Ucraina, „Cernobalul” romanilor
«Politica instituţiilor europene faţa de elita ucraineana trebuie sa fie o «politica dura», inclusiv ingheţarea procesului de semnare şi ratificare a Acordului de asociere şa UE».
Citatul, destul de categoric, este dintr-o declaraţie in vigoare a ex-premierului ucrainean, Iulia Timoşenko, facuta in contextul incalcarii drepturilor ei «la legitima aparare». Ştim ca a fost condamnata, sta inchisa, ca mai are pe rol cateva dosare, nu putem şti, insa, cu exactitate, daca motivele pentru care a fost condamnata sunt politice (aşa dupa cum susţin unii) sau nu numai politice (dupa cum afirma alţii) – acest lucru ramane la discreţia anchetei şi instituţiilor de aparare a drepturilor omului.
Personal, in situaţia Iuliei Timoşenko, ma gandesc, insa, la altceva. Incerc sa-mi imaginez ce i se intampla, in condiţiile unei Ucraine absolutiste, acelui jumatate de milion de romani/moldoveni din sudul şi nordul Ucrainei de azi, ca sa nu mai vorbim de cei din aria transnistreana a regiunii Odessa.
Daca un ex-premier, care are in spate o biografie ca cea pe care o are, o relaţie pe plan internaţional ca cea pe care şi-a facut-o (fiind la guvernare) şi un partid politic, reprezentat in Rada Suprema şi, cu toate astea, nu poate razbate ca sa-şi apere, elementar, nişte drepturi personale, ce li se intampla celor «500 de mii de netitulari», condamnaţi zilnic şi on-line doar pentru faptul ca nu s-au nascut ucraineni… Liberii de ei. Şi condamnaţii de danşii. Mulţi şi (de data asta din raţiuni exclusiv politice) separaţi. Şi nu doar geografic, ci şi identitar: ba ca ar fi moldoveni, ba ca sunt romani, ba ca nu trebuie sa fie nici una nici alta. Şi, in plus, sancţionaţi — ce-i drept la libertate, dar mult mai dur decat in cazul doamnei ex-premier, pentru ca sancţiunea pentru ei e fara termen de prescripţie.
Timoşenko, cel puţin, nu este discriminata etnic, nu i se imputa şi nici nu i se impune apartenenţa la o etnie nenaturala, la recensaminte nu i se falsifica provenienţa, nu are probleme cu numele de botez, nu i se prigoneşte Limba, nu i se fura Istoria, nu i se incalca drepturile religioase, nu este persecutata pentru relaţia cu patria-istorica şi, cu atat mai mult, nu este suspectata de «spionaj» in favoarea trecututlui sau prezentului ei identitar (in Ucraina a te declara roman este egal cu a fi, in cel mai bun caz spion strain).
Paradoxul e ca parte la tot acest «coşmar la libertate» — cand te gandeşti, a fost, nu atat de demult, şi ea, doamna ex-premier. Vorba e ca romanii din Ucraina au mers la parlamentarele din 2002 şi prezidenţialele din 2004 cu partidele naţionaliste, fiind asiguraţi ca puterea noua va fi mai atenta la nevoile lor etno-identitare. Şi greşeala a fost fatala. Cele mai multe restricţii pentru comunitaţile romaneşti s-au intamplat tocmai in aceşti ani, sub guvernarea naţionalista Iuşcenko-Timoşenko. Insa, ei nu au fost primii. Şi nici ultimii.
Tratate multe, efecte puţine
Procesul a continuat şi dupa ei. La ultimele prezidenţiale, Congresul Romanilor din Ucraina şi alte cateva ONG-uri comunitare mai numeroase au semnat acord de sprijin electoral cu candidatul pe atunci şi preşedintele de azi, V. Ianukovici.
Nu i s-a cerut lui Ianukovici nimic, in plus, decat respectarea elementara a legislaţiei naţionale cu privire la minoritaţi.
Pentru zonele compact populate de romani/moldoveni, ruşi şi maghiari Ianukovici se obliga sa puna in aplicare Carta Europeana a Limbilor regionale sau minoritare. Ce-a urmat? Incercarea, cu intarziere, a Radei de a pune saptamana trecuta la vot acordarea statului de limba regionala limbii ruse?! (fara romana şi maghiara) s-a terminat cu pumni şi sange.
