Cu evlavie, despre ultima redută

Scriu aceste rânduri cu strângere de inimă, cu grija de a nu blasfemia, cu sinceritate, dar și cu sentimentul că am datoria intelectuală și morală să fac asta. Am scris în mai multe rânduri despre Biserica noastră ca despre ultima redută, cea care trebuie mereu apărată atunci când ne paște rătăcirea de turmă, împrăștierea noastră prin lume, înstrăinarea sau însingurarea sub presiunea unei secularizări tot mai violente și a unei societăți care pune accentul pe false valori și nevoi.

Mitropoliei Clujului i se face o mare nedreptate, prin încurajarea unor episcopii de a participa la o așa-zisă echilibrare teritorială prin a cere dezlipirea și alipirea lor la Mitropolia Ardealului, cu sediul la Sibiu.

Am simțit că Biserica nostră ortodoxă trebuie apărată și de noi, mirenii, în momentul în care s-a stins Patriarhul Teoctist. A început atunci o perioadă fără precedent de atacuri care veneau parcă de peste tot, dar mai ales de la generația tânără. Dosarele preoţilor deveniseră un ţel naţional, mulţi au vorbit despre preoţi fără nicio dovadă şi fără a face distincţia dintre pădure şi uscăturile ei. M-a şocat modalitatea în care analişti improvizaţi pe la televiziuni vorbeau cu nonşalanţă despre păcatul de a viola taina spovedaniei de către preoţii care cică ar fi informat la Securitate.

Am scris atunci încercând să înțeleg – dincolo de sugestiile lui Max Weber și etica protestantă pe care o pune în legătură de cauzalitate sau sincronicitate (nu prea știm nici azi) cu spiritul capitalismului – câteva lucruri în care cred și azi. Biserica noastră s-a adaptat la sărăcia noastră seculară. Noi ne-am construit Biserica după chipul şi asemănarea noastră şi cu gândul la Dumnezeul pe care l-am putut închipui şi iubi. Nu ne-a cerut dări grele aşa cum au făcut alte biserici şi nici nu ne-a bicuit sau băgat la temniţă dacă nu le puteam plăti. Nu ne-a pus să plătim indulgenţe şi nu ne-a obligat să-i facem lui Dumnezeu palate, în timp ce noi locuiam în case de lemn cu pământ pe jos. Biserica noastră nu s-a înălţat singuratică spre cer, a rămas aprope de pământul în care îşi vărsa sudoarea şi sângele ţăranul român. A stat cuminte lângă noi, iar preotul ei a fost şi cosaş, și tăietor de lemne sau nuntaş, participând la bucuria celor care se căsătoreau. Preotul nostru avea doar credinţa în Domnul şi iubirea de oameni, pe când la alte biserici proprietăţile erau (şi sunt) ale clerului. Preoţii altor biserici deveneau baroni sau grofi, preoţii noştri umblau desculţi. Pur şi simplu, aceasta este Biserica pe noi am construit-o, cu posibilităţile noastre şi cu uşurătatea noastră de a trece prin lume. Biserica noastră ne-a dat hrană pentru suflet, dar nu s-a ocupat de sitsematizarea localităţilor. Biserica noastră nu ne-a ars pe rug şi nici nu ne-a schingiuit prin pivniţe atunci când ne-am rătăcit ori am fost păcătoşi şi nevrednici.

Biserica ortodoxă nu excelează în pedepse pentru că am fost destul de pedepsiţi de vremuri. E adevărat, nu avem o Biserică războinică, nu ne-a trimis copiii în cruciade şi nici nu a luptat pentru cucerirea de noi teritorii. Dumnezeul Bisericii noastre se arată bun şi blând, căci pentru români, în multe secole, vremurile au fost potrivnice, iar traiul amar. Biserică isihastă, ortodoxia nu s-a luat la trântă cu regi şi cu voievozi pentru averi lumeşti, ci a rămas aşteptându-ne să-i batem la poartă, înfricoşaţi căutând o speranţă. Preoţii ei nu erau baroni sau grofi, noi până şi pe Sfânta Fecioară am îmbrăcat-o în ie pe icoanele de sticlă sau pe cele pictate pe scânduri de brad.

