Camil Mureşanu: „Biblia lui Samuil Micu reprezinta un moment de cotitura pentru istoria limbii romane”
Istoricul clujean Camil Mureşanu, fost decan al Facultaţii de Istorie şi membru al Academiei Romane, a acordat un interviu exclusiv Gazetei de Cluj, in care vorbeşte despre anii sai de formare, despre lucrari la care şi-a adus contribuţia, precum şi despre invaţamantul romanesc.
Reporter: Pentru inceput, aş dori sa va intreb despre ascendenţa dumneavoastra familiala. Tatal dumneavoastra a fost poet, literat şi profesor, unul dintre oamenii de cultura ai municipiului Turda…
Camil Mureşanu: Da, din pacate, tatal meu a murit chiar de mult deja, 45 de ani. El a debutat in viaţa culturala a Transilvaniei cand era inca elev la Blaj. A colaborat la diverse reviste de prestigiu, menţionez doar pe cea mai vestita dintre ele, Luceafarul, iar dupa razboi, intre timp a publicat mai multe volume de versuri, a editat revista „Pagini Literare”, care a aparut la Turda intre 1934 şi 1943, ultimii trei ani cu intermitenţe, pentru ca erau greutaţile inerente, care se cunosc. Revista literara care a antrenat multe colaborari din ţara, şi care a avut o reputaţie oarecum naţionala, nu numai locala.
Rep.: Ce influenţa credeţi ca a avut asupra dezvoltarii dumneavoastra culturale?
C. M.: In timpul vieţii şi dupa aceea, a avut un ecou destul de larg. Tatal meu nu se poate lauda cu ideea ca a fost un scriitor sau un poet de prima mana, printre personalitaţile care erau atunci in Romania, dar a avut totuşi un rol şi a fost mult comentat in presa, sa menţionez Gandirea, Gand Romanesc şi aşa mai departe, deci reviste şi din Transilvania şi de dincolo de munţi. Comentat pentru opera sa, pentru activitatea sa de comentator de carţi, de evenimente, deci s-a bucurat de o notorietate destul de mare, dat fiind faptul ca un scriitor dintr-un oraşel mic, cum era Turda, nu prea se bucura de asemenea credit pe timpul acela.
Rep.: Care a fost relaţia sa cu autoritaţile comuniste?
C.M.: Relaţia sa cu autoritaţile comuniste a fost destul de rea fiindca, in 1948 au reuşit sa-l inlature de la catedra şi sa-l inchida. A fost acuzat de deţinere de literatura interzisa, adica tot ce se putea gasi intr-o biblioteca veche de cateva zeci de ani, care nu a mai fost revizuita din acest punct de vedere. Pentru acest lucru i s-a anexat o condamnare de un an de zile pe care a executat-o la Aiud, şi dupa intoarcerea din condamnare a trebuit sa lucreze mai multa vreme in diferite expediente, ajungand chiar şi la muncitor necalificat. De la o vreme a fost reintegrat ca şi pedagog, şi parca o vreme, un an de zile inainte de pensionare, deci in 1966, a fost reintegrat un an de zile şi ca profesor. Cu asta şi-a incheiat cariera cumva destul de trist, pentru ca nu s-a consolat niciodata cu faptul ca in 1948 a fost inlaturat de la catedra.
Rep.: Am inţeles ca şi dumneavoastra aţi fost arestat, dar nu v-au inchis.
C.M.: Da, impreuna cu el m-au arestat şi pe mine. M-au ţinut cateva saptamani, insa nu m-au inchis, pe un motiv pe care l-am admirat totuşi de la justiţia comunista. Spunea acolo in motivaţie ca „nu i se pot imputa fapte pe care le-a comis mai inainte de a fi major”. Intr-adevar, ceea ce mi se imputa mie erau lucruri care, reieşea din dosar, s-au intamplat inainte ca eu sa fiu major. Şi atunci, cu aceasta motivaţie, mi-au dat drumul. Intr-o seara au venit, au facut percheziţie şi au gasit vreo 2-3 reviste, ziare, de prin anii lui Carol al II-lea şi ai lui Antonescu. Acestea ramaneau in casa, pentru ca cine se gandea sa-şi epureze biblioteca? Asta zicea şi taica-meu: „Domnule, nu-mi imputaţi acest lucru, pentru ca şi actul dumneavoastra vorbeşte de raspandire de literatura interzisa. Din moment ce toata literatura aceasta ce aţa gasit-o, doua-trei lucrari, a ramas incuiata in biblioteca mea, n-am daruit-o, n-am raspandit-o nimanui, nu pot fi acuzat de raspandire. Era un depozit ramas in evidenţa, dar nu a fost niciodata intenţia raspandirii literaturii considerate atunci, in 1948, interzisa.
