Un mare regret al vieţii mele: nu am avut prin anii `80, inspiraţia să fotografiez şi să consemnez întâlnirile pe care le-am avut cu nebunii şi excentricii vechiului Cluj! În marea lor majoritate aceştia erau rămăşiţe ale burgheziei şi nobilimii austro-ungare – dar şi artişti, bandiţi, foşti securişti, sportivi rataţi  – cu toţii personaje ale unui “bestiar” care aduceau oraşului o notă de farmec aparte. Iar “eternul” cerşetor, gnomul din centrul Clujului, Iuliu – Gyuszi – Gyula, autotproclamat “motorul spiritual” al urbei este un astfel de personaj! Rămas ca printr-o minune “intact” şi a cărui viaţă consider că trebuie neapărat consemnată!

 

Un Cluj “nebun, nebun, nebun”, în ciuda comunismului

Produs sută la sută al Universităţii şi al Boemei clujene, debutant precoce în poezie – la doar 16 ani – subsemnatul şi-a închipuit, în tinereţile lui, furat de visele vârstei că, automat, e şi un poet realizat! Iar “nebunia” mea a continuat cu un stil de viaţă pe măsură, trăită în centrul unui oraş incredibil de colorat, cu localuri precum “Continental”, “Pescarul”, “Bardezi”, “Arizona”, “Croco”, “Cola” (etajul localului “Melody”), “Metropol”, “Pelişor”, “Someşul”, Terasa “Boema”, “Dunărea zisă Dorvoş” ca să numim câteva, măcar, din rândul celor de centru, neîncumetându-ne acum să intrăm în cartiere, pe care nu le ocoleam – şi dintre care le pomenesc doar “Belvedere”, “Napoca” sau surprinzătorul “Trei păduchi”, de pe fosta stradă Gheorgheni! În toate peregrinările mele eram însoţit în permanenţă de unu-doi colegi de liceu, “atleţi ai viciului şi ai speranţei”, selectaţi şi ei pe sprânceană – după criteriile capacităţii intelectuale, artistice şi de îngurgitare a acloolului, cu care ne “luptam”din greu, încercând să uităm traumatizantele vremuri, comuniste, pe care le trăiam. Ne desfăşuram ca-n Boema Pariziană, închipuindu-nă că suntem, pe rând, Andre Breton, Modigliani, Chaim Soutine, Utrillo sau Vameşul Rousseau dar şi ca-n avangarda de la Zűrich a lui Tristan Tzara. Şi, în această perpetuă “prospectare”, vrând-nevrând, am intrat în tangenţă – atât cu marii intelectuali ai urbei, în zona revistei “Tribuna”, cât şi cu golanii  care populau centrul urbei şi-şi aveau sălaşul prin localuri, de unde ieşeau la cerşit câte un leu-doi, pentru băutură, de la trecători – care-i priveau cu simpatie şi le ofereau obolul zilnic… Dintre artiştii intelectuali se desprind de la distanţă – prin destinul tulburător – câteva personaje cu adevărat fabuloase. La o primă “strigare” mi-l amintesc pe Brett, genial filolog şi filosof, îmbrăcat întotdeauna într-un costum negru, impecabil – mort de tânăr, omul fiind adeptul stilului “smuls” când era vorba de tărie. Apoi, un alt personaj fascinant, George Glod-Gălăţeanu zis “Regele jaluzelelor”, om de o incredibilă cultură şi “viking” al celebrului Mircea Spătăceanu, creierul afacerii – private, atunci, în comunism – cu jaluzele, care se întindea pe teritoriul întregii ţări, Glod sau “Clod” fiind responsabilul său de vânzări din zonă. Incredibil, acesta arunca la “Cola” cu banii – sute de lei – sub ochii noştri miraţi şi mărturisesc, am fost unul din companionii săi preferaţi. Am auzit – tot atunci în epocă – faptul că s-a spânzurat, fiind un om care ducea experimentele cu propria lui persoană până dincolo de orice închipuire, însă, recent, fostul său patron mi-a mărturisit că n-ar fi fost exclus să fi fost “ajutat” în comiterea faptei de către oamenii securităţii, indignaţi de stilul său nebunesc de viaţă – exemplu prost pentru plebe… Mulţi alţi inşi – plini de viaţă şi culoare – au populat centrul Clujului acelor vremuri şi ar fi necesare destule pagini ca să-i descriu pe cei pe care mi-i amintesc! Şi, o binemeritată răsplată, peste ani, pentru boema acelor vremuri:  pornind şi de la relaţia personală pe care am avut-o cu marele lăutar Alexandru Ţitruş, mort în 1989 – cel care îmi cânta la masă, în “Conti”, deşi eram îmbrăcat în uniformă de elev – am reuşit în anul 2012 să public o monografie, despre marele “doinitor pe strune al Ardealului”, “Ţitruş – portret din cioburi”, carte care s-a bucurat de un succes nesperat…

