Mircea Spătăceanu – născut Blaga: „Jurnalul unui fost deţinut politic”

Continuare Capitolul XI. „Demersuri pentru întoarcerea lui Goldstein”

Acum Ezechil își dorea foarte mult să-l poată scăpa pe Gicu, sau cel puțin să facă în așa fel încât să-i diminueze pedeapsa. Mai ales, acum, că se căsătorise, iar soția lui, Aurica, era însărcinată în cinci luni. Știa că Gicu fusese arestat din casa pe care o avea la Predeal, de lângă Aurica, vilă pe care acesta o cumpărase cu bani puțini, de la un evreu care fugise, știind că va fi deportat. El mai avea o casă în Brașov, aproape de fabrica lui Goldstein și în care locuise până să se însoare cu Aurica.

Dimineața următoare, avocatul care înoptase în cea mai frumoasă cameră de oaspeți, porni împreună cu Sencovici spre tribunal, reușind ca până la miezul zilei să găsească dosarul lui Gicu, îndeplinind toate formalitățile de intrare în posesia copiei legalizate, a tuturor probelor din dosar, necesare pentru recursul de la Înalta Curte. Trenul spre București era la ora 20.00, așa că avocatul se întoarse la locuința lui Ezechil, și împreună cu Lenuța se apucară să studieze probele din dosar, ce puteau fi atacate în recursul la proces. Apoi, Sencovici îl conduse pe avocat la gară, și înainte de a se urca în tren, îi strecură un plic acestuia, și îl rugă să transmită domnului Abramovici rugămintea de a face toate diligențele, pentru a diminua pedeapsa primită de Gicu, asigurându-l că nu contează care va fi costul acestui proces. Avocatul urcă în tren, își ocupă un loc, în trenul aproape gol, iar gîndul îi zbură la ultimele cuvinte ale lui Ezechil, care prevestise multe lucruri neplăcute ce aveau să se întâmple cu țara, din cauza schimbărilor ce apăruseră deja, și a vremurilor ce aveau să dăuneze unor generații întregi, până la sfârșit de secol. Împărțirea lumii în zone de influență, stabilită la Yalta și Postdam, avea să aducă pentru România situații din ce în ce mai grele. Își aduse aminte și de afirmația lui Ezechil, care spusese că toate aceste lucruri sunt prezise în „Torele Iudaice”, așa că avea la ce să mediteze, cel puțin pentru o vreme. Încercând să-și scoată batista din buzunar, dădu peste plicul primit de la Ezechil, de care și uitase. Îl desfăcu și mare îi fu mirarea, când văzu cei 4.000 de lei, mai ales că el, ca stagiar era plătit de Abramovici cu 1.500 de lei, sau maxim 2.000 de lei, în funcție de numărul proceselor pe care le susținea maestrul său. Mulțumi, în gând, dar îi trecu prin minte să nu-i spună lui Abramovici că primise acei bani. Se răzgândi totuși destul de repede.  Până ajunse în București apucă să doarmă suficient, așa că, de dimineață se prezentă cu tot ce ceruse maestrul, la el în birou. Dosarul din care mai citise și în tren conținea pe lângă martorii din proces și probele pe baza cărora lotul din care făcuse parte și Gicu fusese condamnat, ca făcând parte dintr-o organizaţie criminală. Totuși, nu existau probe care să demonstreze vreo crimă, în afara faptului că organizația „Junii Brașovului” respecta o tradiție rămasă de secole, în care membrii săi, îmbrăcați  în costume tradiționale, cu panglici tricolore pe piept și cușme albe cu tricolorul românesc, ieșeau la sărbătorile legale, în procesiuni religioase, pe la bisericile unde se adunau de obicei, mai ales după înăbușirea rebeliunii de către Antonescu în 1940.  Așteptându-și maestrul, își dădu seama din cele ce citise că de fapt cei condamnați în acest lot erau niște victime politice, și fără a comite vreo crimă se făceau vinovați de o altă orientare ideologică față de cei apăruți, de curând, pe tancurile sovietice. Ideile venite din Rusia comunistă a lui Stalin erau pătrunse de propaganda lui Beria și Antonov, ideologul și mentorul NKVD-ului și al KGB-ului sovietic, două instituții represive ale puterii sovietice.

