Memoria orală rezistă o sută cincizeci de ani. Este un calcul făcut plecând de la Franţa secolelor al XII-lea şi al XIII-lea. Gradul de alfabetizare al părţilor răsăritene din Austro-Ungaria sau din însăşi România Mare face estimarea pe deplin aplicabilă şi în aceste zone.
Din acest motiv, un David Prodan (1902-1992) s-a preocupat de Răscoala lui Horea (1784-1785), iar cei mai tineri s-au întors către Revoluţia de la 1848-1849 şi Ausgleich-ul austro-ungar de la 1867, încercând să vadă dacă sau nu elita românească a fost ori nu mituită pentru a accepta pasivă noul edificiu statal. În definitiv, sunt puţine momente atât de strâns legate în timp, două-trei generaţii, între care atitudinile să fie atât de diferite. Dincolo de confesiune, care i-a măcinat destul de românii sub autoritatea Vienei, Horea, Cloşca şi Crişan nu par să aibă nimic în comun cu George Bariţiu sau Simion Bărnuţiu, poate doar pe Avram Iancu (Iancu Avram, Iancu fiind prenumele omului din Vidra).
Asemenea amintiri, mai curăţate, mai înfrumuseţate, sunt cu atât mai relevante, deşi nu ar trebui să fie, cu cât arhivele au fost bine lustruite încât înregistrările incomode, indiferent de tabără, să se piardă. Se spune chiar că execuţia lui Horea de pe 28 februarie 1785 a fost grăbită şi înecată în bătăi de tobă deoarece Horea începuse să vorbească de pe roate de care era legat. De fapt, până astăzi, nimeni nu pricepe ce a fost acel tumult care s-a rostogolit, precum butoaiele cu foc, din Munţii Apuseni până pe văile Turzii şi Clujului. Au fost masonii care au experimentat o pre-revoluţie franceză (finanţată, s-a zis, şi cu aurul din Apuseni)? A testat împăratul Iosif al II-lea rezistenţa sistemului din vastele sale stăpâniri? Au fost doar românii care se săturaseră să cerşească din poartă în poartă? Un şir de legende a înlocuit în mod sigur răspunsurile atât de dureros de necesare.
Ordinul Hora
Ordinul Hora, cea mai recentă carte a lui Ovidiu Dan, se aşterne tocmai în această zonă gri, dintre răspunsurile pe care ştiinţa (care va fi ea) le poate oferi şi povestirile (câte sunt) despre soarta lui Horea (Vasile Ursu Nicola), Cloşca (Ioan Oargă) şi Crişan (Marcu Giurgiu). Lăsând doar sursele, oricât de divergente ar fi ele, să vorbească, ei au fost trei omuleţi verzi, care au articulat, după regulile vremii şi după cele ale zilelor noastre, o mişcare de factură paramilitară, în cel mai rău caz. La aceste semne de alarmă, din punctul de vedere al memoriei care ne-a mai rămas, Ordinul Hora mai adaugă cel puţin unul, şi anume posibilitatea ca Horea, născut pe la 1731, să fi fost fiul nelegitim al lui Francisc Rákóczi al II-lea (1676-1735), mai cunoscut nouă datorită asocierii cu aceasta a lui Pintea din Măgoaja (1670-1703). Cum Francisc Rákóczi al II-lea a murit în Imperiul Otoman, după un exil de aproape de două decenii, ipoteza ne arată destul de limpede care este nivelul de incertitudine care înconjoară în continuare viaţa lui Horea, omul foarte grăbit să-şi arunce pe foc hârtiile la momentul arestării sale.
Cei trei omuleţi verzi
Dincolo de toate aceste necunoscute, istoria lui Horea, Cloşca şi Crişan este sigur istoria a măcar unei trădări: cea a românilor de către români. Cei trei omuleţi verzi au căzut nu datorită grofilor maghiari, nu din cauza birocraţilor austrieci, ci graţie semenilor lor, de o limbă şi de o biserică. Este poate cu atât mai explicabil de ce se caută cu atâta îndârjire explicaţii şi contra-explicaţii pentru acţiunile şi ţintele lui Horea, Cloşca şi Crişan. Ca mai întotdeauna, o explicaţie complicată este mai uşor de ţinut minte, la precum o iniţiere masonică, de tipul celei prin care Horea ar fi trecut la Viena în ajunul răscoalei de la 1784-1785. Un citat din Tudor Sălăgean este poate util aici: Aşa cum îi stă bine unei opere de ficţiune care se ocupă de o mare conspiraţie istorică, cartea lui Ovidiu Dan este, se pare, aproape imposibil de procurat, iar câteva dintre datele sale tehnice sunt păstrate doar pentru uzul iniţiaţilor. Este o carte scrisă de un detectiv al istoriei care investighează, cu resurse proprii şi cu puncte de vedere interesante, realităţile complexe şi subtile ale unui mare moment istoric care continuă să fascineze, care păstrează, cu siguranţă, numeroase elemente necunoscute şi despre care se va mai scrie mult în viitor. Altfel spus: şansele de a se afla vreodată adevărul sunt mici spre nule.
”Cei trei omuleţi verzi par paraşutiştii unei naţiuni prea-chinuite”
Într-un fel este şi firesc, şi nu datorită limitelor umane sau a selectării controlate a mărturiilor de la 1784-1785. Horea, Cloşca şi Crişan au venit de nicăieri şi au dispărut la fel cum au venit, sigur cu mai mult zgomot. Ceea ce a rămas în urma lor este ceea ce fiecare a vrut să păstreze, fie el grof, fie el administrator habsburgic, fie el român, de pe culme ori de pe vale. A fost un rezultat firesc pentru rebeliunea sau şi experimentul construit în Munţii Apuseni, care a dus la abolirea, sigur pe hârtie, a iobăgiei în imperiul lui Iosif al II-lea. A fost un rezultat firesc şi deoarece nici unul care a beneficiat de pe urma răscoalei nu a sfârşit pe roată la Alba Iulia (Horea şi Cloşca) sau spânzurat, cu grijă, în celulă (Crişan). La peste două secole de la acele evenimente, cei trei omuleţi verzi par paraşutiştii unei naţiuni prea-chinuite.
Alexandru Simon