Iuliu in fata Bisericii Sf Mihail

“Gnomul” Iuliu-Gyuszi- Gyula

În schimb, ca să mă apropii de nebunii cu “patalama” îi pomenesc – tot aşa, la întâmplare pe următorii: Gelu -“Mafoamea” (schizofrenul cu ochelari fumurii care-ţi vorbea, în şoaptă, despre Securitate şi  dispărut, brusc, după ce şi-a ucis mama pentru că nu i-a cumpărat băutură),  Doru Cătănescu – “Miau”, poreclit astfel deoarece mieuna precum o pisică spre femeile care treceau pe stradă şi se trezeu, brusc, în spate cu nebunul. Uluitor era, de asemenea, şi “Victoraş” Basso, inginer de profesie – decrepit din cauza alcoolului, cu un ochi care-i “plângea” în permanenţă, stârnind mila clujenilor pe care-i impresiona zicându-le că suferă de cancer la ochi. A murit de infarct, în timpul unui spectacol la Opera Română din Cluj, unde se afla ca de obicei, în rândul întâi. Personaje incredibile, ale Clujului vechi, erau şi Nockerly, fost campion de patinaj viteză şi motocicliism, între războaie (mort îngheţat, într-o iarnă, în faţă la “Sora”, prin 1988, atârnând de panoul, compus din două părţi, pe care scria: “Vindem peşte congelat”) sau “Rocky”, fost boxer care boxa permanent cu propria lui umbră! Iar din rândul zecilor de astfel de personaje, ale acelor vremuri, vă mai prezint unul: “Cavalerul” D`Artagnan, urmaş de-al baronului Banffy. Acesta purta permanent un parpalac uzat de piele, ochelari cu ramă de aur şi sipcă de fildeş în colţul gurii. Când ne întâlneam, după ce-i dădeam ceva mărunţei, mă linguşea numindu-mă “Prinţul studenţilor”. Era spaima plasatoarelor de la Cinematograful “Republica” deoarece – la filmele cu capă şi spadă – urca pe scenă şi duela cu personajele de pe marele ecran, fiind dat jos cu mare dificultate, de către plasatoare – pentru a fi lăsat, din nou în sală de către golani şi a-şi reîncepe cu forţe noi reprezentaţia… De aici i-a venit şi porecla. De multe ori îşi făcea apariţia – în diverse ipostaze – speriind efectiv femeile şi copiii şi celebrul Lulu, personaj grotesc, despre care ne vom scrie mai târziu… Din peisaj nu lipsea al nostru Iuliu Olah, pe atunci era un fersoanj jalnic, aflat în ultimul stadiu de alcoolism. Ajuns între timp la vârsta de 64 de ani, l-am văzut “crescând” fizic şi spiritual – de la stadiul de bolnav psihic sadea, ins periculos, mistuit de crize, perpetuu aflat sub influenţa “spirtoaselor” – şi până la cel de creştin practicant în bisericile catolice din centrul Clujului, aproape vindecat prin credinţă. Cerşeşte şi el, asemeni lui Lulu, “un leu sau poate doi, pentru o cafea”, dar o face cu eleganţă, pentru că se consideră un “domn” al urbei. Mă şochează din start, mărturisindu-mi că l-a cunoscut pe tatăl meu: “A fost mare domn”. E localnic get-beget şi în momentul când îşi zăreşte concitadinii pe care-i consideră de “rangul” său li se adresează cu: “Trăiască vechiul Cluj!”. Într-una din dimineţi, întâlnindu-l în dreptul Bisericii Sf. Mihail, unde-şi face veacul, a ţinut să-mi mărturisescă regretul pentru dispariţia celor ce reprezentau, în opinia sa oraşul nostru: ”Clujul, înainte numai domni avea. Acum are mârlani…” La fel de trist e că aceştia din urmă au idei puţine şi nefericite pentru urbe şi pentru clujeni… În aceeaşi cheie, precizez ca Gyuszi se mândreşte cu o origine multietnică asemănătoare oraşului în care s-a născut şi căruia îi aparţine: bunicul său Janos – ungur; bunica Florica – româncă; mama – Elisabeta – unguroaică; tatăl – Iuliu – român, “securist, subofiţer la poşta secretă” după cum  subliniază el, cu mândrie, iar o mătuşă – Gertrude – nemţoaică.