In 20 de ani de suveranitate a Ucrainei, Kievul nu şi-a respectat vizavi de minoritaţi, in special cea romaneasca, nici un angajament: nici pe plan naţional, nici pe plan bilateral cu Romania şi R. Moldova şi nici pe relaţia cu comunitatea europeana.
Pentru a scoate romanii de pe locul 3 in clasamentul etnic, numarul populaţiei romaneşti a fost redus in 2004, printr-un recensamant camuflat, cu circa 30% (!), cei ramaşi sunt denaturalizaţi zilnic prin ucrainizarea omonimelor, absolvenţii şcolilor din Romania şi R. Moldova — discriminaţi pe criteriu profesional, relaţiile cu Romania şi R. Moldova – pe prima linie a securitaţii, presa de limba romana redusa la tacere, iar in regiunea Odesa exterminata total, librarii şi biblioteci publice de carte romaneasca — «0» iar cartea ajunsa din Romania şi R. Moldova sechestrata… toata toponimica ucrainizata, corespondenţa, emisiunile radio-tv (cu excepţia catorva canale ruseşti şi mai puţine romaneşti) doar in ucraineana, netitularii manipulaţi şi siliţi sa-şi revada identitatea, sa-şi declare pruncii ucraineni, sa-şi dea copiii in şcoli ucrainene şi («spre binele copiilor»?!) chiar sa treaca la comunicare in familie la ucraineana…
Nimic din ceea ce spun Tratatele bilaterale romano-ucrainene, moldo-ucrainene sau convenţiile internaţionale la compartimentul minoritaţi nu se intampla in zonele romaneşti. Şi nu doar romaneşti.
Euroregiunile Dunarea de Jos şi Prutul de Sus (pentru care Bucureştiul a renunţat, in Tratatul de Baza cu Kievul, la implicarea in text a Pactului Ribbentrop-Molotov) au devenit mostre ale unor inţelegeri moarte, relaţiile transfrontaliere la nivel de populaţie — «0», acordurile de cooperare pe domeniul educaţiei şi culturii cu Bucureştiul şi Chişinaul – castrate, şcolile de limba romana in scadere cu 80 la suta… Inca 4-5 ani şi ajungem la «0».
De la un an la altul, Ucraina se transforma tot mai mult intr-un Cernobil etno-spiritual pentru populaţia romaneasca de aici. Conştient sau nu, Kievul se ineaca, uşor şi sigur, intr-o fobie, care mai devreme sau mai tarziu va aduce Ucraina exact acolo de unde a pornit: la condiţia de cnezat rusesc.
Stalin a trecut cu «lucrul» la Kiev
Timpul de dupa 1990 a trecut pe alaturi cu Ucraina. Ea a incremenit in epoca şovinismului velicoros şi a ideologiei stalinismului dogmatic şi agresiv, cu singura diferenţa ca Stalin şi Beria nu mai stau la Moscova, ci la Kiev.
In loc sa destalinizeze Ucraina, Kievul o stalinizeaza şi mai mult, cu singura excepţie, poate, ca nu se impuşca in romani, aşa cum au facut-o sovieticii la Fantana Alba.
Ucrainenii deplang «golodomorul», condamna crimele regimului sovietic care s-au facut in raport cu ei, cer compasiune şi, in acelaşi timp, fac aceleaşi crime in raport cu alţii.
Complicata psihologie. Ma gandesc aici, inclusiv la «cazul Timoşenko», care, fiind «sus» a condamnat crimele stalinismului dar a şi fost parte la noi nelejiuiri — etnocidul nu e o nelejiuire mai mica, decat genocidul, diferenţa e doar in metode. Insa, declaraţia Iuliei Timoşenko merita a fi reţinuta, pentru ca ea ştie ce cere: «o politica dura faţa de elita ucraineana» ar putea schimba comportamentul acestei «elite» şi faţa de minoritaţi. Inclusiv sau, in primul rand, faţa de cea mai terorizata dintre ele: cea romaneasca. Şi aceasta lecţie ar fi una buna nu doar pentru Bruxelles, dar şi Bucureşti, şi Chişinau, şi Strasbourg şi chiar pentru Washington.
Petru Grozavu
Ziarul de Garda
