În 1919, pentru a putea fi păstrată Basarabia (şi Bucovina), Budapesta trebuia ocupată. Nemaiputând conta pe Ungaria, Rusia, măcinată de propriul ei război civil, nu şi-a mai permis să atace – şi – România. Ar fi prima lecţie a zilei de 4 august 1919. A doua lecţie este poate mult mai grea. Chiar şi după victoriile din august 1919, ne-a fost foarte greu să obţinem Pacea de la Trianon (4 iunie 1920). Fără cucerirea Budapestei, ne-ar fi fost imposibil. Ea ne-a adus atât Transilvania şi Partium-ul, cât şi Basarabia şi Bucovina.
Transilvania valorează o sută de Basarabii. Sunt cuvintele lui Petre Ţuţea. Alături de Corneliu Coposu ori Nicolae Steinhardt, a fost cel mai important deţinut din România secolului al XX-lea. A intrat în temniţă când, de pe Arcul de Triumf de la Bucureşti, numele Budapestei a fost şters – aparent pentru întâia oară (1948) – din rândul luptelor (Coşna, Mărăşti, Mărăşeşti sau Oituz) pe care s-a întemeiat România Mare. Tot Ţuţea a mai zis, după eliberarea sa, şi altceva: am stat 13 de ani în temniţă pentru un popor de idioţi.
Expresia nu mai poate fi folosită, nici nu ar trebui, datorită întrebuinţării ei de către un ministru, care a strunit corzile turismului, în vremea în care numele de Budapesta lipsea din nou de pe Arcul de Triumf. Iar eliminarea Budapestei de pe arc nu a însemnat înlăturarea unui naţionalism retrograd de paradă. Săvârşită şi pecetluită între 2005 şi 2008 (în funcţie de partidul şi guvernul cu care dorim să asociem fapta, dar indiscutabil „supt” unul şi acelaşi preşedinte, „mare strateg” al unirii cu Republica Moldova), văruirea Budapestei pe arc a semnificat ştergerea unui act de voinţă care a izbăvit o ţară. Destui spun că am salvat Europa de comunism, când steaua lui Lenin părea la zenit, dar cuvintele mari nu prea i-au ajutat vreodată pe români.
”Nimic nu era însă garantat pentru Regatul României”
În noiembrie 1918, Austro-Ungaria s-a surpat şi Primul Război Mondial s-a încheiat. Nimic nu era însă garantat pentru Regatul României, în est şi mai ales în vest. Revenită în ultimul minut în război de partea Antantei, el trebuia să înfrunte nu doar vechii adversari, ci şi vechii aliaţi. Aceştia nu-i iertaseră României (nici nu i-au iertat-o vreodată de fapt) pacea umilitoare, dar inevitabilă, încheiată în primăvara lui 1918, cu Puterile Centrale (cu Germania şi Austro-Ungaria). În special Franţa, căreia Anglia îi dăduse puteri extinse în Estul Europei, aproape în compensaţie pentru înţelegerile din teritoriile de peste Bosfor ale Imperiului Otoman (a se citit astăzi: Siria, Irak, Palestina sau şi Israel), părea determinată să-i lase României numai Bucovina şi Basarabia (în cazul în care Bucureştiul o putea păstra). În vest, dacă trecea Carpaţii din nou, România trebuia să nu depăşească Mureşul spre nord. Transilvania de Nord-Vest (Clujul, Baia Mare sau Oradea), oficializată prin Diktat-ul de la Viena, mai târziu, dar nu foarte târziu, în 1940, rămânea a Ungariei. Se trăgea între Carpaţi o linie precum mult mai celebra linie Sykes-Picot din 1916, care în final a distrus lumea musulmană.
Foştii curteni ai arhiducelui Franz-Ferdinand, cel asasinat la Sarajevo (1914), au schimbat soarta Transilvaniei. Iuliu Maniu şi Alexandru Vaida Voievod (deşi nu puţine „rotiţe” au avut o importanţă pe măsura celor doi) au împins Transilvania în Regatul României prin Adunarea de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. Au forţat mâna Franţei folosindu-se de principiile autodeterminării impuse de America (la urma urmelor, tot SUA îi salvase, alături de englezi, pe francezi de la înfrângere în faţa armatelor germane).
