Ioan Precup, fost Maxin, supranumit „Eminescu de Dodeşti” – un cătun al satului Muntele-Rece, comuna Măguri-Răcătău – a  fost timp de 12 ani viceprimar al comunei, opt consilier local şi are în spate şi 23 de ani de muncă în subteran. S-a pensionat în 2006, cu 5 ani mai devreme de vârsta limită, datorită grupelor de muncă pe care le deţinea. Însă, deşi avea atunci peste 43 de ani de contribuţii la fondul de pensii s-a trezit cu o calculaţie de numai 361 lei şi cu 21 de ani săriţi de la vechime, plus categorii neluate în seamă. „Dintr-un condei, ăştia de la Casa de Pensii mi-au făcut pensie de asistat, mie care am muncit de la 18 ani în mină şi în munci grele”, proclamă el!

 

Bard şi justiţiar în zona comunei Măguri – Răcătău

Râsu-plânsu, doina, dorul, absurdul – concepte româneşti care şi-au găsit pe deplin consacrarea, atât pe plan mondial cât şi în viaţa noastră de zi cu zi! Însă nu credeam să le întâlnesc întruchipate în evenimentele legate de o singură persoană! Şi anume de cea a lui Ioan Precup – fost Maxin – renumitul „Eminescu de Dodeşti” viceprimar, timp de doisprezece ani şi alţi opt consilier local al comunei clujene Măguri-Răcătău, totodată cu o activitate anterioară de peste două decenii, numai în mină. Pe Precup – Maxin l-am cunoscut mai bine, prin 1998, cu ocazia evenimentelor dramatice care au făcut celebră comuna Măguri-Răcătău în întreaga Europă, cele legate de secta sinucigaşă a Vidrenilor, când mă anunţa, codificat, de fiecare dată când mai murea câte un membru al sectei. Totul, în timp ce liderii lor – şi azi în libertate, niciodată judecaţi de autorităţi de dragul respectării „libertăţii de credinţă” – ignorau orice lege a lui Dumnezeu şi a firii omeneşti şi nu le permiteau supuşilor să cheme medicul în caz de boală, preferând să-i lase pe aceştia în braţele morţii. Şi au murit destui, mulţi dintre ei chiar copii. „A mai râs unul” , îmi spunea acesta apărând apoi şi în „luminile rampei” dându-mi – asemeni unui show-man –  interviuri televizate în care îi înfiera pe sectanţi, atacându-i deschis pe liderii şi membrii acesteia, chiar dacă unii dintre ei  îi erau rude. L-am întâlnit şi mai târziu când s-a luptat cu oficialităţile statului – împreună cu deputatul clujean Ioan Gavra – pentru ca locuitorii Munţilor Apuseni să-şi obţină mult râvnitul carnet de moţ. Şi nu s-a lăsat până n-a găsit un astfel de carnet în cufărul unui bătrân de aproape 100 de ani din zonă, prezentând autorităţilor modelul, după al cărui conţinut s-a făcut şi actualul carnet pe care-l poartă, cu mândrie, toată suflarea din Apuseni. De data aceasta mă întâlnesc cu Ioan Precup, fost Maxin, la Cluj-Napoca, în celebra „Gospodina” de pe „Moţilor”, probabil singurul local din municipiu ce datează de pe vremea lui Ceauşescu, supravieţuind sălbaticei globalizări. În timp ce înfulecăm mici cu muştar, specialitatea casei, omul îşi scoate dintr-o taşcă un dosar voluminos. Se vede clar că Precup e teribil de preocupat de această problemă, însă înainte de a începe să mi-o  expună nu se rabdă să nu-mi ofere un poem despre originea noului său nume, nu de alta, dar anul trecut – când am fost în Dodeşti după încă o ispravă a „sectei sinucigaşe” din Măguri-Răcătău –  se numea încă Ioan Maxin. Preferă totuşi să mi-l trimită prin S.M.S., iar poemul sună astfel: „Originea lui Maxin – Precup. Trebuie ştiută o realitate,/Sunt moţ şi oşan, jumătate, jumătate./ Jumătate-s oşan şi gata./ Am ceva şi din a lui tata./ Exagerat nu vi se pară,/ Tata poet amator, locul întâi pe ţară./ Şi, deşi n-a fost aşa de înstărit,/ Totuşi de şapte ori căsătorit./ Şi de fiecare dată/ Tot din dragoste curată./Aşa a fost a tatii plăcere/ Să fie tot într-o lună de miere./ Iar eu seamăn, de bună seamă,/ Cu scumpa mea mamă./ Care a fost o femeie simplă pe pământ/ Cu bun simţ şi cuvânt”. Apoi, devenind brusc serios, năpădit de griji îşi deschide dosarul şi începe să-mi prezinte cazul.

