Ziaristul Liviu Man, în dialog cu Academicianul Ioan Aurel-Pop și istoricul Alexandru Simon. ”Re de Dacia: un proiect de la sfârșitul Evului Mediu”

2711
Ioan Aurel-Pop

Cu prilejul unui eveniment dedicat Centenarului Marii Uniri, vineri, 2 octombrie a avut loc și lansarea volumului ”Re de Dacia: un proiect de la sfârșitul Evului Mediu”. Ziarisul Liviu Man a realizat un interviu cu autorii cărții, respectiv cu academicianul Ioan Aurel-Pop și cu istoricul Alexandru Simon.

Alexandru Simon
Alexandru Simon

 

Liviu Man: Regele Daciei a apărut la 1489 între regii Ungariei, Poloniei și Boemiei în textul cifrat folosit de Matia Corvin și rudele sale prin alianță de la Milano. De la 1496, Dacia a figurat vreme de peste trei decenii, alături de Ungaria și Polonia, și ulterior Croația, în registrele Veneției. Suntem cu un veac înainte de „unirile dacice” ale lui Mihai Viteazul ori Sigismund Báthory. Cum se explică această apariție a Daciei mult înainte de termenul socotit clasic – până la publicarea acestei cărți – pentru geneza unirii Țării Românești, a Moldovei și a Transilvaniei?

 

 

Ioan Aurel-Pop, Alexandru Simon: „Surprinzătoarea apariție” a Daciei este firească, în primul rând, datorită epocii (Renașterea a urmărit imitarea sau reînvierea antichității clasice, inclusiv prin actualizarea denumirilor geografice și politice de odinioară), iar în al doilea, ca urmare a eșecurilor care i-au premers. 1. Pe de o parte, Matia nu izbutise să-l impună pe fiul său nelegitim Ioan drept urmaș pe tronul Ungariei. Drepturile lui Ioan erau contestate mai ales de către Casa de Habsburg. Matia a încercat un acord cu aceasta de la 1488 (când și „parlamentul transilvan” a fost convocat pentru prima dată după revolta de la 1467): Bosnia și Croația îi rămâneau lui Ioan, Ungaria propriu-zisă îi revenea lui Frederic al III-lea și Maximilian I de Habsburg, cei care-l socoteau pe Ștefan – numit deja domn sau duce al Moldovei și Țării Românești – guvernatorul Transilvaniei. 2. Pe de altă parte, Ștefan nu mai putea spera să-și extindă puterea spre Răsărit. Chiar dacă ar fi izbutit să recupereze Chilia și Cetatea Albă ocupate de otomani la 1484, Ștefan nu ar mai fi putut ajunge în Crimeea Mariei de Mangop, a doua sa soție (1472-1477). Vechea sa țintă (și în mod interesant a aliatului și cuscrului său, Ivan al III-lea cel Mare al Moscovei) era deținută, în mare măsură, de către noii săi aliați, tătarii Hoardei de Aur.

Matia, care trebuia să cedeze părțile sale din Boemia și Austria (principalele sale preocupări din ultimul deceniu de domnie și nu numai), și Ștefan, constrâns să renunțe în bună măsură la politica sa pontică, au fost nevoiți să se concentreze asupra „meleagurilor natale”. Aceste meleaguri fuseseră concentrate oficial – pentru prima dată din câte cunoaștem astăzi – de către Matia într-o singură unitate de la 1475-1476. El număra Transilvania, Țara Românească și Moldova, separat de Ungaria, în corespondența sa cu Apusul.

