Mircea Spătăceanu: „Jurnalul unui fost deţinut politic”

Continuare Capitolul IX. „Pregătiri pentru nuntă”

Se tot gândea că dacă nunta ar fi făcut-o la Zalău ar fi avut avantajul ca rudele lui şi ale lui Aurica ar fi putut participa. În schimb nu puteau veni   prietenii şi camarazii lui din zona Braşovului şi din Bucureşti. Poate era mai înţelept să nu facă  prea mult zgomot, în ceea ce-l privea pe el şi prietenii şi camarazii lui. Unii dintre aceştia poate apăreau pe listele negre ale puterii şi ar fi putut avea necazuri. Renunţă la aceştia, şi se hotărî să anunţe pe Lenuţa şi câţiva prieteni din tinereţe, rămaşi la Zalău, să vină la nuntă. Îl întrebă, pe prietenul care-i vânduse florinii de aur, dacă nu ştie vreun bijutier care să-i vândă un colier de damă şi un inel de logodnă încrustat cu diamante, sau să le facă la comandă. Totodată comandă şi două verighete, gravate cu numele lor, la un bijutier din oraş. Acesta scoase la iveală un colier vechi, care aparţinuse bunicii sale, deportată împreună cu părinţii, şi care murise în lagărele nemţeşti. Îi dădu de asemenea şi inelul de logodnă al bunicii lui, pe care Gicu se hotări să le cumpere pentru Aurica. Merse apoi  la un bijutier să comande verighetele, şi-l rugă pe acesta să graveze numele mirilor. Acesta se bucură de veste, şi urându-le fericire se autoinvită la nuntă. În ziua de Sâmbătă, Gicu, pus la patru ace opri birja la poarta unchiului Simion, având în mână un buchet mare de flori şi se repezi spre atelierul lui Aurica, fară să observe cineva din casă. Sigurul care îl văzu pe Gicu era câinele  Ursu care, cunoscându-l, se bucură dând din coadă. Sandu şi Mimi erau cu vacile pe câmp, iar Vichi cea mică dormea de amiază. Lelea Mărie era plecată la piaţă cu Anişoara şi Lena, să vândă câte ceva din ce aveau de la animale, precum şi legume din grădină. Ziua de sâmbătă era zi de piaţă la Zalău. Aurica era singura care rămânea acasă, lucrând în atelier, împreună cu o ucenică. Gicu bătu la uşă, şi păşi înăuntru unde o văzu pe Aurica lucrând la maşina de cusut. Când îl văzu pe Gicu, în prag, frumos îmbrăcat şi cu buchetul de trandafiri în braţe, se îmbujoră la faţă şi se fâstâci. Gicu îi oferi florile şi o rugă să facă o pauză. O luă de mână şi merseră în livadă, unde sub nişte caişi înfloriţi scoase din buzunar o cutiuţă vişinie, deschise cutiuţa şi scoase inelul de logodnă încrustat cu diamante. Îl puse pe deget, îngenunche şi spuse :

– Cu acest inel, te cer în faţa lui Dumnezeu de soţie. Emoţionată, Aurica  nu ştiu ce să răspundă pe moment. Apoi după un timp zise:

– Răspunsul meu este da, dar să cerem mai întâi binecuvântarea părinţilor.

– Dar ce te-a apucat aşa dintr-o dată ?

– Am vrut să ştiu mai întâi părerea ta, şi apoi a părinţilor, că doar cu tine vreau să mă însor, nu cu ei.

-Hai în casă!  zise Aurica ,că trebuie să vină mama de la piaţă cu surorile mele. Trebuie să pun masa că imediat apare tata şi Gusti de la moară. Aurica se dezmetici prima din bucuria momentului, îl sărută pe Gicu pe  obraz, porni să iasă din livadă, şi trăgându-l pe Gicu după ea, se îndreptă spre casă. Bucuria era întipărită pe feţele lor. Se apucară amândoi să aranjeze masele, în curte, sub bolta de vie, unde ştiau că-i place mult lui unchiul Simion. Aşezară pe masă şi buchetul de trandafiri pe care îl primise Aurica de la Gicu. Iată că apărură pe rând Lelea Mărie cu fetele, Sandu şi Mimi, apoi  veniră şi unchiul Simion însoţit de Gusti, cel mai mare dintre fraşii Auricăi. Nici nu apucară să se spele ultimii doi, când se auzi câinele lătrând la calul de la căruţa unchiului Mândruţ. Din căruţă coborîră toţi ai lui, care fuseseră invitaţi de Gicu pentru ziua de sâmbătă. Gicu îi mobilizase pe toţi, pentru că voia să anunţe oficial logodna lui cu Aurica. Lelea Mărie şi cei din familia Simion nu aveau habar de cele puse la cale de Gicu, şi rămaseră miraţi când îi văzu pe toţi îmbracaţi de sărbătoare şi cu flori în mână .

