Scriu acest articol cu un sentiment cert de totală nemulţumire şi de mare îngrijorare la gândul că în secolul XXI, instituţii internaţionale şi naţionale care s-au înfiinţat pentru a ameliora situaţia drepturilor fundamentale ale omului, aşa cum sunt ele prevăzute în Declaraţia Universală A Drepturilor Omului, semnată la 10 decembrie 1948, imediat după cea mai mare conflagraţie internaţională – cel de-al doilea război mondial – au eşuat lamentabil, parţial sau total, în demersul lor.
De la încheierea ultimului război mondial şi până azi nu au existat decât 7 (şapte) zile de pace totală pe întreg globul pământesc. În naivitatea noastră, am crezut că după Procesul internaţional de la Nüremberg împotriva criminalilor şi bestiilor umane din armata nazistă a dictatorului Adolf Hitler, omenirea nu va mai avea parte niciodată de conflicte beligerante şi de astfel de monştri cu chip de om.
Drepturile omului sunt tot mai des încălcate în mod flagrant, în toate formele şi în toate ţările lumii, fără ca cineva să vadă şi să încerce oprirea oricăror derapaje de la o minimă normalitate.
Într-o lume tot mai globalizată, în plină ascensiune economică şi demografică, urmărim cum lunar, săptămânal, zilnic, minut de minut, drepturile fundamnetale ale omului sunt ignorate şi parcă uitate că sunt esenţa existenţei noastre ca oameni, ca naţiuni, ca mari entităţi statale.
De ani buni trăim un adevărat cataclism îndreptat cu toată forţa împotriva vieţii.
Imediat după declanşarea războiului din Golf dintre coaliţia internaţională şi regimul dictatorului arab Sadam Hussein din Irak, după declanşarea războiului civil din Siria din 2011 dintre regimul dictatorului Al Assad, susţinut de Rusia, şi opoziţia din ţară, cantonată în oraşele Halep şi Alep, după declanşarea ostilităţilor în ţările arabe de sorginte dictatorială, precum Tunis, Egipt, Libia, Yemen, ostilităţi încadrate generic în sintagma PRIMĂVARA ARABĂ, dar şi odată cu apariţia ilegală a Statului Islamic, aşa-zisul ISIS, asistăm cum zilnic dreptul la viaţă a devenit doar un simplu deziderat.
Paradoxal, constatăm cum zilnic sunt omorâţi oameni inapţi de război, indiferent dacă sunt copii, bătrâni, persoane cu dizabilităţi, indiferent dacă sunt femei sau bărbaţi. Ei mor din cauza armelor folosite de cei care nu se mai opresc din agresivitatea lor. Mor oameni pentru că se folosesc arme de distrugere în masă, arme chimice, armament greu şi aviaţie cu dotări distructive de ultimă oră. Disperaţi, oamenii fug în lumea largă din faţa gloanţelor, dar mult prea mulţi dintre ei nu mai ajung la nici o destinaţie, pentru că mor înecaţi, mor de foame şi frig, sau de diverse boli care le seceră vieţile, devenind victime colaterale ale aceluiaşi război nemilos.
Conflictul se acutizează din ce în ce mai mult, spre nefericirea tuturor celor care devin victime în faţa agresiunii generate de dorinţa de putere a unor lideri iresponsabili, criminali şi inumani.
Ce face omenirea, ce face ONU, ce face Uniunea Europeană, ce face SUA – poliţistul planetei, ce fac de fapt toate ţările democratice, membre ale ONU, care luptă, cică, pentru apărarea drepturilor fundamentale ale omului? Dar, la urma urmei, ce facem noi, care tot timpul am aşteptat ca altcineva să ne facă şi să ne rezolve „agenda de lucru”?
Nimeni nu face nimic!!!!
Adevărul trist este că, totuşi facem ceva, şi anume, devenim părtaşi ai unor crime de-a dreptul abominabile! Sunt pline site-urile de imagini cu copii agresaţi de nemernicia celor care susţin aceste războaie, aceste orori ale timpurilor noastre, copii care ne cer să-i salvăm, să le respectăm unul din drepturile sacre – dreptul la viaţă!
Putem oare să ne facem că nu vedem aceste monstruozităţi? Putem oare să trăim liniştiţi şi detaşaţi de tot ce se întâmplă în jurul nostru, alături de existenţa noastră?
Cu certitudine NU!!!
Ne facem, în condiţiile în care ignorăm asemenea realităţi, coautori ai unor crime împotriva umanităţii care nu au nimic comun cu tot ceea ce suntem obligaţi să facem pentru viitorul acestei planete.
Oare am scăpat situaţia de sub control, nu mai suntem în stare să o reglementăm spre binele tuturor?
Este grav şi alarmant că nu găsim, la acest moment, calea spre oprirea acestor crime groaznice şi nejustificate, de o agresivitate şi iresponsabilitate fără seamăn.
Aici, în acest punct critic, a ajuns în prezent omenirea şi nimic nu îmi dă speranţa că va fi mai bine.
Aştept noi vremuri, deşi sunt sigur că viitorul nu ne va aduce nimic bun.
Prof.univ.dr. Florentin SCALEŢCHI
