Minunatul schimb: familia divina si familia umana

SCRISOAREA PASTORALĂ
a PS Florentin CRIHĂLMEANU,
Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla
la mărita Sărbătoare a Naşterii după trup a Domnului şi
Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos

Iubiţi credincioşi,
Naşterea Fiului lui Dumnezeu pe pământ este un eveniment fundamental al credinţei noastre creştine şi al omenirii întregi. Dincolo de strălucirea, opulenţa, zgomotul, cadourile şi bucuria omenească a marii sărbători, există aspectul spiritual, harul pe care îl putem dobândi în fiecare an prin contemplarea misterului Naşterii Domnului.
Prin întruparea Cuvântului divin în sânul Fecioarei Maria, Dumnezeu începe o nouă relaţie cu neamul omenesc. El asumă natura noastră umană, pentru a ne oferi în schimb participarea la natura Sa divină. Părinţii Bisericii l-au numit «schimbul minunat», prin care Preasfânta Treime, «Familia divină» doreşte să pătrundă în firea omenească, în «familia umană», pentru ca oamenii să poată face parte din «familia divină». Dumnezeu asumă prin întrupare natura noastră umană, pentru ca în schimb, să ne ofere participarea la natura Sa divină, dumnezeiască. «Suntem chemaţi să devenim părtaşi la divinitatea cu care natura noastră umană s-a unit în persoana lui Hristos şi să primim acest dar prin natura umană», scrie Fericitul Columba Marmion. Acesta este harul legat de celebrarea măritei sărbători a Naşterii după trup a Domnului nostru Isus Hristos. Pruncul ce astăzi se naşte rămâne în acelaşi timp şi Dumnezeu, iar prin natura umană pe care o asumă, Dumnezeu ne oferă dumnezeirea Sa.
Să contemplăm acest «minunat schimb» dintre Creator şi creatură, dintre cer şi pământ, dintre divin şi uman, ce constituie fundamentul misterului Naşterii Domnului.
E noaptea sfântă în cetatea Bethleem. O stea străluceşte deasupra unei peşteri din care păstorii şi-au făcut un adăpost de animale. Aflaţi pe câmp în jurul focului, păstorii pornesc grăbiţi spre mica grotă care se umple deodată de lumină. Să ne închipuim că suntem şi noi alături de păstori şi să privim spre ieslea în care Pruncul înfăşat a fost aşezat. Să căutăm să desluşim cum a fost perceput de cei prezenţi, acest eveniment deosebit.
La grotă au ajuns păstorii, oameni simpli, care, păzind oile lor, primiseră vestea cea bună de la mesagerul divin şi văzând strălucirea Gloriei divine au dorit să «vadă Cuvântul» (cf Lc 2,15). Acolo au văzut semnul oferit de înger: «un prunc înfăşat, culcat în iesle» (cf Lc 2,12). Primind vestea divină, ei au crezut că micul prunc nou-născut este Mântuitorul, Hristos Domnul (cf Lc 2,11), Cel proorocit în Scripturi, Cel aşteptat de către întregul popor ca Mesia – Eliberator. De aceea, văzându-L, îl privesc cu nesaţ, înfricoşaţi dar şi înduioşaţi la vederea acestui Mesia, Prunc mic, neputincios. Bucuria lor este atât de mare încât vestesc tuturor cuvântul primit de la înger, «preamărind şi lăudând pe Dumnezeu» (cf Lc 2,20). Sufletele acestea simple au fost atinse de har şi s-au înălţat spiritual la un nivel de înţelegere supranatural.
Lângă ieslea pruncului stă mama Sa, Maria. Ea care cu înfricoşare primise vestea îngerească, ea, slujitoarea smerită a Domnului adumbrită de puterea Celui Preaînalt, cea care îl purtase în sânul ei feciorelnic, acum îl priveşte cu dragoste gingaşă de mamă. Întărită în credinţă, vede acum împlinirea cuvântului îngeresc. În faţa ei e Pruncul pe care l-ar strânge-n braţe ca orice mamă, dar e şi Creatorul ei, în faţa căruia s-ar prosterna în adoraţie, cu înfricoşare. Fecioara Maria rămâne în contemplaţie în faţa marelui mister, păstrând cu grijă cuvintele pe care păstorii le spun despre Pruncul divin.
