Traian Andraş, artistul clujean cu o viaţă de film: „Am făcut teologia la şaizeci de ani, fiindcă fără Dumnezeu nu se poate”!

Relativ scund de înălţime, însă rapid în mişcări şi atitudini – confirmând o dată în plus valabilitatea spusei cu esenţele păstrate în recipiente mici – Traian Andraş mă întâmpină în uşa atelierului de pe strada Teleorman din Cluj, de fapt o vilă somptuoasă cu etaj, în care trăieşte împreună cu soţia şi familiile celor două fiice ale sale.  Mă pofteşte în prima încăpere, unde şi-a înfiinţat cu ani în urmă un magazin alimentar, desfiinţat între timp şi luăm loc la o masă. În acelaşi timp admir obiectele de ceramică, de pe pereţi, realizate în tehnica japoneză raku, veche de 2000 de ani, în care Andraş e maestru. Curând, îşi face apariţia soţia lui, Olimpia, cea împreună cu care artistul a copilărit în cartierul Dâmbu Rotund şi apoi s-a căsătorit, ajungând de atunci să-şi împartă bunele şi relele din viaţă.

La doisprezece ani, membru al unei organizaţii subversive

Primul lucru pe care artistul doreşte să mi-l lămurească este unul care, evident, îl frământă şi e legat rezonanţa numelui său de familie, Andraş. Începe acesta: „Eu sunt român get-beget, regalist, mama provenind din mocănimea de la Iara, iar tatăl meu s-a născut la Cluj – cu rădăcini din Regat – doar că numele i-a fost maghiarizat. Eu m-am născut la Cluj, în anul 1953 şi, fiind fiu de ceferişti şi locuind în Dâmbul Rotund, am copilărit în zona depourilor CFR. Ba, mai mult, încă de la vârsta de unsprezece ani am început să muncesc, în vacanţe, la curăţarea liniilor ferate. Aşa am început, poate prematur, să mă maturizez şi să nimeresc în zona de pregătire a unui grup paramilitar, condus de o tânără maghiară, în vârstă de 20 de ani, Kathy. Aceasta antrena, pe tăpşanul din spatele fostei întreprinderi „Tehnofrig”, un grup de tineri doritori să evadeze în Vest. Mânat de curiozitate, încet-încet m-am alăturat lor şi, după ce-am fost adoptat de grup am învăţat să merg pe bicicletă, să înot şi să alerg pe distanţe mari – fiind obligat însă să învăţ bine la şcoală, ca să nu dau de bănuit! Aveam în program şi acte de curaj: de pildă să detonăm bombe de carbid, iar eu, cu o cască de hitlerist pe cap, rămasă din război, ajunsesem în mod curent să confecţionez şi să detonez astfel de explozibile – asta după ce mă deplasam în prealabil, târăş şi aprindeam fitilul aplicat la bidon. Aveam şi un carnet de membru, pe un carneţel cu hârtie în pătrăţele”… Însă, din păcate, „activitatea” sa subversivă a durat puţin deoarece sectoristul a intrat între timp pe firul problemei, i-a identificat şi apoi stâlcit în bătaie pe liderii mişcării, el fiind cruţat datorită vârstei fragede. Fapt care, totuşi, nu l-a scutit de a fi urmărit continuu după aceea. Explică artistul: „În schimb, un coleg mai mare a fost bătut la securitate atât de rău încât după aceea a rămas infirm pe viaţă şi, nu demult, s-a stins din viaţă tocmai din această cauză, după o existenţă distrusă şi chinuită”! La 17 ani începe cursul de paraşutism, după ce falsifică semnăturile părinţilor – fiindcă minorii aveau nevoie de acest acord – astfel că, venind vremea recrutării sale în armată este dus tocmai la Bucureşti, la o unitate a Securităţii, UM 0744, parte a unei unităţi mai mari, 0777. Povesteşte mai departe Andraş, bine dispus: „Tot ce am învăţat acolo a fost pe placul meu: paraşutări, tras cu pistolul, cu puşca cu lunetă şi alte douăzeci de tipuri de armament, inclusiv tehnici de supraviţuire! Practic, parcă m-ar fi antrenat special ca să fug din ţară! Eu am avut toată viaţa o fire optimistă,  am crezut în viitorul meu, în idealurile şi-n planurile mele dar am crezut şi-n predestinare! Inclusiv, după prima întâlnire pe care am avut-o cu soţia mea, totul a decurs  atât de firesc şi de frumos încât am ajuns la căsătorie, de parcă acest lucru era menit special pentru noi! Iar acum avem împreună două fete, în vârstă de 36 şi 38 de ani, ajungând între timp şi bunici”!

