care l-am ales, încă de la Şcoala de Muzică din Bacău, a fost trompeta, asta pentru că sunetul ei mi-a oferit o plăcere în plus de a studia acest instrument muzical, cu totul deosebită faţă de celelalte instrumente pe care le-am încercat până atunci”, arată Gheorghe Muşat. La Iaşi – mărturiseşte profesorul – nimereşte într-un un alt mediu intelectual, diferit celui de la Fălticeni sau Bacău, cu profesori de o mare exigenţă, iniţial întâmpinând greutăţi de adaptare la cerinţele impuse de reputatul liceu. Absolvă, cu brio şcoala, nu înainte de a-l întâlni, providenţial, pe marele profesor şi dirijor Antonin Ciolan, şeful Orchestrei Filarmonice din Cluj, care fusese invitat la Filarmonica din Iaşi ca să dirijeze un concert. Antonin Ciolan se afla încă din anul 1949 la Cluj, unde funcţionase, pe rând, ca prim-dirijor la Opera Maghiară, profesor la Conservator şi din anul 1955, odată cu înfiinţarea Filarmonicii, numit prim dirijor şi director al instituţiei respective. Începe profesorul relatarea acestui episod fericit din viaţa sa, nu fără o undă de emoţie în glas: “În programul concertului de la Iaşi a fost programată o lucrare care necesita patru trompetişti în orchestră, iar cei din Iaşi nu aveau decât trei, astfel că eu – un biet elev aflat în ultimul an de liceu – am fost invitat să colaborez cu orchestra, ca a patra trompetă. Atunci, într-o pauză, profesorul m-a chemat la el, fiind un copil între ceilalţi componenţi ai orchestrei, cu toţii, oameni maturi – şi m-a întrebat unde candidez. I-am răspuns că la Conservatorul din Bucureşti. Maistrul mi-a spus însă doar atât: <Tu, trebuie să vii la Cluj>! Aşa se face că în 1955 am venit la Conservatorul din Cluj, unde am reuşit la examen şi din acelaşi an am fost luat în orchestra Filarmonicii, ajungând prim-trompetist. Lucru care a durat pe o perioadă de 40 de ani, până la pensionarea mea din 2007! Iată de ce mă consider la această oră chiar membru fondator al Filarmonicii, alături de maestrul Ciolan!”
Prietenia cu muzicianul, fost puşcăriaş politic, Erich Bergel
După câţiva ani de şedere la Cluj, Gheorghe Muşat este invitat de către rectorul Conservatorului din acea vreme, Sigismund Toduţă, să îmbrăţişeze cariera didactică, pe lângă cea muzicală – lucru pe care Muşat îl acceptă, astfel că începând cu luna octombrie 1964 este angajat la Conservator, pe postul asistent universitar, la disciplina trompetă. Totodată, devine membru fondator şi al ansamblului de muzică contemporană ARS NOVA, condus de compozitorul Cornel Ţăranu. “Îmi începeam atunci o activitate nouă – ce-a de-a preda altora cunoştinţele mele şi totodată de a mi le sistematiza într-un curs de exerciţii pentru trompetă. Astfel că în 6 luni am definitivat un curs – după care, spre marea mea mândrie, se mai cântă şi în ziua de azi în Academia de Muzică”, explică, încântat, profesorul. Observând că răsfoiesc masiva carte “Lumini şi umbre, din nou despre Erich Bergel, cu documente preluate din arhiva C.N.S.A.S.”, apărută în anul 2014, schimbă subiectul, referindu-se la marele său prieten, Erich Bergel: “Erich s-a întors din puşcăriile comuniste în 1962 şi – în ciuda marelui său talent – n-a mai primit postul de dirijor, pe care-l ocupase înainte de arestare. A fost acceptat de către Partid şi Securitate, până la urmă, ca trompetist în orchestra noastră, după ce l-am convins pe maestrul Ciolan să-l ia în compartimentul pe care-l conduceam. Eram convins că va veni odată şi odată momentul când Erich Bergel să preia, din nou, conducerea orchestrei – însă nu bănuiam când va veni acesta.” Şi, iată, acel moment a venit, în anul 1966, după ce dirijorul american Fritz Mahler – care a dirijat la Cluj “Concertul de vineri seara”, a făcut în noaptea de după concert un infarct, având însă de dirijat şi a doua zi, la concertul educativ. S-a iscat o panică de zile mari, în rândul autorităţilor, pentru a-i fi desemnat înlocuitorul. Şi, după ore de dezbateri intense – între politruci, securişti şi angajaţii Filarmonicii – s-a ajuns la concluzia că singurul care-l putea suplini pe marele dirijor american era Erich Bergel, cel care de ceva timp era trompetistul orchestrei, după o şedere de trei ani de zile prin puşcării. Până la urmă, Partidul a dat dezlegarea ca Bergel să vină şi să salveze concertul. Aşa cum toată lumea bănuia, acesta s-a achitat cu brio de misiunea sa – fiind re-numit, imediat după concertul său triumfal, pe postul de dirijor.
