Mihai Șora, scriitorul și filosoful român, a fost unul din agitatorii comuniști din perioada 1948-1951. Așa rezultă dintr-un facsimil publicat de jurnalistul Dan Andronic pe o rețea socială, scrie evz.ro.
###Postarea sa de pe Facebook: „Avantajul scormonirii prin arhive este acela că uneori dai peste chestii neașteptate. Ceea ce găsesc, întâmplător, mă determină să spun că ceea ce este fascinant în istorie este faptul că situațiile se repetă. Cum ar fi situația determinată de facsimilulul de mai jos. Cine era „agitator cu munca la țară” în anii 1948-1951? După, absolvise Universitatea de Partid. Ghiciți! Ce însemna aia agitator în anii 50? Un soi de persoană care duce muncă de agitație politică, de lămurire, convingere și mobilizare a maselor în vederea unei acțiuni. (DEX) Adică înscrierea în partidul comunist, colectivizarea, predarea cotelor, identificarea și pedepsirea chiaburilor… Sau după cum spunea LENIN: [Propagandistul] trebuie să dea «multe idei», atît de multe, încît numai un număr (relativ) mic de persoane vor putea să-și însușească dintr-o dată toate aceste idei în totalitatea lor… AGITATORUL însă, vorbind despre aceeași chestiune, va alege exemplul cel mai izbitor și mai cunoscut auditorului. Sau citând din SCÎNTEIA, 1953: „Datoria agitatorilor este de a sprijini puternic extinderea sistematică a metodelor înaintate, de a fi ei înșiși, prin munca lor, în aplicarea metodelor înaintate, un exemplu vrednic de urmat.” Această notă din dosarul de cadre aparține lui MIHAI ȘORA. După cum vă spuneam, Istoria se repetă!”
Potrivit biografiei lui Mihai Șora, acesta, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a fost în Franța și ar fi făcut parte din Rezistența Franceză, iar în 1948, când s-a întors în România, a devenit unul din membrii noii puteri populare reprezentată de comuniștii lui Gheorghe Gheorghiu dej și Ana Pauker, ocupând diverse posturi de conducere în ierarhia comunistă, a lucrat ca referent de specialitate la Ministerul de Externe (1948 – 1951), apoi ca șef de secție la Editura pentru limbi străine (între 1951 și 1954) și redactor-șef la Editura de Stat pentru Literatură și Artă (1954 – 1969). După evenimentele din decembrie 1989, a fost ministru al Învățământului în primul guvern democratic provizoriu, condus de Petre Roman (30 decembrie 1989 – 28 iunie 1990).
