Nu suntem pregătiți pentru cartea asta. Pentru că „2100” nu se încadrează în ce numim „literatură”. Nu spune o poveste, nu oferă catharsis, nu construiește iluzii. E un document rece, din viitorul apropiat, ajuns în prezent ca să ne învețe tăcerea. Nu e o distopie. E un verdict.
Liviu Alexa nu joacă jocul literaturii speculative. El a ars tabla de șah. A eliminat pionii, regii și reginele. A lăsat doar spațiul gol în care conștiința se topește în structuri pe care nu le mai înțelegem. Cei care vor căuta salvatori în carte vor fi dezamăgiți. Cei care vor căuta conspirații, la fel. „2100” e despre un nou tip de ordine: fără ideologii, fără revoluții, fără dorințe. Lumea continuă, dar fără noi.
China experimentează. Europa se dizolvă. România, dacă mai contează, e o fantomă birocratică. Nimeni nu salvează pe nimeni. Pentru că nimeni nu mai are nevoie să fie salvat. Transcenderea nu e opțională. Nici violentă. E inevitabilă. Se produce lent, exact, perfect.
Romanul refuză orice tentație de umanizare. Nu se agață de emoții ieftine, nu cere compasiune. În loc de personaje, avem conștiințe. În loc de dramă, avem logică pură. În loc de speranță, avem o liniște post-biologică care nu mai are nevoie de sens.
Această carte e o experiență radicală. Nu te va face să plângi. Te va face să taci. Să-ți fie rușine de toate clișeele în care ai crezut. Și poate, pentru o clipă, să simți ce înseamnă cu adevărat sfârșitul unei specii – nu prin distrugere, ci prin transcendență. Prin depășire.
„2100” nu e o alegorie. E un punct fix pe linia timpului. Și singura întrebare care rămâne e: îl vezi venind sau nu?
O cumpăr s-o citesc dacă scrie sau laăs de-nțeles că lumea-i condusă de cîțiva, niciodată aleși, ce, de sute de ani, nu stau la vedere.
Dacă-i vorba că sîntem unde sîntem din pricina oamenilor nu că cineva, aceiași, conspiră, pas.