Vinovaţii fara vina
Jos palaria pentru cei care aleg sa-şi exercite dreptul de a manifesta public impotriva nedreptaţilor şi a problemelor pe care le vad in sistem. Felicitari celor care le vorbesc prietenilor lor despre importanţa luarii de atitudine, a cultivarii unei educaţii politice şi nu pleaca pur şi simplu capul in faţa oricarui papagal care-i minte cu neruşinare. Ma bucur ca e plin Clujul de oameni care lupta pentru lucrurile in care cred, care işi fac vocea auzita şi nu se dau batuţi cu una, cu doua. Dar sunt cel puţin trei aspecte ale protestelor din ultimele luni care ma irita, daca nu chiar agreseaza in legatura cu discursul unora dintre aceştia. Le voi aborda pe rand.
In primul rand, nu mi se pare ca e cazul pentru un discurs de genul „noi vs. ei”, in care „noi” sa fiu inclusa şi eu. Chiar daca inţeleg criticile la adresa capitalismului aduse de mişcarile gen „Occupy Wall Street” de la inceputul acestui an, nu ma consider unul din cei 99%, nu am nevoie de avocaţi care sa vorbeasca in numele meu despre calitatea educaţiei pe care am primit-o in sistemul romanesc, despre opţiunile mele politice sau despre poziţia mea vis-a-vis de anumite politici. Aşa ca nu, nu am nevoie sa mi se spuna cum sunt o „sclava” şi voi ma scapaţi, şi nu am nevoie nici sa fiu bagata in oala „tinerilor”, „studenţilor”, „clasei de mijloc” care s-a saturat de una sau de alta. Sunt perfect capabila sa-mi articulez şi singura opiniile, mulţumesc frumos. Daca o fac public sau nu, este alegerea mea.
In al doilea rand, e greu pentru mine sa inţeleg aceasta deznadejde cu care ies oamenii in strada. Ne spun ca alte soluţii nu exista, ca nu are sens sa ne exprimam opţiunile prin alte modalitaţi, pentru ca nu ne baga nimeni in seama, dar ies in strada pentru a atrage atenţia cui? Nu celor care oricum „nu ne baga in seama”? Incercarea de a aduna o masa critica, care se va revolta apoi impotriva sistemului, ar fi credibila daca ar mai crede cineva in ea. Dar experienţa protestelor din iarna a dezumflat tocmai acea masa critica ai carei ochi trebuiau sa fie pe sistemul politic acum, cand evenimentele se precipita. Aceea a plecat insa acasa, şi-a pus pancarta in cui, şi tot ce ramane in strada sunt caţiva idealişti, a caror legitimitate pentru a protesta nu este data de foame.
Un singur lucru ma intreb, pe marginea asumpţiei ca protestul public e singurul lucru care ne-a mai ramas. Caţi din cei care au ieşti in strada ştiu care este parlamentarul ales in circumscripţia lor? Caţi l-au intalnit personal? Sunt sigura ca mulţi dintre cei care ies in piaţa inţeleg foarte bine cum funcţioneaza sistemul, care sunt instituţiile la care trebuie sa apelezi pentru diferite probleme, dar ma intreb caţi din noi au ales sa işi incerce norocul, sa solicite audienţe, sa semneze petiţii, sa-şi educe aleşii, inainte de a-şi lua bocceluţa in spate şi de a se plange vecinilor ca „in ţara asta nu poţi face nimic”.
Şi, in final, daca tot nu poţi face nimic, de ce sa mai plateşti taxe ca sa ingraşi nişte porci capitalişti? Cea mai interesanta perspectiva este cea a micilor anarhişti, dintre care de fiecare data se strecoara macar cate unul la proteste, şi care nu vor nimic altceva decat abolirea completa a sistemului. Ca sa nu cadem in penibil, sa reducem la absurd. Imi amintesc de fiecare data de un episod din Family Guy, in care se enerveaza oraşenii teribil pe „sistem” şi hotarasc sa renunţe la orice forma de administraţie publica. Dupa cateva saptamani, oraşul arde, gunoiul se aduna mormane pe strazi, maşinile merg prin curţile oamenilor. Şi atunci le vine o idee. Sa faca ei o chestie, sa plateasca nişte oameni sa adune gunoiul, pe alţii sa dirijeze circulaţia, şi aşa mai departe. Şi ca sa-i coordoneze pe toţi aceştia, sa aleaga un consiliu, format din cetaţeni ai oraşului.
Nu vreau sa sugerez ca lucrurile trebuie lasate aşa cum sunt, nici ca nu este nevoie de o schimbari in cadrul sistemului, ca nu ar fi corupţi şi plagiatori sau ca aceştia nu trebuie pedepsiţi. Ce vreau sa zic este ca exagerari sunt de fiecare parte a baricadei, ca aşa cum protestatarii vad alternative la „sistem”, şi „oile” şi „sclavii” au propria inţelegere despre cum ar trebui sa mearga lucrurile, iar niciunul din aceştia nu deţine soluţia ideala.
Diana Gabor