Două rațiuni par să fi stat în spatele deciziei lui Matia, probabil inspirată de mai vechile încercări și ambiții ale tatălui său, Iancu de Hunedoara. 1. Prima dată, după Matia, Transilvania, Țara Românească și Moldova, formau o oaste de peste 100 000 de oameni (cifră evident exagerată), mult peste cei nici 30 000 de oșteni pe care el admitea că-i putea aduna din Ungaria propriu-zisă. „Umflând” efectivele militare din est, Matia putea pretinde și a pretins mai mulți bani pentru lupta cu Imperiul Otoman (inclusiv în detrimentul lui Ștefan). 2. Tot de la 1475-1476, după aproape două decenii de domnie, după cum a stabilit istoriografia maghiară (fără a contextualiza mai atent momentul), Matia și-a (re)descoperit originile romane prin intermediul părții valahe, adică românești, ale familiei sale. Mai mult, tot la acea vreme, parte din elita umanistă italiană, influențată de cultura și – mai ales după căderea Constantinopolului (1453) – de emigrația (diaspora) bizantină, se străduia să-l convingă pe ducele Milanului, Galeazzo Maria Sforza, că Dacia nu era la Dunăre, ci era de fapt Danemarca. Ducele milanez, tatăl Biancăi Maria, soția lui Ioan Corvin (de la 1487), căuta să-și legitimeze puterea, Milanul fiind fief al Imperiului Romano-German, prin recursul la moștenirea primordială a Imperiului Roman. Această ficțiune daneză a dispărut însă curând, mai ales după ce și hărțile, făcute începând cu prima parte a secolului al XVI-lea, plasau Dacia la Dunăre și la Carpați, adică acolo unde fusese în realitate Dacia Romană.

 

L.M.: Matia Corvin i-a dăruit lui Ștefan cel Mare o „piatră” de la Sarmisegetusa Ulpia Traiana. Domnul a încastrat „piatra” în zidurile Cetății de Scaun de la Suceava. Care ar fi semnificația celor două gesturi?

 

I.A.P., A.S.: Respectiva lespede funerară romană a fost descoperită în anul 1951 între dărâmăturile din curtea Cetății de Scaun de la Suceava. Când a fost, arareori, amintită, a cunoscut varii interpretări: de la ideea folosirii ei drept masă de altar până la catalogarea drept expresie a ambițiilor lui Petru al IV-lea Rareș. Proveniența „pietrei” de la Ulpia Traiana și datarea aducerii ei la Suceava sub Ștefan cel Mare a fost stabilită la sfârșitul anilor 1970, dar a fost neglijată după aceea, ca și cum țarul Ștefan ar fi fost incompatibil cu istoria vechii Dacii romane. Era într-un fel firesc. Lespedea adusă de la Ulpia la Suceava semnifica includerea Moldovei medievale în provincia imperială romană a Daciei din care teritoriul principatului de la est de Carpați nu făcuse parte (spre deosebire de Transilvania, Banat, Oltenia și de o parte din Muntenia).

Aici se cuvin două precizări. 1. „Piatra” a fost scanată recent. Pe ea au fost descoperite graffiti-urile unor soldați sovietici din 1944. Surprinzător de frumos înscrise, aceste graffiti-uri arată că piatra era așezată la loc de cinste în zidurile Cetății de Scaun, suficient de vizibilă și de importantă, pentru ca „armata eliberatoare” să-și marcheze trecerea pe ea. Interesant este, însă, cum ea a ajuns, șapte ani mai târziu, în 1951, între dărâmăturile din curte. 2. În varianta păstrată, lespedea cântărește spre 400 kg. Inițial, ea cântărea probabil 1 tonă, adică aproximativ cât 50-60 de tunuri din vremea lui Ștefan și Matia. Acesta din urmă, după bătălia de la Baia (1467), și-a îngropat circa 50 de tunuri în Carpați (le-a îngropat atât de bine, încât nimeni nu le-a mai găsit, după cum recunoșteau chiar moldovenii).

 

L.M.: După cronicarii munteni, Ștefan cel Mare a domnit vreme de 17 ani în Țara Românească. A fost și cel mai mare „latifundiar” al Transilvaniei. A fost o unire avant la lettre?

 

I.A.P., A.S.: Cei 17 ani (16 în altă variantă) de domnie a lui Ștefan în Țara Românească se așază între prima sa mare campanie la sud de Milcov din noiembrie 1473 (adică din anul bizantin 6982) și moartea lui Matia în aprilie 1490 (adică din anul bizantin 6998). Altfel spus, după ce Matia nu a mai fost, cei din Țara Românească, în mod sigur cronicarii, începând cel târziu de la domnia lui Neagoe Basarab (1512-1521), nu l-au mai socotit pe Ștefan domn al Țării Românești, cel care tocmai la vremea la care i se „termina” domnia în Țara Românească, se ridica drept guvernator al Transilvaniei, în care primise domenii, drept conte al Transilvaniei, „titlu” acordat lui Ștefan până la (re)oficializarea Daciei de către Veneția în prima jumătate a anului 1496.

