Ultimele zile de normalitate in ţara noastra
Apariţia unui nou volum semnat de Ioan Hudiţa*, consacrat perioadei guvernarii Radescu, este un eveniment editorial pe care trebuie sa-l semnalez cititorilor Gazetei. Este bine ca orice cronicar sa nu faca abuz de aprecieri exagerate. Şi, din acest motiv ma voi stradui sa pastrez dreapta masura, mai ales ca suntem in prezenţa unui autor de excepţie in memorialistica istorica. Aici, avem autori de excepţie ca I.G. Duca, cum deosebit de interesant este şi Argetoianu, deşi multe din aprecierile ultimului trebuie primite cu circumspecţie. Citind cu atenţie paginile jurnalului, consider ca, oricate studii serioase s-ar mai intreprinde, şi chiar daca in arhivele naţionale şi straine s-ar mai gasi documente inedite, nu se va putea scrie o istorie, cat de cat completa, a instalarii comunismului in ţara noastra, fara sa faca abstracţie de acest Jurnal. Ma consider un privilegiat ca am avut acces la aceasta carte, datorita bunavoinţei academicianului dan Berindei, deoarece in librarii nu se gaseşte şi pentru ca a avut un tiraj confidenţial. Ma simt obligat sa il comentez, atragand atenţia asupra valorii lui deosebite, nu numai pentru veridicitatea faptelor relatate, ci şi pentru calitatea literara a scriiturii. Portretele facute unor personaje sunt cu adevarat remarcabile. Acum cand ne inunda literatura memorialistica, din care multa este pledoarie pro domo, astfel de carţi ar trebui sa fie citite chiar şi de criticii literari. In acest context, bine ar fi ca macar un volum sa parvina lui Nicolae Manolescu sau altui critic de referinţa, deoarece Jurnalul Politic intra şi in aria literaturii. In definitiv, intr-un anume fel, şi literatura este un martor al trecutului. Daca proza are har, completeaza convingator documentele reci din arhiva. In acest sens, sa ne gandim cat de importanta este cartea lui Tolstoi, Razboi şi pace, daca vrem sa cunoaştem campania lui Napoleon in Rusia.
Apropo de ruşi şi de faptul ca, nu de mult, am comemorat anexarea Basarabiei la Imperiul Ţarist din 1912, in acest volum se scoate in evidenţa ca au fost cercuri militare şi politice sovietice care ar fi dorit sa anexeze dupa razboi şi restul Moldovei, de la Prut şi pana la Carpaţi. Cazul nu este singular: ucrainenii naţionalişti, dar şi bolşevici, cam tot in aceeaşi vreme, ar fi dorit sa rupa Sighetul Marmaţiei şi sa-l ataşeze ţarii „eliberatoare”. Atat in primul caz, cat şi in cel de-al doilea, Stalin a acceptat, totuşi, ca Moldova pana la Prut şi Maramureşul sa ramana totuşi Romaniei şi sa nu fie anexate Uniunii Sovietice. Hudiţa, ca membru al guvernului, a condus in decembrie 1944 delegaţia guvernamentala care a instalat administraţia romaneasca in Moldova, care pana atunci era formata de oamenii numiţi de armata sovietica. A fost o adevarata odisee numirea prefecţilor, primarilor şi viceprimarilor, deoarece instalarea administraţiei romaneşti s-a facut de o comisie interguvernamentala din care facea parte şi comunistul Emil Bodnaraş şi trebuia sa se ţina seama şi de opinia autoritaţilor militare sovietice. Moldova ocupata de ruşi in toamna lui 1944 traia intr-o mizerie cumplita. Tatal lui Hudiţa şi familia lui se gaseau in camere daramate, fara aşternut, hrana sau alimente (pag. 109). Comuniştii din zona aceasta nu aveau alt gand decat sa faca parte din Republica Sovietica Moldoveneasca. Este semnificativ ca Hudiţa nu a gasit la amfitrionii lui atata combustibil incat sa poata face o baie, in timpul periplului moldovean (pag. 107).
Guvernarea lui Radescu nu a inceput sub auspicii prea bune. Divergenţele intre partenerii din guvern erau evidente. Ruşii şi oamenii lor nu aveau alt gand decat sa provoace dezordine in ţara pentru a spune ca in spatele frontului nu este linişte, ca sa gaseasca pretextul ca in fruntea Guvernului sa puna un fenedist, care, din cele relatate in carte, la inceput nu a fost chiar Petru Groza. In acest sens, l-au curtat insistent pe Hudiţa, care facea parte din aripa de stanga a PNŢ şi se bucura de apreciere, deoarece in perioada ilegalitaţii PCR, din motive umanitare, i-a ajutat pe comunişti. Ana Pauker l-a vizitat pe Hudiţa pentru a-l convinge sa mearga alaturi de ei şi sa se rupa de Maniu, care reprezenta principalul obstacol in comunizarea ţarii. La sfarşitul relatarii unei convorbiri, memorialistul conchide: „Ana Pauker mi-a facut şi de data aceasta o impresie foarte buna, culta, inteligenta, realista şi foarte bine orientata in politica externa. Moscova are in ea un reprezentant important in ţara noastra” (p. 245-246). Apropo de „tovaraşa Ana”, in aceşti termeni a vorbit despre ea şi Corneliu Coposu. Acesta, in vara anului 1940, a intalnit-o in curtea penitenciarului din Cluj, cand şi unul, şi celalalt erau deţinuţi, Coposu pentru activitate anti-carlista, iar Ana Pauker, deoarece era comunista. Am intalnit acest episod intr-o carte de convorbiri avuta de liderul PNŢCD dupa 1990, cu Vartan Arachelians. Ana Pauker l-a mai vizitat pe autor şi la 17 februarie 1945, oferindu-i postul de prim-ministru, cerandu-i, in schimb, sa rupa relaţiile cu Maniu (p. 357).