– Da, oare ce-i astăzi, de v-aţi îmbracat aşa de pinţoş ? zise lelea Mărie  nedumerită.

– Eu nu ştiu, dar mai bine întreabă-l pe Gicu, să spună el – spuse Aneta, nevasta lui Mândruţ, zîmbind în colţul gurii cu o nevinovăţie complice. Nici nu se dezmeticiră bine, când la poartă apăru o birjă,  din care  se dădură jos Mihai cu Mărioara, împreună cu cea mică. Apoi împreună cu birjarul aduceau în curte coşuri acoperite cu ştergare, în care era ceva ce mirosea a friptură. Gicu ştia că anunţul era o surpriză, şi lelea Mărie n-ar fi avut timp să gătească rapid pentru atâta amar de lume, aşa că o rugase pe Mărioara să-şi numere neamurile şi să facă atâtea fripturi, să ajungă la toată lumea, şi o oală mare cu sarmale pe care abia o aduse Mihai cu birjarul de la trăsură. După ce plecă birja, şi toţi se aşezară la masă, Gicu se ridică în picioare şi spuse:

– Scuzaţi-mă, dar am să vă fac un anunţ, aici faţă de toţi cei dragi şi apropiaţi. De aceea mi-am luat permisiunea să fac aceste invitaţii surpriză. Îl rog pe unchiul Simion, aici de faţă, să-mi dea mâna fiicei lor Aurica, precum şi binecuvântarea, iar ziua de azi să o consideraţi  o sărbătoare de logodnă. Inelul de logodnă  l-am oferit celei alese, la care mai vreau să adaug azi încă o mică atenţie. Scoase din buzunar o cutiuţă lunguiaţă de culoare verde şi scoase un colier de aur, de care atârna un briliant de un roşu strălucitor. Toată lumea rămase cu gura căscată când Gicu îi puse colierul lui Aurica la gât. Ea se îmbujoră la faţă, neaşteptându-se la gestul lui.  Simion se ridică şi spuse :

-Dacă v-aţi hotărât şi sunteţi destul de mari să faceţi o alegere serioasă, eu nu pot decât să vă dau binecuvântarea – şi să fie într-un ceas bun! Acuma dacă aţi făcut-o după capul vostru, trebuie să vedem dacă suntem pregătiţi de nuntă şi să vorbim cu popa Trufaş, să vă spovedească şi să vă pregatească pentru cununie. Va trebui să mergem la notar şi să stabilim ce zestre îi dau fetei noastre, ea fiind prima din cele şase care se mărită, înaintea lui Florica de la Cluj. Dar îl întreb pe Gicu  :

-Vrei să rămâi la Zalau, sau vrei s-o duci la Braşov?

-Nu pot rămâne la Zalău, în primul rând am o fabrică la care sunt acţionar, şi n-o pot lăsa pe mâna oricui, mai ales în vremurile de azi.  În al doilea rând, am nişte case, una la Predeal şi alta în oraş. Nu pot lăsa la voia întâmplării tot ce am agonisit până acum.  Aurica, cu meseria ei va putea lucra mai bine acolo deoarece clientela este mai multă şi de calitate. Oraşul este mai mare şi eu mi-am făcut deja nişte relaţii în lumea bună, şi Aurica nu trebuie să se sperie că nu va avea clienţi. Va putea avea lucrătoare şi va putea deschide un salon de modă,  ceea ce este destul de necesar acuma după război.  Mai ales că stofele de lux le producem noi în fabrica noastră. Eu mai stau vreo două luni pe aici, până ne cununăm şi mai rezolv treburile pentru care am venit, apoi îmi iau nevasta şi plecăm la Braşov. De acolo mergem la Predeal, unde ne vom stabili iniţial.  Predeal este o staţiune foarte cunoscută unde vine numai lume bună. O să locuim acolo la început, până se termină reparaţiile la casa din Braşov.  Aceasta a fost zgâlţâită de bombardamentele ce au fost în jurul ei. Am avut noroc că n-au picat bombele şi pe ea. Lenuţa stă acolo şi are grijă de muncitori să lucreze ca lumea . După ce o renovăm şi o facem ca nouă, ne vom muta în oraş, şi Aurica îşi va putea deschide imediat un salon de modă. Cam astea îs gândurile mele, unchiule Simion.