România cerea teritoriile până la Tisa, aşa cum i se promisese la intrarea în război (1916). Datorită tulburărilor socialiste din Germania şi Ungaria, Antanta nu dorea însă să destabilizeze şi mai mult situaţia de la Budapesta. Cu Consiliul Dirigent (al Transilvaniei, al Banatului şi al ţinuturilor româneşti din Ungaria) şi armata română în faţă, autoritatea regală a Bucureştiului a fost împinsă asupra Clujului şi a Băii Mari. Până la urmă (martie 1919), ambele părţi au avut dreptate. Puterea la Budapesta a fost transferată – paşnic – comunistului Béla Kun, şcolit în războiul civil care devastase deja Rusia. Dintre aliaţii Franţei şi Angliei din est, doar România putea interveni.
”Moscova trebuia să atace renăscuta Polonie şi România”
Consolidarea puterii lui Kun depindea de recâştigarea pământurilor pierdute ale Ungariei, principalele sale ţinte fiind Cehoslovacia şi România (Iugoslavia era în conflict cu România din cauza Banatului). Simultan, şi din aceleaşi motive de legitimitate, Moscova trebuia să atace renăscuta Polonie şi România. Alegerea României, a Bucureştiului în definitiv, era între (1) a se baricada în vest, la adăpostul liniilor de demarcaţie gândite şi regândite de Franţa, şi a lupta în est împotriva Rusiei, şi (2) a ataca în vest, pentru Transilvania, şi a lăsa în est, pentru Basarabia, lucrurile în aşteptare, măcar o vreme. A fost o alegere care s-a repetat în verile anilor 1940 şi 1941.
La 1919, România a ales să lovească în Apus şi să nu se mulţumească cu liniile de împărţire care au ţesut şi Diktat-ul de la Viena. Două decenii mai târziu decizia a fost luată în sens invers. Urmările se cunosc. România a pierdut în cele din urmă Basarabia şi orice formă de respect a Angliei (care a cerut, în plină ofensivă germană asupra Franţei, rezistenţă armată pentru Transilvania), România recuperând Transilvania (de nord-vest) în bună măsură datorită bunăvoinţei interesate a lui Stalin, în conformitate oricum cu împărţirea 90%-10% a României în favoarea URSS-ului, propusă de Churchill. Între cele două momente, 1919-1920 (ultimul an fiind cel al Păcii de la Trianon) şi 1940-1941 (în 1941 România având posibilitatea, precum Iugoslavia, să înfrunte Germania, pentru Transilvania, şi nu URSS-ul, în numele Basarabiei), s-au aşezat tocmai anii frumoşi ai acelei Românii Mari.
Iar România Mare începuse bine. Imediat după ce Kun a ajuns la putere, Bucureştiul a cerut permisiunea Antantei să-l elimine. Kun a dat asigurări că nu dorea război, deşi se pregătea intens pentru mai multe. Inevitabilul s-a produs. În aprilie România (cum devenise) şi Ungaria (aşa cum rămăsese) s-au înfruntat. În trei zile, armata română a ocupat Oradea şi Debrecen-ul (20-23 aprilie). Pe 1 mai, ţinea deja întregul mal estic al Tisei. Comandantul armatei române era un ieşean, generalul Gheorghe Mărdărescu. În replică, Moscova i-a cerut Bucureştiului să evacueze Basarabia şi Bucovina. Antanta îi cererea armatei române să nu treacă Tisa. Kun spunea că nu mai vrea conflicte cu România. Adormirea României în Apus putea să coste enorm.
”Béla Kun a fugit la Viena”
Pe deasupra, pe frontul din est părea să fie linişte. Astfel, profitând şi de armistiţiul semnat cu Cehoslovacia şi de presiunile Antantei care-i cerea Bucureştiului să se retragă de pe linia Tisei, Armata Roşie Ungară a trecut la ofensivă (17 iulie). România a avut două şanse: una românească (armata era pregătită în pofida tuturor asigurărilor de pace primite) şi una maghiară (naţionaliştii maghiari credeau deja că socialiştii maghiari urmăreau nu reîntregirea Ungariei, ci o revoluţii după revoluţii, de dragul revoluţiilor). În noaptea de 29 spre 30 iulie, învingătoare, armata romană a trecut Tisa.