Dreptul Iosif stă şi el lângă iesle, privind cu drag spre Pruncul mic. Îi revin acum în minte cuvintele mesagerului divin: «vei chema numele lui Isus, căci el va mântui poporul Său de păcatele lor» (Mt 1,21). Îl priveşte şi el cu acelaşi sentiment al tatălui ocrotitor ce l-ar purta pe braţe şi în acelaşi timp al credinciosului ce priveşte cu frică şi cutremur, văzând în pruncul mic din iesle pe însuşi Emanuel, «Dumnezeu cu noi».
Îngerul Domnului, spirit pur, cunoscător al tainelor divine, atât cât îi era dat, îşi împlineşte misiunea de vestitor pentru a contempla mai apoi din înalt misterul Cuvântului întrupat, cântând împreună cu «oştirile cereşti» laudă lui Dumnezeu pentru «minunatul schimb» ce s-a petrecut: «Mărire întru cele de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!» (cf Lc 2,14).
Pentru ca tabloul celor prezenţi să fie complet ar trebui cu smerenie să încercăm să intuim ceva din privirea Tatălui ceresc. Din înaltul gloriei Sale El contemplă pe Fiul Său, Unul născut mai înainte de toţi vecii, de o fiinţă cu El. Cuvântul prin care toate s-au făcut a devenit acum chipul Său vizibil (cf Col 1,15), icoana Sa pe pământ, dar nu sub înfăţişarea unui rege puternic ci cuprins în micimea unui nou născut, neputincios, aşezat în ieslea animalelor. Zămislit prin tainica lucrare a Spiritului Sfânt, după încuviinţarea Fecioarei Maria, «Cuvântul născut din veşnicie fără de mamă, se naşte acum pe pământ, mai presus de fire, fără de tată».
Să încercăm şi noi, creştinii de astăzi, să privim spre Pruncul din iesle cu «ochii sufletului», în lumina credinţei pe care am primit-o prin Botez. Ce percepem, ce înţelegem şi ce vom putea spune?
Vom spune ceea ce credinţa ne învaţă: acest Prunc este cu adevărat Isus Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu, Cuvântul întrupat. Acest copilaş are un suflet ca şi al nostru, un chip şi un trup asemănător nouă, dar a rămas în acelaşi timp şi Dumnezeu, aşa cum explică Sf. Pavel: «Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci s-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-se asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-se ca un om» (cf Fil 2,6-7). În noul-născut convieţuiesc două naturi: cea divină, pe care o posedă prin naşterea veşnică din Tatăl şi cea umană, dobândită, la timpul rânduit, prin întruparea de la Spiritul Sfânt şi din Fecioara Maria. Între cele două naturi coexistente în persoana Pruncului divin nu există nici amestecare, nici schimbare, nici împărţire, nici despărţire (cf Conc. Efes; CBC 467). Prin urmare, Pruncul din iesle este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, sau, altfel spus, «a rămas ceea ce era şi a asumat ceea ce nu era» (cf Sf. Leon cel mare; Sf. Grigore de Nazianz). Cuvântul lui Dumnezeu, întrupându-se, rămâne ceea ce este (păstrând natura divină), iar ceea ce nu este preia de la neamul omenesc. Este primul act al «minunatului schimb»: Dumnezeu primeşte de la noi firea noastră omenească pentru a se uni cu ea.