Biserica noastră a fost cuminte, mereu ne-a însoţit, nu ne-a condus, a fost pentru noi un prieten sau un frate, nu o institutoare nemţoaică. În Ardeal, timp de sute de ani, Biserica noastră nu a avut dreptul de a se aşeza în oraşe. Românii au construit bisericile la margine de codru sau departe, în munţi, acolo unde au fost aprinse de trimişii altor religii surori.

Redescoperind statura marelui Bartolomeu

Nu am înțeles măreția luptătorului Bartolomeu Anania decât cu puțin înainte de  a se stinge, când am realizat că lupta părintelui a fost una mai grea decât orice luptă. Cea mai grea parte a batăliei sale nu a fost cu un regim și cu o ideologie străină de neam, cu un dușman fățis, brutal, fără Dumnezeu. Pușcăriile sau torturile din regimul comunist nu pot face atâta rău cât poate face vicleșugul, trădarea, dorințele de putere și chiar vanitățile mari ale unor oameni mici din regimul care ar fi trebuit să ne redea libertatea, credința și valorile arestate. Am avut intuiția că este „ultimul samurai”, pentru că am văzut că era singurul luptător care respectă regulile, care nu vrea nimic pentru el și care construiește o năzuință comună. O năzuință care se naște în sufletul și în ființa lui, dar pe care o trasmite zilnic și, încet, devine un vis al unei întregi comunități. Îmi părea un samurai pentru că avea curajul de a nu se teme de nimic, dar fără a dezarma fatalist. Curaj nu însemnă să nu te temi de moarte, ci să ignori moartea pentru un un scop înalt, pentru o victorie care merită orice sacrificiu.

După ce „leul Ardealului” a fost chemat la Domnul, unii au început să se lupte cu umbra lui. S-au apropiat cu spaimă de catafalc, au mârâit pe ici, pe colo, iar despre asta Părintele Iustinian, o adevărată legendă a bisericii transilvane spunea: “Toți nechemații și neîncheiații se află în treabă să vorbească, dar care nu au niciun corespondent cu Dumnezeu. Își apără ambițiile individuale, care nu au nicio importanță pentru țară, pentru Dumnezeu, pentru România. Mitropolia Clujului nu-i în pericol, pentru că aici există un popor care iși apără patrimoniul. Nu te poți muta din casă în tindă. Capitala  Ardealului este Clujul”

Nu te poți muta din casă în tindă, dar poți fi mutat peste noapte, chiar fără să îți dai seama. La împlinirea unui an de la trecerea în neființă a primului Mitropolit al Clujului au început și mișcările pentru dezmembrarea Mitropoliei.

Puțină lume știe despre dezmembrarea Mitropoliei Clujului, spune un sondaj de opinie publică

Așa cum am fost avertizați cu ocazia funeraliilor părintelui Bartolomeu, destrămarea prin echilibrare teritorială a Mitropoliei Clujului, Albei, Maramuresului și Oradiei a început. Totul cu justificarea că este dorința clerului, a mirenilor și a credincioșilor. Alipirea la Sibiu a Arhiepiscopieii Albei și a Episcopiei Oradiei nu găsesește nici o justificare serioasă legată de dorințele oamenilor sau o păstorire optimă a enoriașilor. Ancheta de opinie pe care am realizat-o pe un eșantion reprezentativ de credincioși arată că mulți dintre ei se declară destul de puțin cunoscători privind organizarea administrației religioase, darămite să ceară reechilibrări teritoriale păstorilor lor. Procentul celor care se autoevaluează ca fiind informați despre organizarea Bisericii se apropie undeva de 60%, dar și acest procent trebuie luat cu mici rezerve, deoarece este vorba de o autoestimare unde oamenii au tendința de a se pune într-o lumină favorabilă.