Hotararile luate de liderii coaliţiei anti-hitleriste la Ialta, la inceputul anului 1945, nu le-au fost de mare ajutor celor care doreau a in Romania sa se instaleze un regim cu adevarat democratic. Şi Hudiţa avea unele speranţe, dar nu certitudini, deoarece reprezentanţii englezi şi americani din Comisia de Armistiţiu nu prea l-au incurajat ca lucrurile se vor indrepta. Daca occidentalii n-au putut sa apere Polonia – pentru care au inceput razboiul – de ocupaţia sovietica, cu atat mai mici erau speranţele pentru ţarile din estul şi centrul Europei. Aspectele acestea sunt dezvoltate detaliat şi convingator de academicianul Dan Berindei in studiul sau introductiv, şi de aceea nu mai insist asupra lor.
Cartea ofera perspective nuanţate asupra principalelor protagonişti ai vremii. Dinu Bratianu parea puţin defazat, poate şi din cauza varstei, Mihai şi indeosebi Regina Elena nu erau suficient de hotaraţi in promovarea unui punct de vedere ferm şi pledau pentru acomodarea cu gruparea Tatarescu, Titel Petrescu era speriat şi indecis, iar gen. Radescu era mai mult militar decat om politic. Chiar daca nu faceau greşeli, cei inşiraţi mai inainte, nu puteau prea mult sa influenţeze soarta Romaniei, care se hotara la Moscova şi nu in alta parte. Anglo-americanii nu doreau sa-i supere cu nimic pe ruşi, macar pana la sfarşitul razboiului. Aş mai dori sa mai remarc doua fapte: in sprijinirea comuniştilor un rol important l-au avut francmasonii, in frunte cu Mihail Sadoveanu, dar şi alţii, carora nu merita sa le menţionez numele. In schimb, conducatorii evreilor, Şafran şi Filderman, sunt prezentaţi ca oameni realişti şi care nu impartaşeau deloc ideile comuniştilor.
Mai vreau sa reţin atenţia cititorilor cu un alt episod. La 31 decembrie 1944, Hudiţa se intalneşte cu Maniu la Sibiu, unde acesta din urma era supus unui tratament medical. Intr-o discuţie cu soţia memorialistului, Maniu ii spune: „Soţiile acestor oameni, cand mai au şi copii (…) devin adevarate martire, care sunt nevoite sa ia asupra lor toata grija lor şi a gospodariei. Eu, daca nu m-a insurat, am ţinut seama şi de acest lucru, caci ştiind de cand eram student ca voi face politica, nu am voit sa expun o femeie neplacerilor de a fi soţia unui om politic. Exista, desigur, şi mari satisfacţii pentru aceste soţii, insa puţine sunt femeile care inţeleg acest lucru. D-voastra sunt convins ca faceţi parte din aceasta mica categorie, dandu-va seama ca sunteţi soţia unui profesor stralucit şi a unui om politic de mare valoare” (p. 131-132). Hudiţa a onorat aprecierile lui Maniu, nu numai printr-un devotament fara reproş faţa de cel care i-a fost mentor, dar şi prin aplicaţia exemplara de a-şi face datoria cat mai bine. Atat ca profesor universitar, deoarece nu era curs care sa nu-l pregateasca conştiincios, cat şi ca om politic, fiind ministru al Agriculturii in guvernul Radescu. Nici nunta fiicei sale cu Dan Berindei nu l-a impiedicat sa-şi indeplineasca obligaţiile in dubla ipostaza in care a acţionat. Sa nu uitam ca in acele vremuri Partidul Naţional Ţaranesc avea mai multa aderenţa decat toate celelalte partide la un loc de pe scena romaneasca.
Maniu şi colaboratorii lui s-au straduit continuu sa atenueze raul intreprins de comunişti şi slugile lor. Ruşii doreau nu numai servirea ţarii, din toate punctele de vedere, dar şi transformarea Romaniei in cea de-a 17-a republica sovietica (p. 404). Daca acest lucru nu s-a intamplat, aceasta se datoreaza şi unei rezistenţe continue, fara reproş, iar printre oamenii politici care au animat devotamentul faţa de ţara, un loc exemplar il ocupa Ioan Hudiţa, care merita pe deplin aprecierea noastra.
Adrian Man
07.06.2012
P.S. La 1 iunie 2012 s-au implinit 100 de ani de la naşterea prof. Liviu Patachi, dascal de excepţie şi cercetator ştiinţific ancorat in istoria Transilvaniei şi nu numai. M-am gandit ca, vorbind despre istorie, se cuvine sa-l amintesc pe cel care – impreuna cu dr. Gelu Neamţu – a scris cea mai completa monografie despre George Pomuţ, general american de origine romana, care a fost primul diplomat al Statelor Unite acreditat la Sankt Petersburg, şi care a avut un rol important in cumpararea Alaskai de la Rusia. N-ar fi rau sa avem şi acum in armata americana un general cu o asemenea ascendenţa etnica.
[Nota se subsol]
*I. Hudiţa, Jurnal Politic (7 decembrie 1944-6 martie 1945). Studiu introductiv, note şi indice de acad. Dan Berindei. Ed. DO-MINOR, 576 pag.