Omul cu Cartoane

“Sunt clujeanul perfect”

Intrăm mai adânc în amănuntele legate de viaţa lui Iuliu, însă notez în picioare, cu mare dificultate, deoarece insul care răsărise parcă din pământ, ca un gnom, este “de serviciu” la vânzarea cărţilor de rugăciune şi efectelor religioase puse în vânzare la intrarea în Biserica “Sfântul Mihail”. Adaugă acesta: “După moartea mamei mele, de cancer, în 1984, am luat-o rău pe panta alcoolului şi de Paştele acelui an am bătut rău un informator al Securităţii, fiind dus imediat la Psihiatrie, unde m-au suspus la “un pic” de curent electric. De asemenea, în timp ce mă băteau am dat cu capul de bara patului şi am leşinat. M-au pensionat d-na Sârbu şi Neamţu – care după părerea mea n-au fost doctori, ci îngeri! Apoi, prin 1986 s-a dus şi tata, care mă ducea cu el de multe ori la spital – mai ales când transporta poşta specială – unde eu eram tratat de marele Iuliu Haţieganu, cu suc – şi tata cu pahare de pălincă”… Referindu-se la religie, susţine că aceasta l-a vindecat, efectiv – sau mai bine zis i-a ameliorat schizofrenia: “De mic copil m-am rugat – mama a fost o perioadă şi călugăriţă la Sibiu, unde o aveam pe mătuşa Gertrude – şi mă îndemna mereu să mă rog, fiindcă atunci credinţa mă va ajuta. Aşa a şi fost, după ce am ajuns la părintele Iosif Dunderle, de la “piarişti”, în anii `80 – `90. Atunci, la moartea mamei, din 1984, când mi s-a declanşat şi schizofrenia, s-a petrecut şi o minune: când a murit a căzut o picătură de sânge de la mama, pe piciorul meu stâng – eram doar în şlapi – devenind un hematom. Am ajuns mai târziu şi la părintele Iosif Dunderle, care mi-a profeţit următoarele: „De apă otrăvită nu moare, multe limbi vorbeşte, răul nu-l apucă, şarpele nu-l muşcă şi multe minuni se întâmplă”. Şi n-a zis rău deloc… Acum, iată-mă la 64 de ani, am ajuns şi bunic – după ce fetiţa de 23 de ani, pe care o am cu doctoriţa cu care am trăit, mi-a adus pe lume o nepoţică”. Referitor la pasiunea sa pentru oraşul natal, îmi mărturiseşte următoarele: “Îmi iubesc mult oraşul şi consider – prin descendenţa pe care o am – că sunt clujeanul perfect, cu ramificaţii în rândul mai multor popoare – exact cum e şi oraşul: românesc, unguresc şi nemţesc… Şi, mai mult, mă consider un “motor” al Clujului, care locuieşte în Mănăştur, în garsoniera sorei mele de la Oradea. Acolo-s jumate domni, jumate bandiţi dar eu îmi închid uşa şi nu-i văd… Am şi o vecină bună, Simona, care-mi găteşte şi mă mai ajută cu una-alta şi d-na Olga, de asemenea mai îmi găteşte şi mai îmi spală… ”


