O femeie dintr-un sat de lângă Cluj, cu şase copii, susţine că are o tumoare pe creier. Ajutoarele curg dar soţul bea toţi banii!

Două ştiri realizate de o televiziune naţională în localitatea Feldioara, judeţul Cluj iscă discuţii aprinse în zonă. Totul,  de la povestea unei familii cu şase copii, cu vârste cuprinse între 5 luni şi 11 ani, care trăieşte într-o încăpere de zece metri pătraţi, iar despre mamă se spune că ar avea tumoare pe creier. Şi atunci autorităţile locale – dar şi diverşi voluntari – s-au înghesuit să-i sprijine: le-au lărgit casa, le-au tras curentul, i-au umplut de ajutoare. Dar, un singur lucru nu „ţine” în toată tărăşenia: sătenii spun că biata femeie ar fi de fapt sclava soţului, iar suferinţa i s-ar datora chiar loviturilor primite de la acesta, care-o foloseşte pentru a trăi liniştit şi a-şi bea „doza” zilnică de alcool, în timp ce copiii mai măricei fac muncile grele ale casei.

Sătean: „Stă cu flaconul de bere Favorit sub pat”

Dacă pentru Silviu Kis, „pater familias” situaţia actuală pare una comodă – ajutoarele venind din toate părţile după mediatizarea televizată – pentru copii şi mama lor, Gabriela Kis situaţia este de-a dreptul dramatică. Seamănă mai degrabă cu un film de groază, a cărui intrigă se dezvoltă sinuos, imperceptibil, îndreptându-se spre un deznodământ înspăimântător, de nimeni dorit: hegemonia absolută a Tatălui, care conform mărturiilor sătenilor nu poate renunţa la băutura zilnică şi la un standard de viaţă nici măcar bănuit înainte de televizarea cazului lor şi de apariţia, cu ajutoare consistente, a unor oameni cu inimă mare. Coborâm din maşina care ne aduce de la Cluj-Napoca şi intrăm – unde altundeva? – în casa parohială a părintelui localităţii Feldioara, Scripcaru pentru a afla care e situaţia de fapt legată de familia Kis… Acesta ne întâmpină şi, cu amabilitate, ne invită să discutăm pe această temă la o cafea. Apoi, încearcă să ne lămurească, vizibil intimidat de apariţia noastră inopinată şi de sarcina, dificilă, de a comenta cazul – deoarece aici au intrat, „în forţă” şi „pocăiţii” de la Cluj, cu ajutoare serioase şi un volum de muncă ieşit din comun, ori el nu ar dori să apară discuţii contradictorii, pe tema familiei Kis, între membrii diferitelor culte. Asta – arată părintele – în timp ce sătenii din Feldioara au rămas mult mai rezervaţi, pentru că „ştiu ei ce ştiu”. Între timp îşi face apariţia, întâmplător, un credincios în vârstă de circa 70 de ani, iar părintele pare a răsufla uşurat: respectivul preia, din zbor, relatarea cazului – în timp ce părintele se mulţumeşte să dea din cap aprobator sau să facă mici completări. Săteanul se lansează apoi, cu o sinceritate debordantă în descrierea cazului, aşa cum îl văd localnicii din Feldioara: „Nu ştim mare lucru de boala femeii, fiindcă nu a văzut nimeni vreo hârtie care să ateste acest lucru. Ştim doar cu toţii că-i bolnavă, dar nu şi cât de grav. Mai ştim foarte bine că, la beţie, Silviu, bărbatu-său îi dădea pumni numai în cap şi n-ar fi exclus ca el să-i fi provocat tumoarea de care lumea vorbeşte. Cât despre Silviu, soţul ei – nelegitim de altfel – acesta a fost cioban la turma de oi a satului, unde primea lunar 1.400 de lei şi pe deasupra şi mâncare – dar a renunţat fiindcă după ce televiziunea respectivă a mediatizat cazul şi au venit ajutoarele, omul s-a obişnuit să trândăvească. Noi, chiar de la început le-am tot dus, mereu, mâncare şi haine iar ei după ce au folosit hainele, în loc să le spele le-au ars. Am vrut să adunăm şi bani pentru ei – dar oamenii când au văzut că-i bea pe toţi şi stă permanent cu flaconul de bere „Favorit” sub pat n-au mai acceptat acest lucru. De altfel, recent de tot, după difuzarea celui mai recent material pe televiziune, imediat după Crăciun, a venit o femeie miloasă, chiar de la Bucureşti – şi numai ca să le ofere 30 de milioane de lei vechi. Însă când l-a găsit pe Silviu „mangă” a fugit mâncând pământul, fără să mai stea o clipă. Situaţia e, într-adevăr disperată – dar numai pentru mamă şi copii, care-s cuminţi ca nişte îngeri şi deştepţi-foc, prezenţi cu toţii, regulat, la biserică. Însă cu tatăl lor e mai dificil – deşi fără el tuturor poate că le-ar fi şi mai greu decât le este acum. În consecinţă, cazul e teribil de complicat însă – în glumă zicând – în cazul lui Silviu ar fi o singură soluţie…castrarea”.