Despre mutarea Arhiepiscopiei Albei la Mitropolia Sibiu declară că au auzit doar 51% dintre credicioșii din întreaga mitropolie, iar din cele două județe vizate declară că sunt la curent 56% dintre ortodocșii din Alba și doar 45% dintre credincioșii ortodocși din județul Mureș. Este adevărat că discuțiile legate de proximitatea geografică a Arhiepiscopiei Albei de Sibiu au reușit să creeze și la nivelul Mitropoliei o oarecare acceptare, nu fără strângere de inimă, a trecerii Arhiepiscopiei Albei și Mureșului la Mitropolia Ardealui, discuții care avuseseră loc lângă catafalcul părintelui Bartolomeu.

Dar marea surpriză pentru noi a fost anunțul Episcopiei Oradiei, cum că sunt doritori să treacă peste munți pentru a se uni cu Mitropolia Ardealui. Evident că și aici s-a montat un scenariu cu adunare și voturi,  iar explicația a fost și în acest caz dorința ierarhilor, a clerului și a credincioșilor.

Ancheta noastră de a arătat că datele despre această manufacturare a consensului de scindare este și mai puțin cunoscută. Evident că acesta este și un efect al discreției și decenței cu care Mitropolia Clujului a tratat acestă problemă, ca pe una internă, dar și o urmare a lucrării fără mult zgomot din partea Episcopului Oradiei. 67% dintre enoriașii ortodocși ai Mitropoliei Clujului nu au auzit de această hotarâre a Adunării eparhiale a Oradiei și 57% dintre bihoreni sunt total neștiutori despre lucrarea conducătorilor sau mirenilor care au votat trecerea la Sibiu.

Credincioșii se opun. Dacă ar fi un referendum ar vota contra

Ancheta noastră de opinie a relevat un fapt mult mai îngrijorător decât lucrarea facută fără transparență: este vorba despre dezacordul majorității enoriașilor privind trecerea episcopiilor de care aparțin la o altă mitropolie. Pe ansamblul Mitropoliei Clujului, doar 14% sunt de acord (65% sunt contra și 17% indiferenți), iar dacă analizăm județele afectate de această ”echilibrare” o să vedem că doar 17% ar fi de acord în județele Alba și Mureș și 20% in Bihor. Am observat însă că majoritatea dintre cei puțini care-și declară acordul sunt puțin informați despre organizarea bisericii sau manifestă un comportament religios mai puțin intens.

În fine, 70% dintre credincioșii ortodocși din mitropolia noastră sunt de părere că mutarea ar aduce un impact negativ. Am întrebat dacă ar trebui organizat sau nu un referendum pentru o asemenea decizie și 60% (și chiar 63% în județul Bihor) dintre enoriașii mitropoliei au raspuns afirmativ. Chiar dacă referendumul nu face parte, cel puțin la noi, dintre rânduielile Bisericii Ortodoxe, la un asemenea eveniment ar vota pentru mutarea episcopiilor menționate la Mitropolia Ardealului doar 19% dintre credincioșii din ansamblul mitropoliei, 23% dintre enoriașii din Alba și 29% dintre cei din Mureș. Dar absurditatea acestei așa-zise echilibrări se vede foarte clar mai ales în județul Bihor, episcopie care nu poate fi revendicată pe principiul proximității geografice de Sibiu și unde doar 17% dintre credincioșii de peste 18 ani ar vota pentru.

Tradiție versus legitimitate contemporană. Ar trebuie să mutăm Patriarhia la Curtea de Argeș?

Textul comunicatului Patriarhiei se antepronunță și arată clar că este vorba de o voință strategic definită, nicidecum vreo dorință a maselor de credincioși.  “Patriarhia Română preţuieşte în acelaşi timp ambele Mitropolii şi îndeamnă ierarhii, preoţii, mirenii şi jurnaliştii din Transilvania să nu agite spiritele în mod alarmist şi nejustificat, acum când societatea românească este destul de tulburată, ci să coopereze practic, în duh de frăţietate şi unitate, la nivel pastoral-misionar, social şi cultural pentru binele comun al credincioşilor ortodocşi români din Transilvania”.