Ioan Precup, fost Maxin, un adevărat revoluţionar în zona Apusenilor

Univers kafkian

Mărturiseşte bărbatul: „Actualmente am 68 de ani însă m-am pensionat la cincizeci şi şapte, cu circa cinci ani mai devreme de vârsta limită de atunci, şaizeci şi doi, în iunie 2006, datorită condiţiilor speciale în care am muncit mulţi ani.  Şi, total, am cotizat la stat conform Deciziei 236005 din 19 iunie 2006, sau cum scrie aici, negru pe alb, „total stadiu de cotizare realizat, până atunci: 43 ani şi patru luni şi şase zile”. Iar pensie stabilită 361 lei, ca de asistat. Puncte realizate, cu spor de vechime în perioada 03.1970 – 03.1992, total 22 de ani. Dar, pentru că aici nu văd nimic, unde-s restul, până la 43 de ani şi patru luni?  Exact din martie 1992 eram ales viceprimarul comunei Măguri-Răcătău, a doua ca întindere din România. Iar la data depunerii dosarului de pensionare aveam deja 10 ani de mandat ca viceprimar – şi am mai rămas încă doi, urmând  să funcţionez şi ca şi consilier până în 2012. Deci, cei zece ani realizaţi până la data de 19 iunie 2006 n-au fost luaţi în calcul de către cei de la Casa de Pensii Cluj, plus alţi unsprezece ani şi patru luni, în afara celor de viceprimar – pe care nu-i găsesc niciunde în hârtii, dar munciţi de mine”. Arată în continuare că de doi-trei ani tot bate drumul Clujului, pe la birourile Casei de Pensii Cluj, însă într-o primă instanţă a fost trimis înapoi la Primăria Măguri-Răcătău, să-şi scoată adeverinţă, în care să demonstreze că pe toată perioada cât a fost viceprimar şi consilier, din îndemnizaţiile avute, i s-au reţinut şi virat C.A.S.-urile, iar pentru funcţia de viceprimar şi contribuţia suplimentară. Le-a adus-o, iar adeverinţa a fost înregistrată la Casa de Pensii sub numărul 18.159 din 16 martie 2017. În urma înregistrării actelor oficiale pentru recalculare – pentru perioada neluată în calcul – Casa de Pensii îi trimite lui Precup fost Maxin decizia nr. 236005 din 28 martie 2017 şi – culmea! – îi răspunde la un număr de înregistrare 72.867 din 16 martie 2017. Remarcă Precup: „Data e bună, dar numărul e schimbat, habar n-am de unde a apărut! Se vede că n-au vrut să răspundă la problema mea! Eu, la numărul acesta n-am depus nimic iar decizia emisă nu face niciun fel de referire la documentele oficiale pe care le-am depus şi de asemenea nu face niciun fel de recalculare, decât că din nouăsprezece ani de grupe, I şi a II-a de muncă din subteran ei „descoperă” că aş avea numai un an, două luni şi 26 de zile de muncă efectuate”! Îmi arată – cu dovezi, facsimile din cartea lui de muncă, alţi 17 ani şi jumătate munciţi în subteran şi scoate şi adeverinţa nr. 1208/28.02.2001, aflată de altfel la dosar, unde apare limpede că a lucrat ca lăcătuş mecanic subteran, aceasta fiind şi adeverinţa care indică cel mai mare număr de ani lucraţi în grupa I şi a II-a. Continuă apoi: „Toate acestea, conform înscrisurilor din Cartea de muncă de la poziţia nr. 13 unde scrie „ajutor miner subteran” la I.P.E.G. (Institutul de Explorări şi Prospectări Geologice Cluj) şi înscrisurilor din Cartea de muncă de la poziţia 25 până la 32 unde scrie „mecanic compresor” şi „lăcătuş de mină” şi notările din Cartea de muncă din poziţiile 1, de la exploatarea Minieră Căpuş, unde scrie „miner subteran”.” Iar remarca lui a fost că din totalul de 19 ani lucraţi în grupele de muncă I şi II au rămas un an şi şase luni, tot în grupa I, dar nu în subteran, cum stipulează adeverinţa 2233 din 7.06.2000, pe care mi-o arată, de asemenea.  Din ea rezultă clar că şaptesprezece ani şi jumătate lucraţi, care trebuiau introduşi la condiţii speciale de muncă au fost trecuţi de către Casa de Pensii Cluj la „condiţii normale de muncă”.