Cumnata: „A făcut tumoarea de la bătăile soţului”

La final intervine în discuţie şi părintele: „Noi, împreună cu sătenii suntem în stare să facem clacă şi să-l ajutăm la construcţia casei – adică să definitivăm bucătăria şi o cameră, ridicate de nişte pocăiţi de la Cluj – dar când aceştia văd că Silviu nu pune mâna pe nimic, nu ne lasă inima să ne apucăm nici noi. Ce să facem: să muncim şi el numai să se uite? Până şi după apa de izvor merg fetiţa şi băiatul, iar el stă acasă. S-o vedeţi pe fetiţa de unsprezece ani cum vine, cocoşată de la magazin, cu pet-uri de bere în spate şi sucuri, ţi se face milă de ea. Sau cum îi trimite după lemne în pădure… De aceea, aveţi grijă ce scrieţi, că ăia de la televiziune au prea exagerat: ajutoarele sunt binevenite pentru mamă şi copii, dar să nu fie decât în obiecte şi alimente, nu şi în bani. Aşadar, oamenii să aducă numai ce pot folosi copiii, dar nu cu bani în mână, să aibă bărbatul pentru prostii”. Ne luăm rămas bun de la părinte, preoteasă şi enoriaşul său, după care pornim spre casa familiei Kis.  Ajungem rapid, la o casă dărăpănată, aflată pe coastă – unde se ridică două încăperi – şi vorbim cu o tânără care iese în curte la auzul motorului maşinii cu care ne deplasăm: e vorba de Ramona, cumnata şi în acelaşi timp verişoara Gabrielei Kis. De la ea vrem să aflăm dacă se confirmă „teoria” cu originile aşa-zisei tumori craniene, avansată de săteni: şi anume dacă a fost, cumva provocată de loviturile soţului. Femeia declară acest lucru imediat – ce-i drept cu o jumătate de gură – semn că vorbele sătenilor nu-s deloc în vânt. Aflasem anterior de la nişte săteni despre Petre – soţul Ramonei şi fratele lui Silviu – că respectivul e un om harnic, muncitor, care trece zilnic dealul trei kilometri, până la Buza, de unde ia microbuzul până la o firmă din Gherla. Şi totul pentru un salariu lunar de 1.000 de lei. Şi mai ştiam un lucru: acela că patronul ar fi fost dispus să le aducă microbuzul în sat dacă ar mai fi găsit vreo doi oameni dispuşi să facă naveta la Gherla, însă Silviu n-a luat nicio secundă în calcul propunerea făcută. Ne continuăm drumul şi ajungem, în sfârşit la gospodăria familiei Kis şi suntem uimiţi de nenumăratele hăinuţe întinse la uscat pe zeci de metri de sfoară. Ne întâmpină Silviu, un bărbat în vârstă de 44 de ani – cu o figură inteligentă – care ne conduce în încăperea minusculă în care locuieşte întreaga familie. Mă lămureşte că deocamdată celelalte spaţii ridicate prin truda unor voluntari evanghelişti n-au fost încă finalizate, dar la primăvară se vor apuca de ele. Ajuns în mica încăpere, mă izbeşte mirosul îngrozitor de igrasie şi pe un pat zăresc, claie pe grămadă cinci din cei şase copii ai familiei, în timp ce pe celălalt pat stă întinsă Gabriela, cu bebeluşul de 5 luni în braţe. De altfel, pe tot parcursul şederii noastre femeia, parcă ar fi fost sedată, nu s-a ridicat o clipă din pat. Spre marea mea uimire, nu observ de asemenea nici un televizor în cameră – deşi pe acoperiş tronează o antenă parabolică şi din mărturiile sătenilor, aici ar fi „poposit” şi nişte plasme, din ajutoare. Aşa că locul îmi pare lăsat neîngrijit în mod ostentativ, după o „regie” atent făcută. Observ, de asemenea, şocat, că micuţii cu vârste cuprinse între 5 luni şi 11 ani sunt cu toţii astmatici şi horcăie, efectiv, în timp ce respiră. Aflu cu acest prilej că mama – originară dintr-un sat din judeţul Mureş – a stat şi o jumătate de an în spitalul din Târgu Mureş, cu Silviu – Gabriel, băiatul de doi ani şi jumătate exact, tocmai din acest motiv – dar şi în alte ocazii, la Cluj-Napoca, împreună cu cei cinci copii, când nu-l avea încă pe mezinul Alexandru. „Tot cu prilejul unei internări i-au găsit medicii de la Târgu Mureş tumoarea de la cap, în dreptul urechii drepte, iar acum durerea i s-a agravat şi îi curge permanent o substanţă urât mirositoare”, deschide subiectul Silviu, cu o abilitate de veritabil PR, de parcă ar face prezentarea unui produs.  Îl rog să-mi ofere şi dovada bolii soţiei, însă acesta îmi taie rapid elanul: „Actele medicale cu diagnosticul se aflau într-un dulap vechi, pe care l-am aruncat din greşeală, aşa că s-au distrus. Dar săptămâna viitoare Gabi merge la Târgu-Mureş şi vom primi din nou confirmarea tumorii ei”. Se pare, aici omul nu minte fiindcă – printr-un telefon primit din partea unei credincioase „fără nume” din rândul evangheliştilor, se pare o sectă desprinsă din cultul penticostal – am aflat că s-au strâns bani în timpul celei mai recente reuniuni pentru ca o membră de-a lor s-o ducă pe femeie la spital, la Târgu-Mureş. Îi arunc lui Silviu întrebarea-cheie, referitoare la băutură. Omul îşi face o cruce largă şi-mi răspunde cu promptitudine: „Eu nu consum alcool demult şi Dumnezeu mă vede că nu mint. Probabil că oamenii din sat sunt invidioşi pe mine că merg acum la pocăiţi, dar umblu la slujbele lor fiindcă numai ei ne-au ajutat – şi nu sătenii, invidioşi pe noi fiindcă primim ceva ajutoare”. Pentru o clipă, persoana care mă însoţeşte iese afară din locuinţă, urmată de Silviu, care îl monitorizează cu atenţie.  Iar eu – în cele două-trei minute în care însoţitorul meu lipseşte – îi pun femeii întrebarea dacă e adevărat – aşa cum zic sătenii şi cumnata – că soţul ei o bate și dacă bătăile ar fi sursa durerilor sale. Îmi confirmă, înspăimântată, femeia de 30 de ani: „Poate şi pentru că m-o bătut am la cap ce am. Dar am nevoie de el – şi la fel şi copiii – pentru că nu mă pot descurca singură”. Şi mă priveşte direct în ochi, de parcă mi-ar cere ajutorul, dar n-o face decât din priviri, asemeni unei biete păsări închise într-o colivie.