Lulu

Lulu, idolul navetiştilor: Cât despre Lulu,  proclamat drept “frumosul nebun al Clujului” era în realitate fiul retardat al fostului miliţian, şef de post, din comuna Aşchileu. Un personaj adorat, culmea, până şi de Mitropolia Clujului, de parcă am avea de-a face cu un sfânt -fiind înmormântat, cu pompă, de însuşi regretatul episcop Bartolomeu. Scriitorul-legist Florin Tănăselea, asistentul care a participat la autopsia lui Lulu, menţiona despre pacientul său: “Deşi părea isteţ şi înzestrat cu o inteligenţă nativă, la cântărire, creierul său avea vreo 700 de grame, cu puţin peste jumătatea greutăţii unui creier normal, de aproximativ 1300”. Să vă mărturisesc sincer, piticul dizgraţios, îmbrăcat în haine mult prea largi, care puţea de la o poştă, nu mi-a plăcut nicodată, poate şi din cauza unei întâmplări care mi-a  provocat scârbă. Prin anii `70 rula la Cinema Republica unul dintre filmele străine, celebre, ale epocii, iar la intrare aştepta o mare de oameni. Am văzut cu propriii mei ochi cum Lulu, instigat sau momit cu bani de bişniţarii locului, se îndreaptă către o superbă tânără aflată în mulţime, care aştepta la rândul ei să intre în sală. O surprinde, atacând-o pe la spate,  prinzându-i sânii în palme, ca în două cupe. Şocată de gest şi ruşinată de hohotele de râs ale asistenţei, tânăra femeie a luat-o la fugă, plângând. Deşi eram doar un copil pe vremea aceeea, m-a cuprins o ruşine teribilă deoarece aparţineam colectivităţii respective – care nu numai că nu intervenise pentru a-l admonesta pe făptaş, dar s-a şi veselit la vederea penibilului act de bravură al celui mai celebru oligofren al Clujului. Şi sila mea faţă de persoanjul Lulu a rămas nemodificată, în ciuda trecerii timpului…. Am scris, pe parcursul a peste două decenii, în cinci-şase cărţi şi în sute de articole de ziar, despre numeroase personalităţi de marcă ale Clujului dar şi despre „exoticii” urbei. Însă, persoanele din cea de-a doua categorie aveau – spre deosebire de personajele “serioase”, care au răzbit în viaţă – o aură de mister şi biografii ce păreau desprinse din romanele de aventuri. Ei bine, poate mă înşel sau n-am simţul personajelor, (deşi mă îndoiesc de acest lucru!), dar pe mine Lulu nu m-a inspirat niciodată. Din rîndul foştilor “regi” efemeri şi atât spectaculoşi ai Clujului, pe care i-am descris în atâtea rânduri, vizibil rămâne astăzi doar Puiu Paşca, fostul mare pocherist al Clujului perioadei comuniste, renumit pentru ca “scutura” de bani, la poker, deopotrivă pe miliţieni, gestionari îmbogăţiţi prin furt, magistraţi corupţi sau secretari de partid. Ajuns între timp un homeless, Puiu a ajuns, cu un picior amputat, într-un azil din Floreşti – între timp aflu că i-ar fi fost amputate  şi celălalt!  – însă şi când cerea bani, o făcea cu decenţă şi numai de la cunoscuţi.

4 COMENTARII

  1. Eh, ce vremuri… Azi, in Orasul de 5 stele, „nebunii” s-au mai upgradat. De exemplu’, limbricul cu ochelari care cerseste pe langa Mitropolie(si mananca la cantina lor), s-a specializat: cerseste numai de la cei care parcheaza prin zona si daca „nu te simti” iti mai rupe o oglinda, mai iti pune un cui la roata, etc. Mai deunazi un drogat „exmarticulat” de la Casa Copiilor mi-a promis ca imi ia gatul cu sisul din dotare in Piata Unirii, pt ca am fost necuviincios cu el si i-am zis: sa ma scuteasca cu „poezia” lui cu tot. Timpuri Noi, Nenicule! Se upgradeaza Clujul, Koloszvar, Klausenburg, Napocesis, cu lume noua! Noua si buna!

  2. Cândva,credeam Clujul,centru al Universului,un oras unic,in felul lui cosmopolit,unde,am putut trăii foarte bine fără a ne tăia gâtul,unul altuia,pe motive național-religioase sau de altă natură.Da,cu nebunii,bețivii,mai mult sau mai puțin, geniali,turnători si jigodii ,dar si cu foarte mulți oameni de bine,unde idea si respectul față de cultură si instituțile ei era cuvânt de ordine,era momentul când oamenii isi scoteau pălăria si isi inclinau capul.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.