Ionuț Țene, publicist și scriitor român, a pus în lumină înființarea primul stat modern aromân din Balcani în cadrul napocanews.ro.
Redăm integral textul redactat de către Ionuț Țene:
„Spre ruşinea istoricilor români nu am găsit în „oceanul” internetului, nici un text în limba română despre acest stat aromân din Bacani, ci numai informaţii pe site-uri în engleză şi franceză.
În octombrie 1940, Italia fascistă invadează Grecia, dar trupele elene resping în Albania forţele italiene slab dotate. Nemţii care pregăteau invazia în Rusia intervin în aprilie şi mai 1941 şi ocupă rapid nordul Greciei. Italienii preiau controlul Chamariei, care o dau cadou Albaniei şi a unor zone din Epir, Macedonia de Vest şi nordul Tesaliei. Aici, în aceste teritorii, trăia o minoritate aromânească masivă de câteva sute de mii de membrii, numiţi „ţânţari” sau „cuţo-valahi”. Această populaţie a sprijinit moral şi militar invazia italiană considerându-se de origine latină, deci de acelaşi neam cu invadatorii de la Roma. Surpriză, Mussolini înfiinţează în acest teritoriu controlat de minoritatea aromână un stat autonom: Principatul Pindului, condus de preşedintele Alchiviad Diamandi, mai târziu regent. Parlamentul şi capitala primului stat aromân din epoca modernă se proclamă în satul Metsovo (Aminciu în limba aromână). Alchiviad Diamandi este un charismatic politician anti-grec şi propagandist aromân din Samarina, încă din primul război mondial. În 1917, cu sprijinul trupelor italiene înfiinţează în sudul Albaniei, Republica Pindului şi în nord Republica Korcea (oraş aromânesc, care în prezent este înfrăţit cu municipiul Cluj-Napoca), – state autonome sub protectorat italian.
Despre subiectul indepedenței Pindului puteți citi mai multe pe siteul dedicat acestui subiect Proiect Avdhela .
„Începând cu luna august, dată fiind și situația de pe frontul din nordul Italiei, precum și tratativele cu noua putere greacă a lui Venizelos care a presat în repetate rânduri cartierul general italian spre a-i fi predată administrația zonelor din Masivul Pind, forțele italiene se retrag.
În vacumul de putere creat notabilitățile locale aromâne au proclamat la 29 august 1917 independența Pindului și protectoratul Italiei asupra zonei. S-a format tot atunci un comitet compus din 7 persoane: Dr. Demetru Diamandi, Ianaculi Dabura, Mihali Teguiani, Tache Nibi, Zicu Araia, Alcibiade Diamandi și Sterie Caragiani, cu rol decizonal, asemenea unui cvasi-guvern. Acest comitet provizoriu a trimis comisarului general al Italiei la Ianina, Francesco Fazzi următoarele: „Față de noua ocupațiune grecească, ce ne amenință, și care a fost inițiată la Abela prin acte de abuz de putere și de represalii, populația română din Pind, răsculată ca un singur om, și înaintea unor meetiguri impunătoare, a proclamat independența sa, sub protecțiunea Italiei”.
Temerile comitetului de la Samarina au fost anticipate încă din 7 iulie 1917, când după primele zile de ocupație italiană consulul Nuvolari trimitea din Ianina către Roma o telegramă arătând entuziasta primire făcută italienilor de către aromâni, dar și faptul că aceștia vor avea de suferit represalii din partea grecilor în cazul în care zona le va reveni celor din urmă, solicitând asigurări suplimentare. De altfel, evenimentul de la Samarina din 29 august (stil nou) nu mai era pe placul consulului italian ce solicită chiar el stoparea acțiunilor cu tentă politică. Atitudinea oficialului italian era desigur în concordanță cu noile instrucțiuni primite de la Roma și cu hotărârea luată de înalții oficiali italieni de a abandona regiunea. Luând act de noua stare de lucruri și consulul român a înțeles pericolul la care s-ar expune comunitățile aromâne dacă ar opune rezistență în fața iminentei reinstaurări a administrației grecești militare. Mincu a îndemnat la prudență, asigurând localnicii de intențiile pașnice ale grecilor, uzând de autoritatea sa și susținând că a primit garanții din partea autorităților elene.
După părăsirea italiană a Epirului de Sud situația aromânilor implicați în manifestațiile politice din Pind a devenit extrem de critică. Consulul român de la Ianina a obținut prin intermediul diplomaților italieni garanții formale de la guvernul elen că nu se vor întrebuința represalii asupra aromânilor. Autoritățile elene urmau a fi controlate de emisari diplomatici italieni ce vor fi trimiși în principalele localități aromâne din Pind. Însuși premierul Venizelos declara că nimeni nu va avea de suferit.
La 7 septembrie 1917, trupele grecești au intrat în Samarina. De îndată, autoritățile elene au trecut la acțiuni de represalii, amnistia generală promisă nefiind acordată. În fața persecuțiilor, aromânii refugiați nu s-au mai putut reîntoarce în comunele de origine. Alcibiade Diamandi alături de alți notabili aromâni pindeni au ales să rămână la Arghirocastro (Albania), încercând să formeze la scurt timp o delegație albano-aromână care să poată pleda în plan internațional cauza unei autonomii largi pentru ținuturile locuite de urmașii romanității orientale din părțile masivului Pind. La fața locului noua administrație greacă nu s-a dezmințit însă, aplicând localnicilor aromâni un regim marcat de arestări, maltratări, violențe și amenințări. Nu întâmplător, notabilii au fost primii care au căzut victime procedurilor de instaurare a noii oblăduiri.
