Noaptea minții. Directorul Colegiului SRI crede că Eminescu a fost plătit de moșieri să scrie împotriva burghezilor

În ultimul număr al revistei „22“, Iulian Fota, fostul consilier prezidenţial al lui Traian Băsescu, acordă un amplu interviu jurnalistei Sabina Fati. Sînt atît de multe lucruri aberante pe care le spune Iulian Fota, încît abia acum am înţeles de ce de fiecare dată cînd îl văd la televizor îl asimilez imediat cu Bulă!

Rareori mi-a fost dat să aud o asemenea tîmpenie pe marginea operei lui Mihai Eminescu, cum este această frază opintită a lui Iulian Fota! Să spui că „moşierii” îl finanţau pe Mihai Eminescu pentru a scrie împotriva „burgheziei” şi pentru a desfiinţa „paşoptismul” este ca şi cum l-ai confunda cu Mircea Cărtărescu, pupincuristul de serviciu al lui Traian Băsescu, care-şi schimba ideile în funcţie de cel care-l plătea sau îi promitea că va lua Premiul Nobel! În mod normal, după ce un individ face o asemenea afirmaţie, trebuie sunat imediat la 112, căci, în astfel de situaţii, prezenţa unui medic este obligatorie.

Din cîte ştim noi, la Academia SRI preda cîndva eminescologul Nicolae Georgescu, cunoscător destul de bun al operei lui Mihai Eminescu şi nu cred că acesta le-a spus la cursuri viitorilor securişti că Eminescu a fost un mercenar de presă care primea bani de la moşieri pentru a-i critica pe burghezi!

De ce facem această precizare? Pentru că acest Iulian Fota, inginer specializat în construcţii industriale, s-a convertit la politologie abia după ce a urmat o mulţime de cursuri scurte de securitate, ajungînd în anul 2016 chiar director al Colegiului Naţional de Informaţii din cadrul Academiei SRI!

Ne este foarte greu să comentăm prostia inimaginabilă debitată de Iulian Fota despre faptul că Eminescu a fost plătit de moşieri ca să-i critice pe burghezi. Ne este greu pentru că am fi obligaţi să folosim un limbaj pe măsură, pe care n-avem nici un chef să-l accesăm în spaţiul public.

Totuşi, pentru lămurirea lui Iulian Fota, reproducem mai jos un articol al lui Eminescu din ziarul „Timpul”. Este vorba despre articolul „Bălcescu şi urmaşii lui”, apărut în 24 noiembrie 1877.

În acest articol, Eminescu nu numai că nu este „antipaşoptist”, cum zice Iulian Fota, ci îi face un portret extraordinar lui Nicolae Bălcescu (paşoptist, Iulian Fota!), despre care scrie, referitor la apariţia cărţii acestuia: „Limba lui Bălcescu este totodată culmea la care au ajuns românimea îndeobşte de la 1560 începând şi până astăzi, o limbă precum au scris-o Alecsandri, Const. Negruzzi, Donici, şi care astăzi e aproape uitată şi înlocuită prin „păsăreasca” gazetarilor… O neobicinuită căldură sufletească, răspândită asupra scrierii întregi, topeşte nenumăratele nuanţe într-un singur întreg”.

Mai mult, chiar, în acest articol, Eminescu este extrem de dur la adresa epigonilor din acea vreme, un fel #Rezist avant la lettre, pe care-i înfierează în stilul său binecunoscut pentru că nu au dus mai departe ideile lui Bălcescu: „Dar suna-va acel ceas? Oare tinerimea care astăzi îşi uită limba şi dat inele prin cafenelele Parisului şi care se va întoarce de acolo republicană şi îmbuibată cu idei străine răsărite din alte stări de lucruri, va mai fi în stare să înţeleagă pe acest popor, a cărui limbă şi istorie n-o mai ştie, ale cărui trebuinţe nu le înţelege, ale cărui simţiri o lasă rece? Fi-vor în stare acei tineri să înţeleagă că nimic pe acest pământ, pentru a fi priincios, nu se câştigă fără muncă îndelungată, că toate cocoţările lor de-a gata, prin intrigi de partidă şi prin linguşirea deşerţilor şi făţarnicilor roşii, nu sunt de nici un folos pentru ţară? Fi-vor destul de înţelepţi ca să nu linguşească patimile mulţimei cu fraze sunătoare, ci s-o facă a vedea lămurit că munca şi numai munca este izvorul libertăţii şi a fericirei şi cumcă cei ce pretestează că bunurile morale şi materiale se câştigă prin adunări electorale, prin discursuri de cafenea şi prin articole de gazetă sunt nişte şarlatani cari amăgesc poporul în interesul lor şi spre risipa buneistări? La întrebările acestea răspunsul e greu; ne temem chiar de a face concluzia finală”.

