În Clujul medieval, adulterul era un păcat pedepsit, uneori, cu moartea. Arhivele oraşului vorbesc despre Elisabeta Jacobi din Cluj, care fusese condamnată la moarte de judecătorii seculari pentru această fărădelege. Potrivit adevarul.ro, pentru salvarea ei a intervenit pontiful Martin al V-lea. Pontiful Martin al V-lea îi scria, la 6 februarie 1430, episcopului Transilvaniei, George Lepes, să intervină pentru salvarea de la execuţia capitală a numitei Elisabeta Jacobi din Cluj, soţia lui Michael Koscher, care era închisă pentru adulter şi fusese condamnată de judecătorii seculari la moarte, scrie istoricul Mihai Florin Hasan în cartea “Poveşti despre Cluj”. Trebuie spus că în Evul Mediu un clujean nu putea să fie condamnat de nicio altă instanţă decât de cele ale oraşului.
Asta datorită drepturilor şi privilegiilor obţinute începând cu data de 19 aug 1316, când Clujul a fost declarat oraş. “Chiar dacă săvârşea o fărădelege în celălalt capăt al regatului, era adus acasă şi era judecat conform cutumelor şi legilor oraşului său”, susţine istoricul Lukács József. Astfel, clujenii beneficiau de un fel de imunitate diplomatică. Locuitorii aveau dreptul să-şi aleagă un jude, numit vilicus, un fel de şef al comunităţii. “Acest vilicus putea să judece toate pricinile dintre clujeni, dar nu în cazurile majore precum tâlhăriile, omucideri etc. În asemenea cazuri, judecător era judele regal, o persoană numită de rege tot din comunitatea clujeană”, povesteşte Lukács József. Vilicul, conducătorul comunităţii, pe lângă funcţia judecător avea şi o funcţie administrativă asemănătoare cu a primarilor de astăzi, el reprezenta comunitatea în faţa comitatului, a voivodatului şi a regelui.
„Vilicul cunoştea absolut tot ce s-a întâmpla în adminstraţia orăşenească, era o slujbă full time, care însă nu era plătită, întrucât se considera că este o onoare pentru cel desemnat”, explică istoricul. Episcopul care a lăsat Clujul fără privilegii Având în vedere că a existat un astfel de privilegiu privind judecarea pe plan local a clujenilor, conducătorul Bisericii Catolice nu a putut interveni direct în cazul Elisabetei Jacobi, fiind nevoie de ajutorul episcopului catolic al Transilvaniei, George Lepes. Interesant este faptul că la câţiva ani după acest incident acest episcop a stat la baza conflictului care a dus la lipsirea clujenilor de privilegii. Răscoala de la Bobâlna din 1437-1438 a început atunci când Gheorghe Lépes a cerut să se plătească zeciuiala, care nu mai fusese strânsă din 1434, într-o singură tranşă. Mai mult, micii nobili maghiari şi locuitorii români, care înainte erau scutiţi, au fost şi ei obligaţi să o plătească. Când ţăranii au refuzat să plătească, episcopul i-a excomunicat. Răscoala a izbucnit în nordul Transilvaniei, dar s-a răspândit cu repeziciune spre comitatele Sătmar şi Szabolcs. La adunarea de pe dealul Bobâlna, răsculaţii au cerut înfiinţarea şi recunoaşterea unei stări proprii, care să se numească Universitas Hungarorum et Valachorum (Starea ungurilor şi a românilor). După mai multe înfruntări armate şi încheierea unor acorduri nerespectate, răsculaţii au fost înfrânţi. Armata nobiliară comandată de Desideriu de Losoncz a asediat oraşul Cluj, care se alăturase răsculaţilor, pe care l-au cucerit la 9 ianuarie 1438. Capii răscoalei au fost executaţi, iar Clujului i s-au retras privilegiile de oraş, locuitorii săi fiind declaraţi ţărani.
Ce s-a întâmplat cu adulterina condamnată Documentele nu menţionează ce s-a întâmplat cu Elisabeta Jacobi, nu ştim cât de repede şi cum a reacţionat episcopul Transilvaniei la solicitarea Papei şi nici cine i-a cerut acestuia celemenţă pentru adulterină. “Cunoscând doar dispensa pentru desfacerea unui mariaj, cu motive întemeiate, se poate naşte o altă întrebare: ce s-a întâmplat cu Elisabeta? S-a întors la soţul încornorat dacă a scăpat, a divorţat? Nu a mai apucat să fie salvată?”, se întreabă istoricul. El găseşte totuşi că această întâmplare ne spune multe despre importanţa Clujului medieval, având în vedere că Papa de la Roma a decis să intervină într-un caz atât de complicat: “Putem afirma faptul că acest caz al Elisabetei Jacobi a fost un caz fericit, în care pontiful roman a solicitat salvarea unui suflet condamnat la moarte într-o dieceză de la capătul christianitas-ului…”.