Dar ce ne va oferi în schimb Dumnezeu? El ne va oferi tuturor marele dar al mântuirii, adică participarea reală şi intimă la natura Sa divină. Este «minunatul schimb» evocat de Părinţii Bisericii din Orient şi din Occident: «Hristos Isus Domnul nostru, Fiul lui Dumnezeu celui Preaînalt devine fiul omului pentru ca la rândul Său omul să devină fiu al lui Dumnezeu» (cf Sf. Irineu din Lyon, Sf. Atanasie, Sf. Augustin).
Prin acest Prunc divin, Dumnezeu şi om adevărat, se realizează intrarea lui Dumnezeu în istoria familiei umane, deschizându-i acesteia calea şi posibilitatea de a participa la viaţa «Familiei divine» a Preasfintei Treimi.
Fiul lui Dumnezeu îmbracă firea noastră omenească intrând astfel în istoria umanităţii pe calea firească, printr-o familie. Având în vedere importanţa deosebită pe care instituţia familiei o are în Biserică şi societate, mai cu seamă în actualul context de criză a valorilor morale (ce a condus şi la actuala criză financiară), după evaluarea stării generale a Eparhiei noastre, în urma consultării celor în drept, s-a propus ca tema pastorală pentru anul calendaristic 2011 să fie FAMILIA. Astfel, prin consolidarea instituţiei familiei sperăm să întărim «celula fundamentală» a Bisericii noastre. Prin aceasta dorim să ajutăm societatea actuală, suferindă spiritual, să se însănătoşeze şi, redescoperind valoarea importantă a familiei, să o ajute să-şi recapete demnitatea pe care trebuie să o aibă, conform voinţei divine.
Modelul sfintei familii din Nazaret şi a multor familii creştine «sfinte» din timpurile noastre, care îşi trăiesc cu curaj şi perseverenţă, în credinţă şi speranţă, adevărata vocaţie la iubire fidelă şi responsabilă, ne arată că este posibil să se trăiască valorile autentice ale familiei creştine chiar şi în condiţii de sărăcie, marginalizare sau migraţie.
Să ne lăsăm pătrunşi de bucuria de a fi regăsit comuniunea «familiei divine» pierdută prin Adam, pentru că astăzi ni s-a născut nouă un Mântuitor (cf Lc 2,11), un prunc mic înfăşat în iesle dar care este Răscumpărătorul păcatelor noastre şi calea adevărată spre Viaţa divină.
Să-L primim şi să-L păstrăm cu bucurie în «casa» sufletelor noastre, în «casa familiei» noastre, în casa Bisericii noastre. Chiar dacă şi astăzi atâtea suflete resping prezenţa Pruncului în casele lor, sau rămân indiferente în faţa Lui, preferând să transforme această mare sărbătoare a «familiei umane» într-un ospăţ al satisfacerii propriilor plăceri, orgolii sau dorinţe.
Contemplând «minunatul schimb» al misterului Întrupării şi Naşterii Domnului, să ne deschidem sufletele Celui care vine să renască în familia noastră umană pentru a ne face părtaşi la familia Sa divină, căci «Dumnezeu fiind, de mai înainte de veci, pe pământ s-a arătat şi cu oamenii a petrecut şi din fecioară sfântă întrupându-se, s-a micşorat pe Sine, chip de rob luând, pe o formă făcându-se cu trupul smereniei noastre, ca să ne facă pe noi pe o formă cu chipul măririi Sale» (din Liturghia Sf. Vasile cel Mare).
Cel ce Prunc mic în iesle s-a născut pentru noi şi pentru mântuirea noastră, să renască în sufletele şi în familiile noastre, să vă binecuvânteze cu bogate şi alese haruri cereşti şi să vă ofere tuturor bucuria sfântă a fiilor lui Dumnezeu, renăscuţi prin Fiul Său spre fericirea vieţii veşnice!
Sărbători cu bucurie sfântă, cu sănătate sufletească şi trupească şi împlinirea tuturor dorinţelor care sunt spre mântuire!
Mulţi ani sfinţi în har şi binecuvântaţi!

† Florentin
Episcop de Cluj-Gherla