Turnătorii şi duşmanii lui Erich Bergel
Profesorul Gheorghe Muşat scoate dintr-un dosar gros un ziar din Munchen, apărut la data de 5 mai 2014, SIEBENBURGISCHE ZEITUNG, în care este publicată o cronică a cărţii “Lumini şi umbre”, intitulată “Proces verbal despre o vânătoare de oameni”… Transcriu din ea câteva rânduri, relevante pentru a înţelege gestul făcut de profesor pentru omagierea lui Bergel, plecat din lumea celor vii în 1998: “ Aceasta (cartea, n.n) îşi menţine valoarea nu doar prin mulţimea documentelor publicate ale Securităţii, care aruncă o nouă lumină asupra biografiei artistice a lui Erich Bergel – ci şi nu în ultimul rând – datorită curajului lui Gheorghe Muşat de a divulga publicităţii nume sacrosancte ale vieţii cultural româneşti a acelor ani problematici. Muşat procedează fără să ţină seama de urmări – de la apariţia cărţii se expune calomniilor şi duşmăniilor. Împotriva acestuia, el susţine: <Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi> (Ioan 8,32) ” Mărturiseşte profesorul, parcă ghicindu-mi gândurile: ”Intrând cu atenţie în documentele de la C.N.S.A.S. pentru a afla duşmanii şi detractorii lui Erich Bergel, am întâlnit în dosare nume grele. Dintre cele 20 de surse ale Securităţii din Filarmonică am aflat doar numele a şapte dintre ele: <FAUR VIOREL> – nume real Iosif Covaciu, fost director administrativ al Filarmonicii; sursa <PETRE> – nume real Paul Anca, organizator de concerte; sursa <GOGU 1> – Emil Simon, dirijor; sursa <GOGU 2> – Al. Poduţiu, instrumentist; sursa <FLORESCU> – nume real Al. Floruţău, fost instrumentist; sursa <LASZLO> – nume real Vasile Horvath, concert maistru. Al şaptelea nume nu vi-l dezvălui, deoarece omul e grav bolnav, ţintuit la pat şi nu doresc să se spună că i-am grăbit sfârşitul. Cât despre turnătorii de la Conservator, zece mi-au fost ascunşi de către C.N.S.A.S., dar l-am primit, totuşi, pe următorul: sursa „ALBU” – Ferdinand Weiss, pianist şi profesor. Iar vorbind de un alt coleg de baghetă, care l-a turnat pe Bergel, o sursă importantă a fost „BOGDAN” – pe numele adevărat Mihai Brediceanu, dirijor al Orchestrei Filarmonice din Bucureşti”.
Gheorghe Muşat, oprit de la ieşiri din ţară, în 1983
Între timp, cariera trompetistului are o ascensiune fulminantă: timp de şase ani, consecutiv, este invitat să ţină cursuri de muzică de cameră, pentru suflători de alamă, la INTERNATIONALIS JUGEND FESTSPIELTREFFEN de la Bayreuth, oraşul marelui Richard Wagner, unde a preluat şi cursul de orchestră. Acolo îl reîntâlneşte, cu bucurie, pe marele său prieten Erich Bergel. Între timp, un frate de-al său rămâne în Occident, astfel că Partidul şi Securitatea refuză să-i elibereze paşaportul pentru Bayreuth sau alte turnee ce urma să le facă prin lume, cu Filarmonica. Povesteşte acesta, mai departe, negru de supărare: “N-am mai ieşit din ţară decât după decembrie 1989, atât de supăraţi au fost comuniştii. Iar când m-am dus la şeful Securităţii Cluj, generalul Şerbănoiu, acesta – în ciuda faptului că i-am arătat invitaţia de la Bayreuth şi i-am mărturisit că fusesem de nenumărate ori în străinătate, deci nu-mi trece prin minte să rămân, acesta a tranşat problema, scurt: <Spuneţi-le că sunteţi ocupat>! Aşa că le-am transmis acest mesaj organizatorilor festivalului de la Bayreuth, iar aceştia nu m-au mai invitat, de atunci, niciodată.” În anul 2007 profesorul se pensionează şi se dedică scrisului, reuşind să publice următoarele cărţi: “Amintirile mele despre Erich Bergel”, ajunsă deja la a treia ediţie, “De-ale muzicienilor şi nu numai”, “Lumini şi umbre. Din nou despre Erich Bergel cu documente preluate de la arhiva C.N.S.A.S.”, “Anotonin Ciolan, inegalabilul maestru al baghetei” şi “Trompetist pe scena vieţii”. Ca fapt remarcabil, patru din cele cinci cărţi ale profesorului au fost premiate, unele chiar cu medalia de aur, la EUROINVENT – concurs prestigios, dedicat inovării şi creativităţii, organizat de Universitatea “Al. Ioan Cuza” din Iaşi. Însă profesorul nu-l uită o clipă pe inegalabilul său mentor, Antonin Ciolan. Astfel că – şocat de starea de degradare a mormântului lui Antonin şi a soţiei, Eliza, din cimitirul ieşean “Eternitatea” – îl reface în totalitate, în anul 2014, ca semn de recunoştinţă faţă de contribuţia dirijorului la formarea sa. Totodată profesorul a reuşit, între timp, să determine Primăria Clujului să ridice, în Parcul Central al municipiului, bustul maestrului Antonin Ciolan, realizat în anul 1953 de renumitul artist plastic Ion Irimescu.
Astăzi, Gheorghe Muşat rămâne în continuare acelaşi spirit lucid şi clarvăzător, ancorat, în ciuda vârstei, în realitate. Ca atare, indignat de modul în care actuala conducere a Filarmonicii clujene nesocoteşte istoria instituţiei şi memoria lui Antonin Ciolan, acesta a remis redacţiei GAZETA DE CLUJ o scrisoare deschisă, EXPLOZIVĂ, în care face dezvăluiri extraordinare – şi pe care o vom publica în ediţia viitoare a săptămânalului nostru.