Maestrul sosi  pe la opt și jumătate, pregătit să meargă la un proces ce viza o fraudă din visteria statului, și unde se făceau vinovați o seamă de politicieni corupți, precum și unii din poliția română care îi favorizaseră pe inculpați. Tânărul avocat, care sosise cu o oră mai devreme, îi spuse lui Abramovici cum au decurs lucrurile la Brașov, și dădu să-i întindă tot dosarul lui Gicu Blaga, dar în același moment îl auzi pe acesta spunându-i:

-Apucă-te și studiază fiecare probă în parte și fiecare amănunt, și vom discuta vineri, să văd ce părere ți-ai format. Avocatul scoase din buzunar plicul primit de la Ezechil, și-l întinse maestrului. Acesta cercetă conținutul plicului și zise:

-Tot ce conține acest plic îți aparține, așa că așează-te temeinic să studiezi dosarul, și dacă vrei poți să te consulți și cu colegii, până ajungeți la o concluzie finală. Trebuie să ai în vedere legislația și procedurile în vigoare, atât cele noi, cât și cele vechi. Momentan pentru Curtea  de Apel trebuie ținut cont de Constituția și legile din 1923, care e valabilă încă, până  va apare o altă constituție. Trebuie să profităm de vidul de claritate și de situația ambiguă a normelor de procedură a vechii legislații. Noile orientări legislative vor fi bune pentru pledoaria de la Înalta Curte, în cazul în care  apelul nostru se va respinge. Pentru asta trebuie să gândești rațional și fără patimă, iar gândirea să-ți fie una logică. Dacă vom avea sorți de izbândă, acest proces ar putea fi unul de răsunet pentru justiția din țara noastră. Trebuie să ne grăbim, să punem procesul pe rol cât mai repede și să-l încheiem înainte de alegerile de anul viitor. Acestea erau sfaturile pe care tânărul avocat le primi de la maestrul său.

Venit la București, tocmai din Banatul Sârbesc, Grigore Stancovici a visat dintotdeauna să ajungă avocat la o mare firmă de avocatură. A fost ajutat în acest demers de tatăl său, Stepan Stancovici, un om bogat, propietar al mai multe mori și terenuri agricole, din zona Leșcovița, partea românească. Își trimisese băiatul la București să ajungă avocat, și să se întoarcă apoi la Severin, sau Timișoara, pentru a deveni unul din avocații de bază ai bănățenilor. E drept că îl ajutase pe maestrul fiului său, domnul Abramovici – împreună cu alți sârbi care țineau la nația lor – să se ascundă de prigoana împotriva evreilor căutați de nemți pentru a fi deportați. Abramovici fusese ascuns într-o mănăstire ortodoxă, de lângă Kladova, și-și făcuse acte de bănățean român în Leșcovița, sat aflat în partea română a Banatului Sârbesc, și care fusese împărțit în două, după traseele de frontieră existente, de o parte și de alta al râului Nera. Astfel că Abramovici avea grijă ca tânărul avocat să fie cât mai repede și bine pregătit pentru a intra în barou, și în acest sens îl însărcinase cu studierea dosarului, pentru care se deplasase la Brașov cu o zi înainte. Grigore Stancovici se hotărî să meargă mai întâi la biblioteca din arhiva tribunalului, unde căută constituția din 1923, cu dorința de a  găsi documentația sau spețele necesare, care să stea la baza discuțiilor asupra dosarului încredințat de maestru. Activitatea de documentare, cât și redactarea unor concluzii, care puteau ataca sentința din dosar, îi luă lui Grigore aproape o săptămână. Notându-și tot ce ar fi fost interesant de folosit la proces își  prezentă în fața maestrului concluziile, scrise pe vreo douăzeci de pagini. Odată ajuns la birou, maestrul Abramovici găsi și parcurse concluziile scrise, apoi îl chemă pe Grigore și-i spuse:

-Te duci azi, nu mâine la Curtea de Apel, și declari apelul în procedură de urgență, cu citarea la penitenciar a inculpatului, și la locuința martorilor pentru probațiune, după care după-amiază la ora 16.00 te primesc să concepem pe baza a tot ce ai adunat o pledoarie în prima fază. Până la primul termen vom mai căuta și alte motive care să ne ajute, pentru a diminua sentința domnului Blaga Gheorghe, și poate și a celorlalți inculpați din acest lot de treizeci de aderenți la mișcare. Trebuie să iei legătura cu ceilalți avocați, care au susținut pentru clienții lor în acest proces, pentru a putea să ne coordonăm în depunerea de concluzii scrise sau probe directe.

După toată această discuție, Abramovici redactă pe o singură pagină acțiunea apelului ce trebuia declarat, invocând procedura de depunere a motivelor după stabilirea primului termen de la Curtea de Apel. Socotise că expunerea motivelor precum și a altor probe ar fi putut fi exploatate de ceilalți avocați, ai celor din lot, sau chiar de presa de la acea vreme, care se ocupa de obicei de justiție.