Fugit în Austria, înainte de revoluţie, apoi retrunat în ţară

După absolvirea Şcolii Profesionale MIU – secţia mecanică şi construcţii mecanice, în 1972 – Traian se încadrează la Întreprinderea „Metalul Roşu”, unde munceşte până în 1978, pe post de şef de subansamble, în producţia de utilaje pentru industria uşoară. Atunci, datorită calităţilor sale profesionale este trimis prin întreaga ţară unde se montau utilajele respective. Activează apoi ca instructor la Liceul „Tehnofrig”, unde, în calitate de ghid BTT organizează excursii cu tineri şi tinere de la întreprinderile „Flacăra”, „Someşul”, „Clujana” însă datorită faptului că nu-şi ţine pentru el părerile despre statul comunist este chemat aproape săptămânal la comisia de disciplină. Explică Andraş, râzând din nou: „Am ajuns să le fiu simpatic şi celor din comise, care mă tot întrebau când mă cuminţesc. Eu le ziceam că de luni fac lucrul ăsta. Ei mă întrebau: „Care luni”? De la un timp, aveam locul meu, în picioare, lângă soba de teracotă din biroul comisiei şi ajunsesem să nu mai fiu întrebat nimic, doar ţinut acolo. Iar eu ascultam tot ce le reproşau altor tineri picaţi în aceleaşi “păcate”, ca mine – iar eu izbucneam în râs la vorbele celor chemaţi. Chit că ulterior au încercat să mă racoleze în partid – dar eu le spuneam tot timpul că nu-s pregătit deocamdată – aşa că lucrul acesta nu s-a mai întâmplat”. Se transferă la I.E.I.A. – Întreprinderea de Electronică Industrială şi Automatizări Cluj-Napoca, fiind numit şef al atelierului de prototipuri şi, totodată, ales de colegi ca liderul lor sindical. Tot atunci începe să cocheteze cu arta şi frecventează cursurile Şcolii Populare de Arte Cluj, la secţia ceramică –  unde „fură” meserie serioasă de la profesorii săi. Mărturiseşte, în continuare, artistul, referindu-se la perioada petrecută la I.E.I.A.: „Acolo aveam tot timpul conflicte cu directorul, pe teme de serviciu – dar cel mai dur a fost momentul când acesta a recunoscut – prin 1988 – că e complet depăşit de situaţie iar echipa lui nu-şi face treaba”… Se antrenează încontinuu ca să-şi împlinească visul, fuga din ţară şi reuşeşte s-o facă în noiembrie 1989, cu doar o lună înainte de revoluţie. Trece, pe jos, în Ungaria şi de acolo în Austria – culmea, pe acelaşi traseu pe care a fugit, la patru zile după el, Nadia Comăneci, însoţită de călăuza ei. Ajunge în lagăr, în Austria, însă după câteva zile este returnat în ţară, ce-i drept cu o hârtie, de la reprezentanţa ONU, în care i se certifică faptul că s-a întors de bunăvoie acasă. Aflase şi faptul că beneficiază de un decret al lui Ceauşescu prin care acesta îi iartă pe transfugi, aşa că nu-şi face prea multe probleme – aflându-se şi în concediu de odihnă. Dar, până să ajungă la Cluj face un stagiu extrem de dur, la Nădlac, unde este ţinut fără mâncare şi apă câteva zile, un fleac pentru el, ins cu pregătire militară. „Acolo mă anchetau, pe rând mai mulţi securişti, fiecare punându-mă să le spun de la început povestea mea, fapt care m-a determinat să refuz să mai vorbesc.  Şi, ca urmare, am fost dus ca să fiu torturat la „bară”, o celulă în care se afla instalată o bară metalică la care m-au imobilizat, prins în cătuşe. Plus că trimiteau tot timpul la mine „sifoane”, doar-doar mă scap şi mărturisesc ceva incriminator pentru mine. A fost cum a fost, însă alţii au avut un tratament mai dur decât mine, fiind ridicaţi la „rotisor” – o bară pe care securiştii o învârteau, cu o manivelă – şi apoi se distrau de minune văzând cum oamenii se chinuie, inclusiv făceau pe ei de durere”. Aşa că ajuns în ţară este lăsat în pace – doar cu salariul diminuat, pe o perioadă de trei luni de zile – pentru o zi nemotivată, lipsă la program, deoarece securiştii îl reţinuseră în mod special ca să piardă o zi de muncă. Deşi tratat cu destulă blândeţe, Traian Andraş este ţinut permanent sub supraveghere de Securitate, fiind nevoit să se prezinte pe strada Traian şi să semneze prezenţa în fiecare zi de joi. Tototdată existând din partea autorităţilor suspiciunea că Traian ar fi fost racolat de străini şi acum lucrează pentru ei. Apoi, află de la un securist binevoitor că se află şi pe o listă de persoane care urmează să fie arestate, îşi face pregătiri ca să fugă din nou din ţară, însă îl salvează revoluţia  din decembrie 1989 .