Rep.: Ca sa mergem mai departe, vreau sa va intreb cate ceva despre anii studenţiei dumneavoastra la Cluj. Care au fost marii profesori pe care i-aţi intalnit aici?
C.M.: Am reuşit sa ma inscriu la Facultatea de Istorie, inca nu se dadea examen de admitere, iar asta m-a ferit de cangile obişnuite ale eliminarilor din motive politice. M-am inscris şi gata, am studiat cei patru ani. Şi am avut, intr-adevar, pe toţi profesorii buni ai facultaţii din perioada aceea. Aş menţiona pe Ioan Moga, pe Ştefan Pascu, pe Silviu Dragomir, pe Romulus Candea, şi aşa mai departe, enumerarea ar putea merge pe multe nume, pe care nu le-am uitat, dar sunt foarte multe ca sa le menţionez acum, profesori foarte conştiincioşi şi de la care am invaţat foarte multe, oameni de excepţie, cu o atitudine deosebit de respectuoasa.
Rep.: Aţi parcurs toate etapele unei cariere academice in perioada comunista. Credeţi ca exista meritocraţie in mediul universitar, sau la Istorie, sau aveau comuniştii şi oamenii lor, pe care ii promovau, alaturi de cei valoroşi?
C.M.: In principiu, promovarea s-a facut, sigur, in toate facultaţile pe criterii mai mult politice. Totuşi, nu se poate nega faptul ca, in unele cazuri, ţinand seama de meritele deosebite ale unor studenţi, s-a facut o excepţie. Cred ca şi in cazul meu, datorita faptului ca am luat note excepţionale, terminasem cu nota aproape 10 toţi anii de studii, s-a facut aceasta excepţie, nemarturisita, insa reala, fiind numit ca preparator, şi apoi incetul cu incetul, avansand la gradele cunoscute, de asistent, lector, conferenţiar universitar. Bineinţeles ca in timp, dupa 10, 12 ani, chestiunea s-a mai schimbat, deci a devenit mai puţin rigida, şi avansarea, nu chiar pe criterii meritocratice, s-a putut face pe criterii ale lucrarilor publicate, ale meritelor acumulate in prestaţia de la catedra, cu studenţii, şi aşa mai departe. Nu neg ca am avut in decursul acestor ani momente de teama, in multe veri ni se spunea ca in septembrie vine o comisie ca are ne va verifica, aşa ca am stat de multe ori pana noaptea tarziu, ca sa aflu ca poţi continua mai departe, ca n-ai fost eliminat in noaptea asta. Situaţia aceasta a durat pana in 1958-1959, cand ni s-a spus ca „de acum nu vor mai fi astfel de intamplari decat in cazuri excepţionale”, cand cineva s-ar fi facu vinovat faţa de autoritaţile de atunci de cine ştie ce abateri.
Rep.: Am vazut ca atunci cand aţi fost la Sorbona in 1966, Fernand Braudel (un mare istoric francez, n.r.) preda acolo. Aţi avut ocazia sa-l cunoaşteţi şi sa-i audiaţi cursurile?
C.M.: Fernand Braudel preda un curs destul de alambicat, pe care nu eram obligat, conform programului universitaţii sa-l urmez. Totuşi, cunoscandu-i celebritatea, am mers, şi il audiam. Imi aduc aminte şi acum de titlul acelui curs. Cunoaşteţi episodul celebru in care Spania, cu flota sa, a vrut sa asalteze Anglia, a vrut ca Invincibila Armada sa asalteze Anglia, şi ca aceasta flota spaniola a fost invinsa şi de atunci incolo s-a instaurat dominaţia Angliei pe mari. Ei bine, Fernand Braudel a facut un curs foarte interesant: a predat aceasta drama, dar privita nu din punctul de vedere al celui glorios, al englezului, care spuneau cat de victorioşi au fost, cat de buni sunt ei. Ci din punctul de vedere al spaniolului, al celui invins. Un curs interesant, din punctul acesta de vedere. Am avut ocazia şi sa-l cunosc, pentru ca la un moment dat a fost o intalnire intre caţiva profesori, invitaţi de ambasada noastra, şi studenţii, care eram atunci cu bursa la Sorbona, şi Braudel era invitat. Am facut cunoştinţa, am stat puţin de vorba, dupa aceea relaţiile noastre s-au intrerupt pentru ca el a fost invitat la Madrid, unde era proclamat Doctor Honoris Causa, dar nu numai atat. Se pare ca dupa aceea a fost reţinut pentru a preda un curs. Şi astfel ultima parte, vreo doua luni din activitatea lui la Sorbona, a fost suplinita printr-o alta persoana. Era un om, faţa de celebritatea lui mondiala, foarte amabil, prietenos, a stat de vorba foarte degajat cu noi, cu toţi, ii facea placere cand vedea ca ştim franţuzeşte şi nu ezita deloc daca-l intrebai ceva sa-ţi raspunda la intrebari in diferite domenii ale disciplinei lui, sa caute sa te ajute, sa-ţi recomande, nu facea deloc impresia unui tip infatuat.