Pentru înțelegerea vremii și a apropierii diferențiate a românilor de Apus, trebuie spus că în Moldova, deși se folosea era bizantină de la Facerea Lumii (anul întâi fiind între 1 septembrie 5509 î.Hr. și 31 august 5508 î.Hr.), anul nou cădea pe 1 ianuarie, precum în Ungaria și Polonia, și nu pe 1 septembrie ca în cazul Țării Românești. Iar, de fapt, în epocă, mai ales după bătălia de la Baia (1467) și conjurațiile împotriva lui Ștefan și Matia de la 1471, Ungaria și Moldova au făcut „echipă” împotriva Țării Românești, ajungându-se practic la o împărțire între Buda și Suceava a statului de la sud de Carpați. Totul s-a schimbat după căderea Chiliei și Cetății Albe în mâinile lui Baiazid al II-lea, susținut de către Vlad al IV-lea Călugărul (1484).

Atenția lui Ștefan s-a mutat astfel pe Transilvania, unde un domeniu îi fusese promis de către Matia încă de la 1482. Țara Românească a rămas într-un instabil condominium otomano-ungaro-moldav, pe care Radu al IV-lea cel Mare a încercat să-l frângă la sfârșitul domniei lui Ștefan, căutând să convingă marile puteri să-i dea lui Moldova, cu toate pertinențele și drepturile ei. Interesant este că nici Roma, nici Veneția nu au cedat Suceava în favoarea Târgoviștei, iar Habsburgii, cei care la moartea lui Matia le cereau transilvănenilor să-l accepte pe Ștefan drept guvernator în numele Casei, au păstrat și ei „legătura preferențială” cu urmașii lui Ștefan. Nu este vorba despre o unire ante litteram, dar este vorba despre o idee care va pregăti unirea viitoare, obișnuind Europa politică și savantă cu ideologia daco-românismului. În fond, Ștefan cel Mare, plasat ca suveran al Daciei, era un monarh român, care considera Moldova, în corespondența cu Veneția, drept „Țara Românească” (numind țara românească sud-carpatică „cealaltă Țară Românească”.

 

L.M.: Care ar fi înțelesurile – medievale și contemporane – ale faptului că Matia Corvin și apoi Ștefan cel Mare au fost „dăruiți” cu titlul de „crăișor al românilor” (regulus Valachorum) de către însuși cronicarul oficial al monarhului huniad, italianul Antonio Bonfini?

 

I.A.P., A.S.: Această calitate de „crăișor al românilor” acordată lui Ștefan a fost cunoscută istoriografiei române din primii ani ai secolului al XX-lea, prin intermediul istoricului transilvănean Alexandru Lapedatu. A fost însă rareori amintită și niciodată corelată cu „titlul” similar deținut anterior de către Matia. Acest fapt nu a fost pomenit nici măcar de către Adolf Armbruster (1971), în vremea durei dispute dintre Constantin Daicoviciu și Șerban Papacostea privind romanitatea românilor (de amintit că istoricul și arheologul clujean, născut la granița estică a Banatului, a susținut că românii nu au avut conștiința romanității în Evul Mediu). Problema – evident, una dintre ele – era că Ștefan, „inegalabilul”, îi succeda lui Matia, „indezirabilul” (din tată român și mamă maghiară), în fruntea românilor, iar această succesiune, realizată sub anul 1492 (adică la doi ani de la moartea lui Matia, când Ștefan a (re?)primit oficial domenii în Transilvania), a fost înscrisă tocmai de către Antonio Bonfini, poate cel mai important promotor din slujba lui Matia al romanității românilor (ca temelie a puterii familiei de Hunedoara). Deși pentru Ștefan cel Mare titlul de „regișor român” era măgulitor, în vreme ce pentru Matia acesta era defăimător, faptul în sine este o dovadă că etnicitatea își făcea loc printre valorile „universalismului” creștin și imperial de sorginte medievală, „universalism” tot mai subminat de particularismele naționale.