Orice român ortodox din Transilvania respectă tradiția bisericii noastre și Mitropolia Ardealului cu sediul la Sibiu. Tradiția are un loc important în altarul identității noastre. Dar viața socială și istoria nu stau pe loc, au o dinamică; capitalele își au mărirea și decăderea lor, perioadele de înflorire și perioadele mai puțin faste. Biserica se mută după credincioșii ei, pentru că nu este o instituție de ziduri. Trebuie să păstrăm tradiția, așa cum spunea proaspătul Patriarh Daniel, ”nu ca pe o realitate înțepenită, ci ca pe o realitate vie”. 

Mi-a plăcut mult când am citit un fragment dintr-un articol scris de Patriarhul Daniel. În aceste timpuri exista, spunea noul Patriarh, "tendința de a reduce Biserica la o simpla instituție sociologică și de a uita dimensiunea ei divină. Or noi trebuie sa arătăm că Biserica este în lume, dar nu e din lume, că ea este și o realitate sociologică, dar în primul rând este o realitate spirituală, dumnezeiască, divino-umană. Prezența Harului Preasfintei Treimi în Biserică este temelia Bisericii… Nu putem reduce Biserica la o simplă instituție de binefacere sau la o simplă instituție de artă, chiar dacă ar fi artă religioasă. Trebuie mereu să ne luptăm ca să nu secularizăm înțelesul nostru privind Biserica… Altfel vom ajunge ca o simplă instituție filantropică fără referință la Hristos".

Citind acestea nu putem înțelege de ce este nevoie acum să echilibrăm teritorial o realitate spirituală, divino-umană; nu avem cum să înțelegem nici noi, cei care, deși mireni, prețuim și respectăm lucrarea și autoritatea Preafericitului Părinte Patriarh.

Peste tot în lume, în toată istoria, bisericile au urmat capitalele. Tradiția a fost mereu ancorată în actualitate. Forța tradiției rezidă tocmai din faptul că nu ține o realitate pe loc, ci permite o dinamică socială care o revigorează în fiecare moment. Capitala ortodoxiei românești a plecat de la Curtea de Argeș, a trecut prin Târgoviște, a ajuns la București. Ar trebui acum pe considerente de respect al tradiției să echilibram teritorial și să aducem Patriarhia la Curtea de Argeș?

Despre ”graba” construcției Mitropoliei Clujului, Albei, Maramureșului și Oradiei

Un comunicat al Patriarhiei ne spune spune că este necesară dezmembrarea Mitropoliei noastre pentru că s-a făcut în ”grabă”. Nu înțelegem ce însemnă grabă în concepția unei instituții importante cum este Sfântul Sinod, cel care a hotărât acest lucru. Când s-a înființat Mitropolia, s-a legiferat o stare de fapt. Clujul era deja de multe decenii capitala adevărată a Transilvaniei și hotarârea Sfântului Sinod a confirmat faptul că deja Clujul devenise cel mai puternic centru ecleziastic din Transilvania, un loc al dialogului religios, dar și al înfruntării dintre biserici și culte.

Apoi, statura Părintelui Bartolomeu putea să fie temelia unei asemenea instituțiii importante, oamenii mari au împins dintotdeauna comunitățile să înfăptuiască instituții, uneori coborând la temelia lor trupul lor ca pe o ofrandă.

Mulți au spus că este o puternică luptă de orgolii și că îndrăzneala părintelui Bartolomeu nu va ramâne nepedepsită. Nu am crezut acest lucru, deși de la eveniment a lipsit Mitropolitul Ardealului, IPS Laurentiu Streza, iar nici mitropolitul Moldovei, Daniel, nu a fost prezent la eveniment.

Miza unei Mitropolii a Clujului, puternice, depășeste cu mult miza unei dezbateri de orgolii din interiorul Bisericii Ortodoxe.

Preafericitul Daniel – o speranță?