Să citim însă acest articol al lui Mihai Eminescu, publicat în „Timpul” din 24 noiembrie 1877, nu numai pentru a demonstra hazardul opiniei lui Iulian Fota, ci şi pentru că vorbele lui Eminescu ar putea fi de folos şi tinerilor din ziua de azi. Articolul este inclus în volumul Eminescu – „Opere”, vol. X al ediţiei Perpessicius, Editura Academiei RSR, 1980.

„Bălcescu și urmașii lui“

Peste două-trei zile va ieşi de sub tipar Istoria lui Mihai Vodă Viteazul de Nicolae Bălcescu. Se ştie neobositul zel cu care acest bărbat, plin de inimă şi înzestrat de natură c-o minte pătrunzătoare şi c-o fantezie energică, au lucrat la istoria lui Mihai Vodă. Din sute de cărţi şi documente el au cules c-o adevărată avariţie pentru gloria naţiei româneşti toate colorile din relaţii şi notiţe cu cari apoi au zugrăvit acea icoană măreaţă din care figura voievodului românesc iese în prosceniu, vitejească şi mândră şi vrednică de a se coborî din strălucita viţă a Basarabilor.

Limba lui Bălcescu este totodată culmea la care au ajuns românimea îndeobşte de la 1560 începând şi până astăzi, o limbă precum au scris-o Alecsandri, Const. Negruzzi, Donici, şi care astăzi e aproape uitată şi înlocuită prin „păsăreasca” gazetarilor. Deşi Bălcescu se întemeiază pretutindenea pe izvoare şi scrierea lui e rezultatul unei îndelungate şi amănunţite munci, totuşi munca nu se bagă nicăiri de samă, precum în icoanele maeştrilor mari nu se vede amestecul amănunţit de văpsele şi desemnul îngrijit linie cu linie. O neobicinuită căldură sufletească, răspândită asupra scrierii întregi, topeşte nenumăratele nuanţe într-un singur întreg şi, asemenea scriitorilor din vechime, el [î]i vede pe eroii săi aievea şi-i aude vorbind după cum le dictează caracterul şi-i ajunge mintea, încât toată descrierea persoanelor şi întâmplărilor e dramatică fără ca autorul să-şi fi îngăduit a întrebuinţa undeva izvodiri proprie ca poeţii.

Nicolae Bălcescu e de altminterea o dovadă că limba românească pe vremea lui şi-nainte de dânsul era pe deplin formată şi în stare să reproducă gândiri cât de înalte şi simţiri cât de adânci, încât tot ce s-a făcut de atunci încoace în direcţia latinizării, franţuzirii şi a civilizaţiei „pomadate” au fost curat în dauna limbei noastre.

Deşi nu mai împărtăşim entuziasmul cărţii lui Bălcescu pentru ideile profesate azi de colegii lui dela 184 8, deşi ne-am încredinţat cu durere că chiar aceia ce azi le reprezintă nu mai sunt pătrunşi şi se slujesc numai de dânsele ca de o pârghie pentru ajungerea unor interese mici, deşi ştim că, dacă inima lui era vie în vremea noastră, prin cartea lui ar fi trecut o suflare rece de ironie asupra piticilor care îngânau a împărtăşi simţirile unei inimi pe care n-au ştiut-o preţui niciodată, totuşi entuziasmul lui ca atare ne încălzeşte, căci este sincer, adevărat, energic, s-arată cu acea neşovăire de care ne minunăm în caracterele anticităţii.

Dumnezeu a fost îndurător şi l-au luat la sine înainte de a-şi vedea visul cu ochii, înainte de a vedea cum contimporanii care au copilărit împreună cu dânsul şi în cercul lui de idei le-au exploatat pe acestea ca pe o marfă, cum a introdus formele goale ale Occidentului liberal, îmbrăcând cu dânsele pe nişte oameni de nimic.

El s-ar spăimânta văzând cum a fost să se realizeze pe pămîntul nostru libertate şi lumină. El ar vedea parlamente de păpuşi neroade, universităţi la cari unii profesori nu ştiu nici a scrie o frază corect, gazetari cu patru clase primare, c-un cuvânt oameni cari, văzând că n-au încotro de lipsa lor de idei, fabrică vorbe nouă, risipind vechea zidire a limbii româneşti, pentru a părea că tot zic ceva, pentru a simula o cultură care n-o au ş-o pricepere pe care natura n-au voit să le-o deie.

