Tupeu de poliţist

Tupeu de poliţist

Orice padure are şi uscaturi, iar Poliţia Romana nu face in niciun caz excepţie de la aceasta regula. Probabil din cauza anilor de comunism sau din cauza brutalitaţii de care au dat de multe ori dovada, poliţiştii nu se bucura la noi de aceeaşi popularitate şi respect de care se bucura omologiilor din alta ţari, cum ar fi cei din America spre exmplu. S-au incercat restructurari, sange proaspat in sistem şi o noua mentalitate, dar se pare ca totuşi exista numeroase exemplare care nu fac cinste organului de cercetare. Şi daca pana acum doar auzisem exemple ale cunoscutei „eleganţe” in fapta şi vorba a poliţiştilor autohtoni, de curand am avut ocazia sa constat (pentru a folosi un termen pe care il inţeleg şi dansii) care-i faza atunci cand ai de a face cu doi tipi cu cascheta.
Intr-o disputa verbala cu un alt grup de doi indivizi, şi eu eram cu un amic,  am decis de comun acord sa-i chemam pe cei care care fac „lege şi ordine”. Zis şi facut, apel la 112, 5 minute minunate de aşteptare şi iata-i ca vin calare pe un Logan cu numere de MAI.  Cand i-am vazut ca vin, marturisesc ca am inceput sa-mi recit in minte poezia cu privire la starea de fapt, dar trebuie sa recunosc ca in acelaşi timp abia ma puteam abţine sa nu izbucnesc in ras. Primul dintre ei, probabil şeful, era inalt, gras, şi parea cu doua clase mai deştept decat partenerul sau de servici. Alalalt slabanog, uşor aplecat de spate şi cu privirea patrunzatoare ca a unei bufniţe constipate. In fine. S-au apropiat de noi şi eu, dupa cum ma gandeam ca e de cuviinţa, i-am intins mana lui „Piedone” cu intenţia de a ma prezenta şi a arata ca nu am nimic de ascuns. Şi vedeţi surpriza!! Intelectualul de colegu-so imi pune mana in piept şi ma impinge cat poate de tare, mimand o atitudine de bodyguard de vedeta.  Explicaţia unui asemenea gest? Una simpla! Cu mintiuca aia odihnita poliţistul mi-a expliciat ca am atentat la siguranţa colegului sau şi intinzandu-i mana i-am invadat spaţiul personal!  Nu are sens sa va mai explic ca dupa ce m-am prezentat şi dupa ce l-am felicitat pentru educaţia primita la coada vacii, i-am spus şi ca sunt reporter la un sapamanal clujean şi ca nu apreciez deloc atitudinea lui de poliţist vigilent. Şi dintr-o data nu mai eram un fraier de cetaţean ci eram „domnu’ Ripan”, care eram rugat sa ma calmez şi asigurat ca vom gasi o soluţie civilizata la problema. Şi civilizat am şi fost atunci cand am pus mana pe telefon şi l-am deranjat din concediu pe nimeni altcineva decat pe şeful poliţiei clujene, Ioan Pacurar. Respectuos, dupa ce i-am relatat starea de fapt, Nelu Pacurar m-a indrumat sa reţin numele agenţilor şi sa le fac o plangere a doua zi la sediul instituţiei. M-am oferit sa ii dau subalternii la telefon dar m-a refuzat, spre fericirea absolvenţilor scolii de subofiţeri care deja işi inghiţisera limba de emoţii. Dupa ce am inchis telefonul l-am rugat pe poliţistul karatist sa-mi imprumute pixul din dotare pentru a-mi nota numele lor, ca sa ştiu şi eu cu cine am de-a face dar am fost refuzat pe motiv ca e pixul sau personal şi ca ar trebui sa deţin şi eu unul daca tot sunt jurnalist. La aşa tupeu ce sa mai zici? Nici nu am mai avut replica, s-au urcat in logan şi au plecat spre gogoşerie.
 Şi totuşi, m-am gandit oare ce s-ar fi intamplat daca nu eram jurnalist şi eram un simplu civil, daca nu l-aş fi sunat sunam pe şeful lor suprem, oare mi-aş fi luat nişte bastoane peste spate? Cel mai probabil.  Cu aţi fi reacţionat dumneavoastra, dragi cretini de contribuabili, daca aţi fi fost intr-o situaţie asemanatoare? Eu personal am ramas mut de uimire.
Sabin Ripan