Béla Kun a fugit la Viena. Pe 4 august 1919, guvernatorul militar român al Transilvaniei, braşoveanul Traian Moşoiu, a intrat în Budapesta. Calea îi fusese deschisă pe 3 august de cavaleria regăţeanului Gheorghe Rusescu. Întreaga Ungarie a intrat sub administraţie românească, cu excepţia ariei din jurul Balaton-ului, unde Bucureştiul i-a susţinut şi înarmat pe regaliştii amiralului Miklós Horthy; ambele ţări nu aveau să uite vreodată acel nume.
Timp de jumătate de an, până la începutul lui 1920, românii au ţinut cu trupe de pace Ungaria. Desigur, nu ne-am purtat exemplar. Ne-am comportat însă suficient de bine ca unii maghiari să se gândească la unirea Ungariei cu România, fie sub Ferdinand I, fie cu viitorul Carol al II-lea drept rege la Budapesta (ceea ce, din fericire pentru ambele ţări, nu s-a mai întâmplat).
Un uzurpator al speranţei, o categorie atât de răspândită, Carol al II-lea are totuşi un merit: a dispus ridicarea din granit a Arcului de Triumf de la Bucureşti (1936). Iniţial, arcul fusese construit în grabă din ipsos şi ciment pentru încoronarea lui Ferdinand şi a Mariei (1922). Cu timpul, a ajuns într-o stare lamentabilă. Cu sacii în căruţă, României nu părea să-i mai pese de însemnele ei (până când o campanie de presă a schimbat situaţia în 1932).
Situaţia s-a repetat şi după 1989. Eliberaţi – oficial – de comunism, ne-am eliberat şi de Budapesta de pe Arcul de Triumf. Am cam renunţat la întreg trecutul nostru, inclusiv la părţile sale bune, până când trecutul de ne-a ajuns – în esenţă – din urmă, prin Centenarul Marelui Război (1914-2014). Începând din 2014, Arcul de Triumf a fost reabilitat, revenindu-se la forma originară din 1936, cu Budapesta înscrisă între victoriile româneşti. Atât dispariţia cât şi reapariţia Budapestei au rămas un fel de „ciudăţenii”.
”Destule voci româneşti cereau ca România, aliată cu Germania şi Austro-Ungaria, să atace Rusia”
La vremea izbucnirii Marelui Război, destule voci – nominal şi nu doar – româneşti cereau ca România, aliată cu Germania şi Austro-Ungaria, să atace Rusia, cucerind Basarabia, şi să meargă pe calea balcanică a vechilor împăraţi bizantini (mai era minora problemă a filo-germanei Bulgarii, dar ea nu mai conta). Pentru aceste voci, inscripţionarea Budapestei pe Arcul de Triumf de la Bucureşti, a fost o înfrângere la fel de mare, precum pentru naţionaliştii – şi socialiştii – maghiari. Amintirea – glorioasei şi sfintei – treceri a Prutului în vara lui 1941, cu Transilvania de Nord-Vest sub puterea fostului aliat de la 1919, Horthy, a adâncit vechi răni şi a creat noi confuzii.
În 1919, pentru a putea fi păstrată Basarabia (şi Bucovina), Budapesta trebuia ocupată. Nemaiputând conta pe Ungaria, Rusia, măcinată de propriul ei război civil, nu şi-a mai permis să atace – şi – România. Ar fi prima lecţie a zilei de 4 august 1919. A doua lecţie este poate mult mai grea. Chiar şi după victoriile din august 1919, ne-a fost foarte greu să obţinem Pacea de la Trianon (4 iunie 1920). Fără cucerirea Budapestei, ne-ar fi fost imposibil. Ea ne-a adus atât Transilvania şi Partium-ul, cât şi Basarabia şi Bucovina.