Cincisprezece ani de muncă în Austria

După 1990 „democraţia” iliesciană îl nemulţumeşte profund, aşa că hotărăşte din nou să plece din ţară, tot în Austria. Trece din nou frudulos frontiera şi ajunge iarăşi în lagăr – dar nu-i place deloc atmosfera de acolo, reuşind curând să fie transferat într-un sătuc de munte, aflat la o altitudine de două mii de metri. Învaţă în timp record – în circa trei săptămâni – limba germană şi printr-un mare noroc este trimis de către forţele de muncă într-un sătuc unde urma să muncească pe post de mecanic. Rememorează acesta mai departe: „La început patronului nu i-a plăcut de mine, a făcut adresă să plec, dar după două săptămâni şi-a schimbat părerea şi a anunţat autorităţile că s-a răzgândit. Însă era deja prea târziu: se dăduse un decret în landul respectiv cum că mai întâi trebuie asigurate localnicilor locurile de muncă, şi apoi străinilor, aşa că am plecat de acolo, după ce am avut parte de o nouă întâmplare norocoasă: un fost mecanic de la I.E.I.A., stabilit în zonă aflase că am ajuns în Austria şi m-a chemat să muncesc la firma patronului său. Iar acesta – Fritz Bruno e numele lui – m-a angajat pe loc la el, ca tinichigiu. Acolo am întâlnit-o şi pe Edith Dorflinger, ceramist de talie internaţională, care m-a iniţiat în tehnica japoneză „raku”, veche de două mii de ani. Am lucrat apoi, în Austria, o lungă perioadă de timp care s-a întins pe parcursul a cincisprezece ani. Din banii câştigaţi acolo am putut să ne ridicăm tot ceea ce vedeţi aici, şi să şi începem diverse afaceri – mai mult sau mai puţin reuşite – după întoarcerea noastră acasă, în 2006. Iar referitor la „raku”, pe scurt, ceea ce-ţi oferă obiectele realizate prin această tehnică surprinde şi fascinează pentru că niciodată nu vei reuşi să scoţi din cuptor acelaşi obiect, culoare sau reflexii ale sale. Şi, nefiind vorba de o tehnică tradiţională, prin ea nu eşti legat de o anumită formă, model, ai libertate de concepţie şi dacă simţi că obiectul rezultat nu te reprezintă poţi să-l introduci din nou în cuptor – şi să-i schimbi, automat, aspectul. Specificul acestei tehnici este faptul că piesele au mici fisuri, crăpături alăturate care ies în evidenţă din cauza mediului de fum în care sunt ţinute, cu adevărat surprinzătoare”. Observasem, la venire, că pe peretele exterior, de la etaj, al vilei sale, Traian pictase expresia NIHIL SINE DEO (NIMIC FĂRĂ DUMNEZEU) şi, de asemenea, că în trotuarul betonat al curţii gazda mea făuse loc pentru inserarea unei cruci. L-am întrebat care-i scopul lucrării, iar acesta mi-a răspuns că în spaţiul respectiv urmează să fie montată o piesă din sticlă, legată de un senzor de mişcare, şi pe timpul nopţii, atunci când cineva păşeşte în curte, crucea se va lumina automat.

