20 de ani de la moartea lui Nicolae Steinhardt

Nicu-Aurelian Steinhardt s-a născut într-o familie evreiască, în comuna Pantelimon, din apropierea Bucureştilor, la 29 iulie 1912. Tatăl său era un om cu stare, director al unei fabrici de mobilă şi cherestea. În perioada 1919-1929, Steinhardt a urmat cursurile şcolii primare şi ale liceului Spiru Haret, unde i-a avut colegi pe Constantin Noica, Mircea Eliade, Arsavir Acterian, Dinu Pillat şi Alexandru Paleologu. Dupa ce şi-a luat bacalaureatul, în 1929, Steinhardt a început să frecventeze cenaclul literar „Sburătorul”, condus de Eugen Lovinescu. În 1934, şi-a luat licenţa în Drept şi Litere la Universitatea din Bucureşti, doi ani mai târziu susţinându-şi doctoratul în drept constituţional.

Între anii 1937-1939, Nicolae Steinhardt a călătorit în Elveţia şi Austria, profitând de faptul că familia sa avea legături de rudenie cu familia lui Freud. Din 1939, după întoarcerea acasă, a lucrat la Revista Fundaţiilor Regale, de unde a fost înlăturat în vremea guvernării antonesciano-legionare. A revenit la Revista Fundaţiilor Regale în 1944, dar a fost din nou înlăturat doi ani mai târziu (probabil, in urma unui denunţ al lui George Călinescu). Până în 1959, a suferit numeroase privaţiuni, asemenea multor altor intelectuali. În 1958, a avut loc un eveniment care avea să-i schimbe viaţa. Constantin Noica a fost arestat şi, alături de acesta, au fost reţinuti mai mulţi prieteni ai filozofului, printre care Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Păstorel Teodoreanu s.a. În ultima zi a anului 1959, Nicolae Steinhardt a fost convocat la Securitate. După ce a refuzat să depună mărturie împotriva grupului Noica-Pillat, Steinhardt a fost condamnat la treisprezece ani de muncă silnică, sub acuzaţia de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”. Nicolae Steinhardt a cunoscut închisorile comuniste de la Jilava, Gherla şi Aiud. A fost eliberat în 1964, în urma unui decret de graţiere a deţinutilor politici. La 15 martie 1960, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu l-a botezat în închisoare, naş de botez fiindu-i fostul şef de cabinet al mareşalului Antonescu, Emanuel Vidrascu, iar martori ai tainei botezului Alexandru Paleologu, doi preoţi romano-catolici, doi preoţi greco-catolici şi un preot protestant. Îndată după eliberarea din închisoare, la schitul bucureştean Darvari, Steinhardt şi-a desăvârşit taina botezului prin mirungere şi primirea sfintei împărtăşanii. Trecerea la creştinism a prilejuit apariţia Jurnalului fericirii, volum care a reprezentat testamentul lui literar. Realizat la începutul anilor ’70, prima varianta a Jurnalului fericirii a fost confiscată de Securitate în 1972. După numeroase intervenţii făcute pe lângă Uniunea Scriitorilor, lucrarea i-a fost restituită în 1975. O a doua variantă a lucrării, mai amplă, a fost redactată în 1984, an în care Jurnalul fericirii i-a fost confiscat din nou. Cu toate acestea, alte două versiuni au ieşit din ţară, ajungând la Paris în posesia lui Virgil Ierunca şi a Monicăi Lovinescu, care, în 1988-1989, au difuzat cartea în serial la postul de radio Europa Liberă. Jurnalul fericirii a primit premiul pentru cea mai bună carte a anului în 1992 (fusese publicat în 1991).

În 1967, după ce tatal său a murit, Nicolae Steinhardt a început să se intereseze de o mânăstire în care să se retragă. Întâmplarea a făcut ca, în 1976, episcopul Maramureşului Iustinian Chira să se întâlnească cu Constantin Noica la Cluj-Napoca, în timpul unei lansări de carte. La scurt timp, Noica a ajuns la mânăstirea Rohia, unde a fost impresionat de biblioteca monahilor şi de frumuseţea locurilor. Noica a fost cel care i-a vorbit lui Steinhardt despre mânăstirea Rohia. În 1978, Steinhardt şi-a petrecut vara la Rohia şi, în anul următor, s-a stabilit la mânăstire ca bibliotecar, cu aprobarea episcopului Maramureşului. La 16 august 1989, Nicolae Steinhardt a fost uns în monahism de către episcopul Iustinian Chira şi arhiepiscopul Teofil Herineanu, stareţul Rohiei, Serafim Man, integrându-l în obştea monahală pe care o conducea. În ajunul morţii sale, Ioan Pintea şi Virgil Ciomoş au trecut pe la mânăstirea Rohia şi au recuperat din chilia lui Nicolae Steinhardt textele nepublicate ale acestuia. La înmormântarea lui Nicolae Steinhardt, eveniment supravegheat cu atenţie de Securitate, au participat numeroşi prieteni ai acestuia.
După 1964, la insistenţele lui Constantin Noica şi Alexandru Paleologu, Nicolae Steinhardt a reintrat în viaţa literară prin traduceri, eseuri şi cronici publicate în numeroase reviste: „Secolul XX”, „Viaţa Românească”, „Steaua”, „Familia”, „Vatra”, „Echinox”, „Orizont” şi „Opinia studenţească”. Din aceste scrieri, au rezultat ulterior câteva volume, dintre care trebuie amintite “Între viaţă şi cărţi” şi “Incertitudini literare”, ultimul volum primind în 1980 Marele Premiu al Criticii literare. În perioada în care a stat la Rohia, Nicolae Steinhardt a scris mai multe volume ce l-au făcut remarcat ca un eseist de marcă al literaturii romane: Geo Bogza – un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnităţii, Exuberanţei şi Patetismului, Critica la persoana întâi, Escale în timp şi spaţiu şi Prin alţii spre sine.

Ioan BOTIŞ