Primarul de Avdela, Ghiți Caragiani a fost maltratat în public de către ofițerul de jandarmi Constantulis ce avertiza populația locală că „pe viitor le este interzis a se mai declara români”.
După primul război mondial, pentru a nu fi ucis de poliţiile albaneze şi greceşti Diamandi fuge la Roma unde devine un apropiat, şi un membru, al staff-ului noului dictator în ascensiune Benito Mussolini. În acelaşi timp Diamandi, care a absolvit Academia Comercială din Bucureşti în 1912 devine şi un prieten al Siguranţei române. În Albania ocupată de Italia, Diamandi organizează o armată aromână intitulată „A Cincea Legiune Romană”, care se implică, cu curaj, din octombrie 1940 în luptele cu Grecia. În iunie, Diamandi şi trupele sale intră în noua capitală a statului, Metsovo şi înfiinţează Partidul „Comunităţii Koutso-Vlahilor”.
La început i-a fiinţă Parlamentul Vlahilor în oraşul Trikala (50.000 locuitori), care legiferează măsuri împotriva limbii greceşti şi pentru folosirea noii limbi de stat: Aromâna. Dimandi îşi dă seama că Principatul Pindului şi Voievodatul Macedoniei, fiind recunoscut numai de Italia, trebuie să-şi întărească statul internaţional, prin recunoaşterea de către România. Diamandi, cu sprijinul prof. George Murnu, se întâlneşte la Sinaia cu dictatorul României, mareşalul Ion Antonescu şi premierul Mihai Antonescu, pentru a le propune ca noul principat să intre sub autoritatea Coroanei Române, cu un principe numit de către România şi sub suveranitatea statului român văzut ca un stat frate mai mare. Antonescu refuză propunerea, poate de teama unor complicaţii internaţionale cu Ungaria, Bulgaria şi guvernul Greciei ocupate. Situaţia în noul stat se agravează în vara şi luna septembrie a anului 1943, unde rezistenţa greacă susţinută de Aliaţi dă lovituri grele maşinăriei de război italiene. Italienii, în urma căderii lui Mussolini, în septembrie 1943 pierd controlul zonei. Alchiviad Diamnadi fuge la Bucureşti încă din 1942, unde trăieşte până în 1948, când este arestat de către comunişti şi ucis mişeleşte de securişti într-o celulă a Ministerului de Interne, pentru a stinge revolta naţională a aromânilor împotriva comuniştilor greci conduşi de Marcos din Tesalia şi Epir.
Fostul premier al principatului Pindului, Nicola Mathusi devine, în iunie 1942, regent al Principatului Pindului, dar predă puterea în urma ocupării zonei de către nemţi unui aventurier maghiar, contele Gyula Cseszeneky, Baron of Milvany. Nicola Mathusi fuge şi el în România, unde în 1948 comuniştii îl ţin închis pe o insulă pe Dunăre. În 1964 guvernul Georgios Papandreu îl absolvă de vina de colaboraţionist, pentru că a evitat ocuparea de către bulgari a portului Salonik. În anii `70 se întoarce din România în Grecia, care îl reabilitează cu toate drepturile, şi devine un reputat avocat la Atena. Moare în 1981 la Atena. Contele Gyula Cseszeneky, Baron of Milvany devine, în august 1943, voievod al Principatului Pindului şi Voievodatului Macedoniei, cu numele de Iulius I. Înainte a participat activ în armata lui Horthy la ocuparea Ardealului de Nord de la România, în urma Dictatului de la Viena, în septembrie 1941, ca mai apoi să intre în slujba regelui Tomislav al II-lea al Croaţiei Independente. Când generalul italian anti-fascist Badoglio şi-a retras trupele din Pind, nemţii au preluat principatul aromân. Contele maghiar Gyula Cseszeneky a fost luat la ochi de către Gestapo pentru că avea rude evrei în Ungaria şi a contribuit la salvarea acestora de la Budapesta. Ca mai toţi nobilii, care l-au sprijint pe Horthy, contele Gyula Cseszeneky a trecut sub steagul Partidului Comunist după ianuarie 1945, participând la instaurarea terorii bolşevice în Ungaria. Faptul că i-au fost recunoscute meritele de a fi salvat evrei, contele Gyula Cseszeneky este lăsat liber să plece în Argentina şi apoi în Brazilia, unde şi moare în 1956.
Această scurtă istorie prezentată, a primului stat aromân din Epir, Tesalia de nord şi Macedonia, doresc să fie un preambul a unei cercetări mai ample de către istoricii specializaţi pe trecutul vlahilor sud-dunăreni. Ceea ce mă miră este faptul că s-a trecut sub tăcere în limba română istoria acestui zbuciumat stat frate, prin origini cu România. Altă ciudăţenie a istorie post-decembriste este faptul că toate statele înfiinţate de fascişti în cel de-al doilea război mondial: Croaţia, Slovacia, Kosovo au devenit independente cu sprijinul masiv al Germaniei actuale. Ar fi interesant să se cerceteze exhaustiv trecutul Principatului Pindului şi ca un reprer statal-simbolic al suprvieţuirii unei etnii aromâne milenare.”