Grigore plecă în grabă spre Curtea de Apel, reușind să înregistreze dosarul și să primească de la grefier noul număr de dosar, apoi se îndreptă spre birou. Îl găsi pe maestru citind cu atenție unele declarații și probe  – mai mult sau mai puțin pertinente – după care îl văzu cum notează într-un caiet concluziile sale. Alături erau observațiile făcute de Grigore, în raportul său din ultima săptămână, și observă cum maestrul facea comparație cu propriile concluzii. Se retrase după ce îi înmână maestrului formularul tipizat cu numărul de dosar obținut de la grefa Curții de Apel. Luă cu el o copie a dosarului de la Brașov, pentru a studia în amănunt conținutul său, probele găsite și felul în care fusese judecat Gicu Blaga.Timp de trei săptămâni, făcuse un raport zilnic cu câte o speță nouă  găsită în literatura de specialitate, raport pe care-l ducea maestrului, în urma căruia acesta își făcea concluziile. Discuțiile erau zilnice între cei doi, pe baza a ceea ce luaseră în calcul, pentru susținerea primei etape a procesului.

În acest timp, cei din lotul lui Gicu Blaga sosiseră, din locul de detenție, la arestul Siguranței de la  Brașov,  unde până la proces avocații au putut lua legătura cu arestații, pentru a-și putea completa tabloul elementelor de procedură folosite la Tribunalul din Brașov. Familile acestora luaseră legătura cu avocați sau case de avocatură din București și toți preluară procesul acestui lot, lucru încă permis conform vechii legislații, așa încât ei au fost mai favorizați decât cei judecați după noiembrie 1946.

În toate convorbirile cu arestații, avocații au sesizat că cei din lotul de la Brașov nu se făceau vinovați de nici o crimă, ei fiind aderenți în legiunea condusă de Zelea Codreanu, iar după moartea acestuia activitatea acestora nu se manifestase decât în cadrul unei formațiuni culturale tradiționale, care data de secole, aceea a „Junilor Brașovului”, fără a participa la acțiunile și întrunirile pe care le organiza noul „căpitan al legiunii”, Horia Sima, care se făcuse vinovat de moartea unor oameni politici, în perioada rebeliunii din Septembrie 1940, și care a fost înăbușită de Generalul Antonescu. Avocaţii au pledat cu multă elocință și competență juridică pentru clientul lor Gicu Blaga, scoțând în evidență că, atunci când faci parte dintr-un partid de opoziție, nu este constituțional și legal să fii acuzat și condamnat fără să fi făcut crime, abuzuri sau infracțiuni de drept comun. Ceilalți avocați au pledat, susținând aceleași principii, cerând completului de judecată diminuarea pedepselor la mai mult de jumătate din cuantumul lor.

Pronunțarea a venit la zece zile, după ziua procesului, iar lui Gicu Blaga i s-a redus pedeapsa de  la zece ani, la patru ani. Colegii lui de detenție au avut parte de un tratament asemănător, dar decizia aceasta nu a fost una definitivă, așa că Abramovici trebuia să pregătească recursul care avea să urmeze, la Înalta Curte de Casație și Justiție, la fel ca și alți avocați nemulțumiți de cuantumul reducerii pedepselor. Odată  cu schimbările politice, în unele cazuri mai speciale, numai unora dintre avocați li se mai facilita dreptul de a lua legătura cu clienții lor, în vederea punerii la punct a apărarii. De acest privilegiu a beneficiat și domnul Abramovici, putând în acest fel să-l pregătească pe Gicu Blaga pentru recursul de la Înalta Curte, vorbind cu el cum să-şi pledeze „vinovăția”.

În noua viziune a comuniștilor apăruse termenul de reeducare prin muncă, prin care cei condamnați politic ar fi putut să-și schimbe concepțiile politice, iar dacă se observau anumite schimbări, împreună cu pledoariile avocaților și instanțele de judecată puteau deveni mai maleabile. La termenul de judecată de la Înalta Curte, având parte de o instanță mai favorabilă, și pledându-și cauza, așa cum fusese învățat de avocați, procesul lui Gicu Blaga s-a încheiat în luna mai 1947 cu o condamnare de doi ani. Prețul plătit avocaților a fost destul de mare, într-o țară care venea după un război și după foametea din acel an.

Comportându-se bine, acesta a beneficiat și de eliberare condiționată, dar până să fie eliberat fusese chemat de autoritățile însărcinate cu propaganda comunistă, pentru a fi prelucrat să-și schimbe convingerile politice, odată cu noile evenimente din țară, unde  ideologia legionară trebuia schimbată cu idealurile comunismului. Odată cu el au fost chemați pe rând toți foștii lui camarazi, spunându-li-se că ar fi mai bine să-și schimbe atitudinea până la eliberare, și că orice abordare de felul prezentat de ei ar putea să le aducă beneficii pentru viitorul lor.

În felul acesta, Gicu a avut parte de reducerea pedepsei, sosind acasă prin luna august a anului 1947.