În zorii dimineţei de 11 noiembrie 1918, reprezentanţii francezi şi germani ai Antantei îi urcau pe foştii supuşi ai Kaiser-ului Wilhelm al II-lea, care tocmai abdicase, în vagonul personal al mareşalului Ferdinand Foch, oprit în păduricea de la Compiègne, pentru a semna armistiţiul. Restul Puterilor Centrale clacaseră deja. Primul Război lua – formal – sfârşit. Nici douăzeci şi doi de ani mai târziu, Hitler îi suia în acelaşi vagon, oprit în acelaşi loc, căpitanii rămăşiţelor Republicii Franceze pentru a sigila predarea acesteia, tot printr-un armistiţiu. Franţa, ce mai rămăsese din ea, devenea o hostesă la Vichy, cu mareşalul Philippe Pétain, alt simbol al Primului, al Marelui Război, drept patron. Ceva nu funcţionase după data de 11 noiembrie 1918.
Unii, cei mai mulţi de influenţă şi obedienţă franceză, susţin că nu au existat două războaie mondiale, ci o singură mare confruntare, născută la Sarajevo în 1914, prin asasinarea arhiducelui Franz-Ferdinand, şi sfârşită la Moscova în 1991, prin disoluţia Uniunii Sovietice. Alţii, mai puţin arondaţi unui singur centru, împing acest capăt la finalul anilor 1990, spre 1999 mai precis, la sfârşitul Războiului Kossovo-ului, ultimul mare război iugoslav. A doua datare ar merita reţinută, fie şi numai din cauza a două seturi de coincidenţe, ambele destul de neglijate. 1. Pe 18 noiembrie/ 1 decembrie 1918, a avut loc Adunarea de la Alba Iulia. În aceeaşi zi, a fost proclamat Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor (Iugoslavia din 1929). 2. În 1999, minerii se înfuntau cu jandarmii la Costeşti, universitatea clujeană trebuia desfăcută în două entităţi distincte, iar bombardiere coborau – cu acordul Bucureştiului – asupra Belgradului. Ceva nu funcţionase nici în sud-est.
Între aceste două, minimum două, disfuncţionalităţi, răsare o ciudăţenie. După Al Doilea Război Mondial, după deplasarea – pe şine – a Poloniei spre vest, după transferuri de populaţie, după decolonizări ori după desfacerea – în 1993 – a Cehoslovaciei în Cehia şi Slovacia, dintre marii câştigători, să le zicem chiar profitori, ai anului 1918 în picioare, în picioarele de atunci, a mai rămas doar România, nu prin Cernăuţi, nu prin Chişinău, ci prin Alba Iulia. Rezultatul este surprinzător, pentru că, asemenea caselor – mult – mai mari, România nu a dus lipsă de monştri de competenţă, cu ghilimele de rigoare, nici de uzurpatori ai speranţei, fără ghilimele, o specie prea bine ridicată prin Mussolini, Hitler sau Horthy (ori prin Carol al II-lea sau Antonescu), pentru a ne opri – prudent – în limitele totuşi convenţionale ale celui de Al Doilea Război Mondial. Ceva deosebea România în cadrul straniei Europe.
După tratatele de la sfârşitul Primului Război Mondial, Statele Unite ale Americii, care de fapt înclinaserea balanţa războiului în favoarea Antantei, nu au mai vrut să audă de Vechiul Continent, oficial sigur nu până la Pearl Harbour. Ceea ce a urmat este bine cunoscut. Pentru că nici acum America, America celor pentru care Apalaşii sunt Alpii, nu mai pare să aibe chef de jocurile de salon de peste Atlantic, să amintim cuvintele din 1914 ale unui politician română, Take Ionescu (pe atunci mai existau asemenea oameni): Acesta e război de cinci ani. Va intra Anglia, va intra Italia, vom intra noi și nu se poate să nu intre și America. Până și Japonia va intra. Va fi vai de omenire! Dar de un lucru sunt sigur: că Aliații vor fi definitiv victorioși și că voi vedea cu ochii România Mare. Vom vedea alte lucruri mari. Vom vedea multe tronuri prăbușindu-se; vom vedea născând atotputernicia Americii; vom vedea preponderența rasei anglo-saxone; vom vedea omenirea făcând un mare pas spre stânga, spre socialismul revoluționar. Dar zguduirea generală va fi așa de formidabilă, că o sărăcie groaznică va stăpâni omenirea foarte mulți ani. Dintr-o criză vom intra într-alta. Și ține bine minte: generația mea și a ta va vedea România Mare, dar nu va mai vedea zile bune. Să mai adăugăm că – în plus – astăzi de Europa zguduită nu vrea să – prea – audă Marea Britanie, perfidul – de voie (adesea), de nevoie (de destule ori) – Albion. Ceva sigur nu a funcţionat mai sus, dar România – cumva – a rămas.
Stagiunea de toamnă anului 2018 a Teatrului Naţional din Cluj a debutat cu adaptarea Ţiganiadei lui Ioan Budai Deleanu, scrisă pe la 1812. La sfârşit, la întrebarea şi care va fi soarta românilor?, răspunsul coboară sub forma unei catapetesme inscripţionată mane, tekel, fares. Este „ghicitoarea” scrisă din cer cu deget de foc pe peretele măreţului palat de pe Eufrat, tălmăcită de către profetul Daniel, şi care – aşa se consideră – prorocea sfârşitul Imperiului Babilonian (şi eliberarea evreilor din captivitate, de către cuceritorii perşi).
„Ghicitoarea”, păstrată şi sub forma mane, mane, tekel, fares, printre altele, avea în traducere o semnificaţie mult mai practică (şi astfel mai actuală): măsurat (mane; chiar de două ori), cântărit (tekel; cu sens de prins cu ocaua mică), împărţit (fares sau upharsin). Să fie asta soarta românilor, a României, după măcar două încercări în ultimul secol? Este posibil. Poate fi ea evitată? Posibil. Istoria poate fi de folos. Între 11 noiembrie 1918 şi 1 decembrie 1918, Transilvania (şi Banatul şi Crişana şi Maramureşul), aflată încă sub privirile trupelor lui Mackensen, a fost la un pas de deveni republică (precum a fost a cazul Ungariei, Roşii, sub Béla Kun). După nici trei săptămâni, ea s-a unit cu Regatul României. A devenit România Mare. Nu a sfârşit nici precum Iugoslavia, nici nu s-a urcat în vagonul de la Compiègne. A avut drumul ei.
Alexandru Simon