Rep.: Aveţi o pasiune deosebita pentru istoria Angliei. De unde provine aceasta?
C.M.: Nu ştiu daca n-a fost vorba de oferta unei edituri, fiindca lucrasem iniţial la un volum mai puţin consistent despre mişcarea revoluţionara a olandezilor, din secolul al XVI. Şi atunci le-a venit ideea sa incredinţeze, pe rand, dezvoltarea unor subiecte de aceasta natura, mişcarile innoitoare care au fost in Anglia, Franţa şi in alte parţi. Şi aşa am ajuns şi eu, daca am scris odata o carte despre mişcarea aceasta innoitoare din Anglia, am scris şi in continuare nişte carţi despre viaţa politica engleza, de mai tarziu, din secolul XIX, din secolul XX, şi evenimente importante, Cum ar fi dezvoltarea acestui mare imperiu colonial care a dominat o vreme viaţa mondiala in secolul XIX, in special, şi pana la primul Razboi Mondial, sau chiar Al Doilea. Apoi, o chestiune secundara, poate şi faptul, relativ rar atunci… eu reuşisem, datorita eforturilor parinţilor mei, sa invaţ engleza. Nu foarte bine, m-am perfecţionat mai tarziu, dupa ce am avut cateva stagii de pregatire, şi in Anglia, şi in Statele Unite. Totuşi, in vremea aceea, toata lumea vorbea franţuzeşte. Aşa cum astazi toata lumea ştie engleza, pana la chelner, unii nici romaneşte nu mai vorbesc. Poate şi asta a contribuit sa-mi deschida calea spre istoria Angliei.
Rep.: De asemenea, daca puteţi sa ne spuneţi cate ceva despre contribuţia dumneavoastra la reeditarea Bibliei lui Samuil Micu, de la Blaj.
C.M.: Aceasta este o performanţa mai recenta, de acum caţiva ani. Iniţiativa i s-a datorat deopotriva Bisericii Greco-catolice, dupa aceea Bibliotecii Academiei Romane, in frunte cu directorii, cu domnul profesor Chindriş, şi am fost antrenaţi mai mulţi, printre care şi eu. Contribuţia mea a constat intr-o privire de ansamblu, nu in detaliu, pentru ca nu sunt specialist in chestiunile acestea lingvistice, şi apoi am scris o introducere, care cred ca a fost destul de reuşita, de prezentare a importanţa acestei „carţi a carţilor”, cum i s-a spus, şi de importanţa a volumului respectiv, a lucrarii, pentru cultura romaneasca, fiindca traducerea lui Micu din 1795 este un moment de cotitura pentru viaţa noastra. Bine, era precedata de Biblia lui Şerban Cantacuzino şi alte,e dar şi asta de la Blaj a fost un moment foarte important.
Spre deosebire de versiunile anterioare, printre care cea mai recenta era una cu 100 de ani mai veche, Biblia aceasta a lui Micu era una intr-un limba evoluat, modernizat. Trebuie sa spunem lucrul acesta, bineinţeles, cu precauţii. Pentru ca modernizarea nu insemna la 1795 ceea ce inseamna astazi. Oricum, este o lucrare ce, cu puţine excepţii, se poate citi. Sa nu zic cu placere, dar cu interes, fiindca omul care a tradus-o a fost un mare deschizator de drumuri in ceea ce priveşte proza romaneasca, şi atunci, in pragul secolelor XVIII-XIX, s-a faurit, dupa cum ştiţi, limba noastra moderna, pin Şcoala Ardeleana şi prin cei care au urmat. Deci e un moment in istoria limbii noastre. Nu zic, Biblia lui Şerban Cantacuzino este admirabila, totuşi, in secolul XVII suntem inca destul de inapoiaţi, pe cand la sfarşitul secolului XVIII avem o versiune care se apropie de exigenţele noastre actuale.
Rep.: Care sunt perspectivele de viitor pentru Academia Romana şi Institutul de Istorie „Simion Barnuţiu”, din punctul dumneavoastra de vedere?
C.M.: Saptamana trecuta s-a aniversat, in cadrul Zilelor Academice Clujene, Institutul de Istorie s-a inscris pe un subiect foarte nimerit: aniversarea a 200 de ani de la naşterea lui George Bariţiu. Şi a organizat un simpozion, cu mai multe comunicari, printre care şi una a mea. Nu deosebit de ampla, nu mi-am, propus sa mai revin cu o chestiune arhicunoscuta, pentru ca Bariţiu este unul dintre autorii foarte vehiculaţi,. Foarte citaţi.