 

Situaţia sa, transpusă într-o poezie!

Încă un lucru l-a alarmat însă pe Precup şi ţine să mi-l împărtăşească imediat: conform deciziei de pensionare din 19 iunie 2006 cu nr. 236005, dar şi recalculării, din data de 28 martie 2007, ambele sunt întocmite de aceeaşi persoană, şi anume de către Curuţiu Anna, deci chiar cea pe care Precup o făcea răspunzătoare de marea nedreptate ce i s-a făcut în urmă cu un an.

Actul de la Casa de Pensii Cluj care i-a nenorocit bătrâneţile lui Precup Actul de la casa de pensii

„Eu n-am gândit că poate exista o asemenea escrocherie, am văzut că nu-i bine când am primit decizia, dar nu mi-am imaginat că pot să-mi fure douăzeci şi unu de ani şi patru luni, plus că anii de grupa I şi a II-a nu mi-au fost încadraţi la grupe deosebite de muncă, subteran minerit, conform înscrierilor din Cartea de muncă şi adeverinţelor ataşate la dosar. Pe deasupra, când am vorbit cu această doamnă, în Săptămâna Mare a Paştilor, ea – habarnistă în domeniu – tot încerca să mă convingă că lăcătuş de mină nu înseamnă de fapt muncă în subteran”. Bărbatul deja fierbe şi simt în el furia aceea neputincioasă a ţăranului român în faţa nedreptăţii, zugrăvită în scrierile lui Rebreanu sau Marin Preda. Mărturiseşte că şi-a angajat recent un avocat specializat în probleme de litigii de muncă şi în prima fază va face contestaţie la Comisia Centrală de la Casa Naţională de Pensii, astfel că în caz de nesoluţionare a cazului, conform realităţii, va acţiona în instanţă Casa de Pensii Cluj. Apoi, îmi face o surpriză: îmi trimite încă un S.M.S. cu poemul pe care l-a oferit”plocon” celor de la Casa de Pensii, dar şi varianta pe care i-a trimis-o preşedintelui Senatului României, Călin Popescu Tăriceanu.  Citesc, aşadar, următoarele versuri: „Ghinionul Anna. Omul munceşte din tinereţe/Să fie liniştit la bătrâneţe./ De tânăr am lucrat prin ger, ploi şi vânt/Şi zeci de ani subteran, sub pământ./ Douăzeci de ani demnitar/ Din care doisprezece viceprimar./ Prin Decizia 236005/19.06.2006 de pensionare/Ce i se pune (Ono) lui Maxin în spinare:/Am cotizaţi patruzeci şi trei (43),/ Pensie trei sute şaizeci şi unu (361) lei./ Decizia respectivă cine-o citeşte/ Scrie pe ea pe româneşte:/ Sus 43 ani şi patru luni cotizaţi,/Jos doar 22 la pensie calculaţi./ Şi uite, aşa, puncte numai 34./ În rest, poveşti, circ şi teatru./ 21 ani şi 4 luni rămaşi pe dinafară./ O asemenea batjocură să mai fie în ţară?/Cu PELIN să fie plin-plinuţ paharu/Batjocura trei doamne o semnară./ Voi contesta actuala decizie la Comisia Naţională/Asta, da, „`a la Ono” justiţie socială/  Şi nu voi ezita niciun moment/ Să sesizez Comisia de Abuzuri din Parlament”. Iar în varianta trimisă preşedintelui Senatului României, Călin Popescu Tăriceanu, Precup a adăugat următorul distih: „Dar oare n-a sosit nici acum momentul/ Legea răspunderii acestora s-o legifereze Parlamentul”? Apoi, proclamă cu glas tunător, seniorial, folosind persoana a II-a: „Precup Ioan, în urma nedreptăţii făcute de către cea care i-a calculat pensia nu poate să creadă că de fapt discutăm de JUSTIŢIE SOCIALĂ şi va cere drepturile ce i se cuvin din data depunerii dosarului şi până azi şi va face şi demersuri la domnii deputaţi de Cluj şi Bucureşti să adopte o lege ca să răspundă şi funcţionarii de la Casele de Pensii şi alte instituţii ale statului, să suporte consecinţele când nedreptăţesc cetăţenii care au muncit cinstit o viaţă întreagă. Oricum el astăzi, luni, 24 aprilie, a trimis un memoriu detaliat şi la d-na Ministru al Muncii, Olguţa Vasilescu, în care-i semnalează această situaţie şi-i solicită să-i facă dreptate”.