Murind în Italia, sărac şi părăsit, rămăşiţele lui dorm în pământul din care au pornit începătura neamului nostru, cenuşa sa n-au sfinţit pământul patriei, ci e pe veci amestecată cu aceea a sărăcimii din Palermo. Cu limbă de moarte însă şi-a lăsat manuscriptele sale d-lui Ioan Ghica, şi astăzi, după un pătrar de veac din ziua morţii lui, Societatea Academică a însărcinat pe d. A. Odobescu cu reviziunea şi editarea scrierii, care va vedea lumina la vreme, astăzi când vitejia şi virtutea ţăranului nostru ne face să uităm făţărnicia şi micimea de suflet a oamenilor dela 1848 şi nemernicia unora dintre comandanţii improvizaţi de fraţii roşii, cari, pentru a-şi dura glorie pe acţii duc ca d. colonel Angelescu la o moarte sigură şi fără de nici un folos pe acest popor viteaz şi vrednic de a fi altfel guvernat.

Facă-se această scriere evanghelia neamului, fie libertatea adevărată idealul nostru, libertatea ce se câştigă prin muncă. Când panglicarii politici care joacă pe funii împreună cu confraţii lor din Vavilonul de la Seina se vor stinge pe rudă pe sămânţă de pe faţa pământului nostru, când pătura de cenuşeri, leneşă, fără ştiinţă şi fără avere, va fi împinsă de acest popor în întunerecul ce cu drept i se cuvine, atunci abia poporul românesc îşi va veni în fire şi va răsufla de greutatea ce apasă asupra lui, atunci va suna ceasul adevăratei libertăţi.

Dar suna-va acel ceas? Oare tinerimea care astăzi îşi uită limba şi dat inele prin cafenelele Parisului şi care se va întoarce de acolo republicană şi îmbuibată cu idei străine răsărite din alte stări de lucruri, va mai fi în stare să înţeleagă pe acest popor, a cărui limbă şi istorie n-o mai ştie, ale cărui trebuinţe nu le înţelege, ale cărui simţiri o lasă rece? Fi-vor în stare acei tineri să înţeleagă că nimic pe acest pământ, pentru a fi priincios, nu se câştigă fără muncă îndelungată, că toate cocoţările lor de-a gata, prin intrigi de partidă şi prin linguşirea deşerţilor şi făţarnicilor roşii, nu sunt de nici un folos pentru ţară? Fi-vor destul de înţelepţi ca să nu linguşească patimile mulţimei cu fraze sunătoare, ci s-o facă a vedea lămurit că munca şi numai munca este izvorul libertăţii şi a fericirei şi cum că cei ce pretestează că bunurile morale şi materiale se câştigă prin adunări electorale, prin discursuri de cafenea şi prin articole de gazetă sunt nişte şarlatani cari amăgesc poporul în interesul lor şi spre risipa buneistări? La întrebările acestea răspunsul e greu; ne temem chiar de a face concluzia finală.

Oare un stejar care-l rupi de la rădăcină şi-l sădeşti în mod meşteşugit într-o grădină de lux are viitor? . Oare neamul românesc, cu toată trăinicia rădăcinilor, are viitor când trunchiul e rupt de întreg trecutul nostru şi răsădit în mod meşteşugit în stratul unei dezvoltări cu totul străine, precum este pentru noi cea franţuzească? Iată întrebări la care nu îndrăznim a răspunde. Dumnezeul părinţilor noştri să aibă îndurare de noi”.

În loc de concluzie

Nu ştiu ce a învăţat Iulian Fota la Academia SRI sau ce i-a învăţat el pe alţii, dar, auzindu-l spunînd că Eminescu a fost plătit de moşieri ca să-i critice pe burghezi şi că primea acei bani pentru ca să „desființeze toate ideile venite dinspre Europa prin pașoptism”, cred că era mai bine ca Iulian Fota să rămînă inginer de hale industriale, în loc să intoxice opinia publică, mai ales generaţia aceasta de tineri, cu idei desprinse parcă dintr-o fişă de observaţie medicală.

Ce rost are să-i explicăm lui Iulian Fota ce rol a avut Eminescu în cultura românească, din moment ce el crede că „omul deplin al culturii româneşti”, cum îl numea Constantin Noica pe Mihai Eminescu, era propagandistul moşierilor?

Ion Spanu

Articol preluat din Cotidianul