– Ai dreptate Gicule, dar parcă mi-e greu să ştiu că Aurica şi atelierul ei nu va mai fi în casă!

– Dar nu plecăm afară din lume, de sărbători vom mai veni la Zalău  să vă vedem .

– O să veniţi şi voi, aşa cum n-ai venit tu atâţia ani !

– Crezi că puteam veni, când era aici Ungaria?  În timpul războiului era periculos să te mişti de colo colo, că puteai să deranjezi pe cineva şi să dispari.

– Din păcate, ai dreptate! spuse unchiul Simion oftând. Mă gândesc numai ca orşice părinte care vrea să-şi vadă fata fericită, iar la bătrâneţe să mă pot juca cu nepoţii mei şi să mă duc în cea lume, mulţumit că n-am trăit degeaba .

– Tocmai de aceea insist să ne stabilim la Braşov, un oraş mare cu multe oportunităţi de a-ţi deschide mintea  şi să-ţi faci un rost mai bun decât într-un oraş mic .

După seara din sâmbăta logodnei se stabili că în luna iunie să se facă nunta şi după aceea să plece la Braşov. În orice caz, Aurica trebuia să termine toate lucrările începute. De aceea, în afară de surorile ei Lena şi Ani, le mai chemă pe Jeni a lui Mândruţ şi Mărioara lui Mihai ca s-o ajute. Faţă de cele comandate de cei din familie, trebuia să-şi termine trusoul  de mireasă,  precum şi rochia ei cu care se va îmbrăca la nuntă.

În ziua următoare Gicu se duse în spate pieţii, unde era un fel de restaurant-cantină, specializat pe organizarea de nunţi. Aranjă cu patronul, un evreu revenit în Zalău, de unde fugise să scape de oamenii lui Vida Iuliu, colaboraţionistul nemţilor, care strânsese în timpul războiului evreii pe care îi expediase în lagărele nemţeşti. Acesta reuşise să scape şi, întorcându-se în Zalău, îşi luase restaurantul înapoi. Acesta era în regim de cantină, pentru cei veniţi la piaţă în zilele de târg, iar sâmbetele şi duminicile erau programate pentru nunţi. Evreului îi mergea bine, că în dreapta era cazarma General Dragalina, unde ofiţerii şi militarii ce ieşeau în învoire erau clienţii lui de bază. Cazarma, fiind aproape, nu trebuia decât să traversezi piaţa, trecând prin faţa catedralei greco-catolice, unde se făceau pelerinaje în zilele de sărbătoare. În timpul pelerinajelor, cu ocazia sărbătorii Sfintei Mării, pelerinii poposeau şi la cârciuma evreului. Era singurul restaurant din oraş care organiza nunţi – poate şi pentru faptul că biserica era  aproape, iar în jur era un parc cu castani şi alei, unde erau erau bănci pe care puteai să te odihneşti după atâta ţopăială de la dansurile din sala de nuntă. Gicu abia îşi ascunse emoţia, păşind pragul restaurantului, pentru a vorbi cu evreul, care îl pofti în biroul său foarte primitor. Acolo discutară meniul, orchestra, fotograful şi tot ce era de rezolvat în pregătirea unei nunţi. Plăti evreului avansul stabilit, pentru serviciile pe care trebuia să le facă, ieşi şi merse la biserică, unde stătu de vorbă cu părintele Trufaş, protopopul catedralei, să stabilească zilele în care trebuia să vină la spovedanie împreună cu viitoarea mireasă. Cumpără un buchet de flori, apoi luă din piaţă o trăsură şi urcă pe strada Cloşca, la numărul 31, să-i dea de veste lui Aurica data când era programată ziua nunţii şi cea când trebuiau să meargă la spovedanie. Când intră în atelier, Aurica şi celelalte surori – care lucrau de zor, hotărâte să termine toate comenzile începute – abia îl băgară în seamă pe Gicu. Se alese totuşi cu un pupic pe obraz, după ce Aurica primi florile şi ieşind tiptil din atelier se duse în livadă, unde-i găsi pe cei mai mici fraţi ai lui Aurica, Sandu şi Mimi, care erau cu animalele la păscut – şi pe Valerica împreună cu turma de gâşte şi raţe.

(Va urma)