Părintele Daniel era o mare speranță când a venit la cârma bisericii. L-am cunoscut pe Preafericitul Daniel într-o vară pe când eram membru al Guvernului. M-a impresionat puternic prin modernitatea viziunii, prin vigoarea și prin voința de transformare a societății noastre, nu doar a Bisericii. Când a fost ales Patriarh, am avut o licărire de speranță că va reuși să transforme ceea ce atunci numeam ”biserica noastră timidă”.  Scriam atunci că este momentul  ca Biserica noastră să se aşeze în mijlocul cetăţii, nu doar în Ardeal, peste tot în ţară. Să nu mai stea deoparte cuminte, Biserica rebuie să vină să-şi ceară drepturile neglijate de decenii şi secole. A fost de peste un mileniu alături de oamenii acestor meleaguri şi trebuie să fie şi acum când, vrem, nu vrem, intrăm într-o nouă istorie. Trebuie să ne integrăm în Europa cu Biserica noastră cu tot. Să ducem acolo ce avem mai bun şi să păstrăm ceea ce alţii ar putea să dorească să distrugă. Dar cele mai multe trebuie să se facă acasă. Trebuie să se ocupe de protecţie socială, de spitale, de şcoli, de alinarea suferinţelor sufleteşti.

Am crezut atunci că Patriarhul Daniel este omul pregătit să facă asta. A văzut lumea şi a înţeles ce ne lipseşte. S-a întors acasă şi a înțeles ce lipseşte lumii şi ce lumină putem noi duce celorlalţi. Este primul Patriarh ales atât de biserică, dar şi de mireni; el poate să pună capăt destinului de biserică timidă. Este un moment în care vigoarea unui bărbat încă tânăr poate ajuta la tăierea nodului gordian. Se deschide o nouă lume pentru România, mai bună sau mai rea, nu ştim. Biserica nu are aquis comunitar şi nici plan cincinal de pre-aderare. E numai a noastră, a rămas singura noastră merinde pe drumul cuceririi unei vieţi mai bune. Înverşunarea de a compromite Biserica Ortodoxă ne arată că ea este ultima redută. Iar o naţiune, spunea un filosof, poate fi salvată dacă se întâlnesc zece bărbaţi.

Încă nu mi-am pierdut speranța. Dacă Patriarhul nu va încuraja aceast act de orgoliu și răzbunare târzie, nedemne de ierarhia Bisericii noastre, atunci speranța mea că Biserica noastră a ieșit din timiditate, dar și din războaiele mărunte – semnul instituțiilor nepregătite pentru provocările modernității – va reveni. Sunt sigur că Patriarhul înțelege mai bine decât oricine care sunt misiunile bisericii noastre, și nu doar în Transilvania.

Nu putem să privim nepăsători la o nedreptate care se face Clujului și care slăbește forța spirituală a Transilvaniei. Transilvania, după secole, și-a găsit o capitală românească de forță. O capitală în care românii ardeleni au creat după 90 de ani de la reîntregire o comunitate de mare potență economică, medicală, culturală. Testamentul părintelui Bartolomeu a fost adoptat de comunitatea transilvană, de   ierarhi clerici și de mireni, și ar fi culmea să nu fie înțeles de căre înalții ierarhi ai bisericii. Dacă această așa-zisă echilibrare teritorială se va produce împotriva voinței credicioșilor, o reacție a societății la această nedreptate ar slăbi și mai mult legăturile de solidaritate dintre noi. În duh de frăţietate şi unitate, cum ne îndeamnă comunicatul Pariarhiei, suntem convinși că Sfântul Sinod va respinge unele dintre aceste cereri, fiind astfel consecvent cu o hotărâre curajoasă și dreaptă luată acum vreo 7 ani. Orgoliile unor ierarhi nu pot deturna misiunea bisericii ortodoxe, iar Preaferictul Daniel va trebui să aleagă între orgolii și misiune.

Vasile Sebastian Dâncu

Cluj Napoca, 12 februarie 2012