In ceea ce priveşte, cu acestea trebuie sa fim prudenţi, pentru ca la varsta mea nu se mai poate vorbi de perspective, mai mult de trecut. La 85 de ani, ce sa mai vorbesc eu de perspective? In orice caz, vor fi mai bune decat cele de azi, care nu ma mulţumesc pe deplin, studenţii nu sunt grozav de interesaţi şi de pregatiţi pentru profesiunea aleasa. Nu numai la istorie, şi in alte discipline. Şi nu numai eu ma plang, ci multa lume se plange pentru ca parca asistam la un declin al interesului, şi parca acum 10-20 de ani studentul avea mai multa originalitate, mai multa pasiune pentru lectura decat are astazi. Eu cred ca se va redresa invaţamantul nostru de toate gradele din aceasta criza, cuvant la moda in toate domeniile, şi apoi vom ajunge din nou ceea ce am fost candva, un, nu chiar un element de varf, dar un element bine privit in ceea ce priveşte viaţa intelectuala şi dezvoltarea intelectual a tineretului. Am avut o generaţie stralucita de profesori, mai ales in perioada cam de pe la Spiru Haret, Titu Maiorescu, şi pana la Al Doilea Razboi Mondial, cand a fost prima lovitura.
Rep.: Aţi predat şi in strainatate? Cum comparaţi sistemul universitar de acolo cu cel de la noi?
C.M. Atunci cand am fost la Sorbona mi s-a incredinţat, cu titlu de politeţe, mie şi altor bursieri, nu numai romani, ci şi se alta naţionalitate, sa ţinem una-doua prelegeri. Dar in 1977-1978 am f fost ataşat pentru un semestru intreg la Universitatea din New York, şi acolo , la catedra, am predat timp de un semestru intreg, un curs de Istoria Romaniei. Tot aşa, conferinţe şi lucruri din acestea am mai ţinut la universitaţi din Germania, din Anglia.
Sistemul universitar american era mai practic, la ei se lucra mult cu contribuţia studentului, cu antrenarea lui in dezbateri. Sistemul nostru era mai mult tributar celui francez, pe care l-a parasit intre timp, deci se baza mult mai mult pe predarea lecţiei şi pe asimilarea unor discipline prin predare şi prin lecturi, pe cand sistemul american nu ca nu punea preţ pe asta, dar se baza mai mult pe lectura directa a studentului. Lucrul acesta se observa mai ales in universitaţile americane la partea practica, la partea ştiinţifica. Acolo am citit intr-un ziar cum un student, de la o universitate americana de elita, a avut drept teza de licenţa o racheta şi sa şi-o probeze in faţa unui public, de specialişti, bineinţeles, ca sa vada daca ceea ce a elaborat el are o şansa de reuşita. Lucrurile acestea practice la noi nici nu erau posibile metodologic, costurile pentru universitate ar fi fost prea mari.
Rep.: Mai supravegheaţi in continuare lucrari de doctorat?
C.M.: Da, mai supraveghez lucrari de doctorat. Deşi, destul de greu, pentru ca şi doctoranzii se mişca foarte anevoie. Trebuie sa intervii, trebuie sa-i chemi sa stai de vorba cu ei, asişti la numeroase amanari, de la un an la altul, ale termenelor, amanari care nu prea fac bine pentru temperatura la care este lucrata o astfel de teza. Şi trebuie sa remarc ca şi nivelul lucrarilor de doctorat este mai scazut. Este alarmant lucrul care se observa din presa, ca tot mai des sunt semnalate lucrari de doctorat care sunt copiate din alte parţi, profitand de faptul ca nu mai avem timp in faţa unei avalanşe de lucrari sa mai controlam in detaliu pe fiecare. Inchipuiţi-va, sa verifici cate 30-40 de lucrari de cate 400 de pagini, ar lua foarte mult timp. Se poate face, dar asta ar insemna sa te ocupi de o singura lucrare.
Pot observa din lecturile pe care le am in reviste ca se pune accentul pe cercetari din domeniul modern, contemporan. E şi avantajul ca s-au deschis multe arhive, care inainte nu erau accesibile. Şi asta face ca sa fie abundente lucrarile din domeniul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, a comunismului, din perioada ultimilor 50 de ani. Pe vremea mea inca se considera ca nu eşti format pe deplin ca cercetator daca nu te-ai ocupat de istoria medievala. Atunci trebuia sa ştii latina, sa ştii germana, sa ştii maghiara. Acum nu se mai pune la fel de mult preţul pe acestea, ci se accentueaza problemele contemporane. Probleme contemporane, pe care eu vad o mulţime de teze pro şi contra care nu ma conving pe deplin ca autorii lor au dreptate. Mai ales cand am trait evenimentele acelea, constat ca lucrarile care se publica nu consuna cu impresiile pe care le-am avut noi cand am trait acele evenimente.
A consemnat Diana Gabor