Copiii de şcoală – elevi premianţi

Mă apropii de Maria Denisa, fata cea mare a familiei Kis, în vârstă de unsprezece ani şi de Costică Laurenţiu, băiatul, de nouă. Ambii sunt elevi excelenţi la şcoala gimnazială din sat – Maria Denisa în clasa a patra şi Costică Laurenţiu, într-a doua. Cei doi, aşezaţi la singura masă din încăpere s-au apucat să-şi facă temele pentru a doua zi. Încep cu băiatul, extrem de inteligent – ca şi fata de altfel – care-mi răspunde la întrebările mele cu promptitudine. Mărturiseşte că are numai „B” şi „FB” la şcoală şi este îndrăgostit de limba română, matematică, dezvoltarea personală şi desen. Adaugă apoi că atunci când va creşte se va face pilot fiindcă-i plac mult avioanele. Cât despre visul de a avea o casă mai mare, acesta e aproape împlinit, deoarece o cameră şi baia sunt ridicate deja şi urmează doar utilarea şi finisarea lor. Maria Denisa arată la rândul său că vrea să devină doctoriţă fiindcă îi place să consulte oamenii şi să le facă bine. În privinţa materiilor ei preferate, acestea sunt matematica, româna şi geografia. Întrebat apoi de relaţia pe care o are cu tatăl lui, băiatul de nouă ani îmi mărturiseşte, în prezenţa mamei: „Îi bun tati. Eu cu el mă înţeleg foarte bine”. După întoarcerea soţului îl rog pe acesta să-mi procure numărul de telefon al celor care le-au ridicat camera şi bucătăria, pentru a afla şi punctul lor de vedere referitor la această poveste.  Prudent, omul îmi spune că va face rost de el şi mi-l va comunica mai târziu. Nemaiavând altceva de făcut, ne luăm rămas bun de la soţii Kis şi copiii lor şi urcăm în autoturism. Însă, aflaţi deja pe drumul de întoarcere spre Cluj-Napoca vrem să aflăm şi punctul de vedere al primarului comunei Cătina, Alexandru Bota. Nu-l vizităm fiindcă aflasem de la săteni că primarul se află în convalescenţă după ce a suferit, nu demult, un AVC. Contactat, acesta ne mărturiseşte următoarele: „Noi, Primăria şi Consiliul local am făcut ce-am putut ca să-i ajutăm pe bieţii oameni. În primul rând le-am legat curentul, le-am făcut fântână – dar viaţa şi traiul zilnic nu-l putem asigura fiecărei persoane”. Apoi, curioşi, dorim să aflăm şi părerea medicului de familie al  femeii,  Stejărel Aanei însă abordarea acestuia s-a dovedit o utopie. Înfuriat şi acesta în loc să ne confirme faptul că femeia este într-adevăr, bolnavă şi că uriaşele eforturi care s-au făcut pentru ea şi familia sa sunt nişte gesturi îndreptăţite, acesta  s-a lansat pur şi simplu într-un potop de invective la adresa noastră şi a presei, „jigodii” şi „gunoaie” fiind termenii cei mai blânzi. Apoi ne-a închis telefonul, înjurându-ne… Aşa că ne-am continuat drumul în tăcere, spre Cluj-Napoca, cu o speranţă: să aflăm dacă într-adevăr prognozata deplasare a femeii la clinica respectivă, inclusiv boala acesteia nu sunt, cumva, minciuni  sau forme de marketing – iar cei care au sărit să o ajute şi o fac în continuare nişte bieţi fraieri…