 

L.M.: Ce schimbă în istoria românilor existența Daciei în protocoalele – secrete în primul rând – ale diplomației europene de la sfârșitul secolului al XV-lea?

 

I.A.P., A.S.: Corect ar fi să spunem că este numai începutul unei schimbări, fiindcă orice scriere este perfectibilă. Poate cel mai bun exemplu în acest sens ar fi amintitul caz al contestatarilor din anii 1470 ai existenței Daciei la Dunăre. Poziția lor se întemeia pe experiența strânselor contacte dintre împăratul Sigismund de Luxemburg, rege și al Ungariei și al Boemiei (1387-1437), și Imperiul Bizantin, de pe la 1420, Bizanțul (oficial „Imperiul Romanilor”) rezervându-și romanitatea (rămasă doar politică) pentru el. Dar tot atunci, de la curtea din Buda a lui Sigismund de Luxemburg, se raporta (fără legătură cu subiectul, cum s-ar putea spune) că românii („valahii”) aveau limba aproape ca romanii, cei care ținuseră odinioară Dacia. Tot fără legătură cu subiectul, s-a raportat (de la Buda și Veneția la Milano) că „valahii” (adică românii) sunt urmașii romanilor. Faptul s-a întâmplat după bătălia de la Baia dintre Ștefan cel Mare și Matia Corvin. S-ar putea ca istoria Daciei medievale, începuturile ei, să se lege de vidul de putere din deceniul care a urmat dispariției lui Mircea I cel Bătrân (1418), cel care a fost și suzeranul lui Alexandru I cel Bun, după cum însuși Ștefan cel Mare a fost nevoit să admită, un Mircea revendicat apoi de Ioan Corvin drept înaintaș, dar, evident, un Mircea care a atacat violent Transilvania, imediat ce Voicu, tatăl lui Iancu, a primit domeniul Hunedoarei. Din perspectivă istorică, Dacia aceasta din protocoalele timpurii europene este un prolog al ideii moderne de Dacia (Romană), aplicată Țărilor Române și metamorfozată apoi formal în Romania sau România. Conținutul etnic și de civilizație celor două noțiuni – Dacia și România – este același.

 

Să mai amintim, ca urmare, o ciudățenie a contestatarilor originii romane (dacice) a românilor, a „valahilor” în documentele vremii. Pentru aceștia, „valahii” erau urmașii geților (nu ai dacilor…), „deveniți” goți (o confuzie care a făcut carieră încă din primele secole de după căderea Imperiului Roman). Iar Gothia era numele folosit pentru Crimeea la acea vreme. Din acest punct de vedere, la 1475 originea getică a „valahilor” putea fi atrăgătoare pentru Ștefan cel Mare, cel care insista și la 1477 să atace în Crimeea, deși principala sa „finanțatoare”, Veneția, îl presa să atace la linia Dunării de Jos. După 1484, Crimeea nu a mai fost însă o opțiune reală pentru Ștefan. Dacia, în schimb, da. Interesant este că, la sfârșitul domniei, după ce în decurs de nici un an a pierdut controlul asupra Transilvaniei (Bartolomeu Drágffy, celălalt cuscru a lui Ștefan, a murit) și asupra Moscovei (nepotul lui Ștefan, Dimitrie, a fost eliminat de la succesiune de către Ivan al III-lea, la presiunea partidei bizantine de la Moscova), Ștefan a reînceput (măcar declarativ) să se gândească la cucerirea Peninsulei Crimeea în discuțiile sale cu trimișii Veneției la Suceava. Republica Sfântului Marcu era atunci din nou în război cu Imperiul Otoman.

Din toate aceste tribulații și imprecizii (Dacia – Danemarca, Dacia – Gothia), a ieșit învingătoare realitatea care plasa Dacia la Dunărea de Jos și care îi socotea pe daco-romani înaintașii românilor.

 

Liviu Man

 

LĂSAȚI UN MESAJ