„Am avut parte mereu în viaţă de intervenţia divină”!

Adaugă apoi gazda mea: „Eu sunt un om extrem de credincios, mai ales după ce Dumnezeu m-a salvat în două accidente grave, unul în ţară, în 1987 şi altul în Austria, care se puteau solda cu moartea mea. De fiecare dată îngerul lui Dumnezeu mi-a dictat, printr-o voce interioară, cum să acţionez şi m-a învăţat să-mi acord de unul singur primul ajutor. De altfel, la cincizeci şi şapte de ani, văzând că sunt fascinat de credinţă şi de pictura icoanelor, duhovnicul meu, părintele Visarion de la Mănăstirea Tăuţi m-a încurajat să devin student al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Cluj, la secţia de Artă Sacră, pe care am şi absolvit-o, în 2013. Am urmat în paralel şi modulul pedagogic, care-mi permite să deţin şi calificarea de cadru didactic la disciplinele religie şi desen, astfel că după ani m-am întors la Şcoala Populară de Arte „Tudor Jarda” din Cluj-Napoca, de data aceasta în calitate de dascăl, preluând cursul de ceramică al instituţiei”. Curios, îl rog să-mi relateze episoadele dramatice în care a simţit personal intervenţia divină, la care artistul începe, aproape fără să-şi tragă respiraţia, de parcă aştepta demult această întrebare: „Cum v-am spus, am avut două accidente grave, căderi de la înălţime, soldate cu fracturi: o dată de la şapte metri şi jumătate, dintr-un nuc şi celălalt de la şase metri şi zece centimetri, în timp ce lucram la un acoperiş, în Austria. Imediat după primul accident mi-a apărut o imagine, ca un tub fluorescent în care, la mijlocul şi sfertul său au apărut două scântei, totul în timp ce o voce interioară îmi arăta unde a avut loc fractura, tubul fiind practic „planul” coloanei mele vertebrale. Aşa că i-am zis celui care a vrut să mă ridice să mă lase aşa, iar eu m-am atârnat în mâini de o creangă, cu toată energia pe care o mai aveam – pentru că aşa mi-a dictat vocea, probabil îngerul meu. Iar când a venit ambulanţa medicul mi-a zis că exact aşa trebuia să procedez, nevând altceva de făcut apoi decât să-mi pună mâna în ghips. La al doilea accident, tot aşa, după cădere o voce interioară mi-a indicat să-mi scutur cu energie capul şi în câteva fracţiuni de secundă am simţit furnicături care mi s-au ridicat până la coloana cervicală. Transpirasem, dar eram cuprins de o bucurie intensă că pot să-mi mişc membrele… M-am vindecat după patru luni de recuperare, prin exerciţii făcute pe cont propriu, pentru că am refuzat operaţia. Aceste accidente m-au adus, inevitabil, cu gândul la existenţa lui Dumnezeu, şi ca urmare am început lectura sistematică Bibliei. Apoi, încurajat de duhovnicul meu, am făcut şi teologia, inclusiv un master în conservarea şi restaurarea obiectelor de cult”. Explică acesta, la finalul întâlnirii noastre noastre: „După analiza vieţii mele mi-am dat seama că Dumnezeu şi îngerul păzitor au fost tot timpul alături de mine, îndrumându-mă pas cu pas în direcţia mântuirii personale. Acum mi-e mai frică decât la început, când nu ştiam ce mă aşteaptă şi ce înseamnă acest lucru, mi-e frică şi de patinările şi ispitele care mă pândesc în fiecare secundă. Asta, pentru că în momentul când există o luptă continuă în tine însuţi, iar tu nu o duci se produce o cădere. Multă lume crede că poţi stagna – dar acolo e vorba, de fapt, de o cădere liberă. Deci, în credinţă nu ai voie să şovăi şi pentru asta există rugăciunea continuă pe care eu o practic tot timpul – fiindcă rugăciunea continuă nu este numai pentru călugări, ci pentru toată lumea. Aşa că  e de ajuns să-l invoci pe Iisus şi El te va ajuta negreşit”!