Dovada clară că şi Primăria Măguri Răcătău a vărsat sumele necesare la Casa de Pensii Cluj

Semnat: „Eminescu de Dodeşti”

La masa noastră apare o doamnă, cunoscută de-a subsemnatului, care se bucură sincer când află că stă la masă cu fostul viceprimar al comunei Măguri Răcătău între 1992 -2000 şi 2004 – 2008 şi de asemenea consilier între anii 2000-2012. Aceasta posedă o casă de vacanţă chiar în Dodeşti şi, culmea, e relativ vecină cu Precup, însă n-a avut plăcerea să-l întâlnească până acum. Încântat, şi uitând pentru o clipă de necazurile sale, acesta face o adevărată muncă de P.R. a zonei, vorbind de frumuseţile ei, aşa că tastează iarăşi, cu  dexteritate, un nou S.M.S. Mă invită să-l citesc. E un poem, scris ad-hoc, de data aceasta despre Dodeşti, colţul său de rai pe care mi-l prezintă, iar  poemul sună astfel: „Acum nu trebuie să notaţi în carnet,/ Intraţi, vă rog pe internet./ Căutaţi brânduşe pe Sereteu 2013, / Sereteu, o locaţie în Muntele Rece./ Locaţia, luată aşa dintr-o duzină/ E deasupra, deasupra de Uzină./ Şi o să vedeţi, exagerat să nu vi se pară/ Cel mai frumos colţ din ţară./ Secretul acum e cu renume,/ Cunoscut în întreaga lume./ Poate veţi dori să-l vedeţi în realitate,/ Cum au venit şi din (America, Belgia, Elveţia) străinătate./ Locaţia-i călcată de mulţi, mulţi vizitatori/ Şi-i botezată „Poiana cu flori”./ Noi v-aşteptăm cu tot dragu/ Primăvara în „Poiana cu flori” să ne călcaţi pragu./ O zi bună cum ţi-o doreşti./ Cu stimă, „Eminescu de Dodeşti”. ”

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.