Victimele mizeriei lansate de istoricii CNSAS Demetriade și Hodor despre „Experimentul Pitești” protestează și îi desființează pe cei doi!

Împreună cu jurnalistul Wiliam Totok, cei doi funcționari publici au acreditat, în spațiul public, ideea că victimele au fost, de fapt, inițiatoarele și făptuitoarele oribilelor acte de tortură. Ei susțin minciunile Securității și regimului comunist din anii 1950, acuză supraviețuitorii gulagului comunist, scrie evz.ro.

O victimă a „Experimentului Pitești”, Gheorghe Cușa, foști deținuți politici precum și urmași ai unor luptători anticomuniști, victime ale ororilor din temnițele comuniste, alături de personalități ale vieții publice românești, au dat publicității un „Protest” în care își exprimă profunda indignare față de afirmațiile cercetătorilor CNSAS Mihai Demetriade și Mădălin Hodor, prin care aceștia au ofensat memoria victimelor „reeducării” din penitenciarul Pitești.

„Aceste declarații reprezintă o insultă adusă memoriei miilor de tineri torturați și uciși atunci, prin faptul că tezele din anii 1950 ale Securității și ale regimului ilegitim și criminal comunist sunt reiterate pentru prima oară după căderea comunismului în România”, se arată în „Protest”.

Doi cercetători ai Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității – este vorba de Mihai Demetriade (într-un dialog cu jurnalistul Wiliam Totok la RFI) și Mădălin Hodor (foto) – plătiți din bani publici pentru a scoate la lumină adevărul istoric, nu pentru a-l mistifica – se pretează la o retorică prin care victimele celui mai diabolic fenomen de tortură din întregul lagăr comunist sunt prezentate drept inițiatori și făptuitori ai odioaselor acte de cruzime.

Confirmarea versiunii Securității din 1954

„Asistăm practic, pentru prima oară după 1989, la o reabilitare a versiunii prin care, după anul 1954, Securitatea – coordonată încă la acel moment de comisari sovietici – a încercat să atenueze scandalul internațional generat de scurgerea în Occident a informațiilor despre ororile din penitenciarul Pitești.

S-a efectuat în acei ani o înscenare, o farsă judiciară prin care se încerca să se acrediteze teza aberantă conform căreia torturile și crimele fuseseră de fapt inițiate de deținuții politici, la ordine primite de la căpetenii ale Rezistenței din Apus, cu scopul de a compromite regimul comunist. Este uluitor să constați că punctul de vedere al celor doi istorici cu privire la victimele terorii de la Pitești nu diferă mult de cel al odiosului general de Securitate Alexandru Nicolschi (născut Boris Grunberg), unul dintre coordonatorii experimentului, expuse cu cinism în cadrul serialului Memorialul Durerii”, precizează semnatarii.

Soljenițîn: Cea mai mare barbarie a lumii contemporane

Ei arată că, în ceea privește detaliile organizării, punerii în practică și desfășurării ororilor de la Pitești, acestea sunt deja clarificate de literatura de specialitate în termeni care nu lasă loc echivocului. Cel mai mare și mai agresiv program de spălare a creierului prin tortură din întreaga Europă de Est, caracterizat de Soljenițîn drept “cea mai mare barbarie a lumii contemporane”.

Experimentul reeducării prin tortură desfășurat în perioada 1949-1951 la penitenciarul Pitești și exportat apoi în alte închisori și lagăre din România, a avut drept scop, conform principiilor leniniste, lepădarea convingerilor politice și religioase ale deținuților, precum și alterarea pesonalității acestora până la punctul obedienței absolute.

Scopul torturilor, bătăilor continue, umilințelor, a fost, în primă instanță, continuarea obținerii de informații și după finalizarea anchetei de la deținuții condamnați deja, conform prevederilor directivelor NKVD pentru țările ocupate de URSS. Dar, spre deosebire de aplicarea acestora în celelalte țări comuniste, în România, la Pitești, obținerea informațiilor nu presupunea oprirea cruzimilor, acestea continuând până la anularea completă a personalității deținuților.

Cea mai teribilă „inginerie psihologică”

Occidentul a aflat despre ororile de la Pitești prin intermediul cărții lui Virgil Ierunca, care la rândul său fusese inspirat de lucrarea lui Dumitru Bacu. Dincolo de aspectele macabre ale metodelor de tortură, Ierunca a reușit să surprindă cu acuratețe obiectivele psihologice finale. François Furet, membru al Academiei Franceze a vorbit despre fenomenul Pitești ca despre “una dintre cele mai cumplite experiențe de dezumanizare pe care le-a cunoscut epoca noastră”.

Reputatul istoric Stéphane Curtois, unul dintre cei mai prestigioși cercetători ai comunismului din Europa de Est, spulberă orice dubii în legătură cu faptul că la Pitești ar fi fost altceva decât un experiment bine instrumentat de represiunea comunistă:

“În opinia mea, ceea ce s-a întâmplat la închisoarea din Piteşti la sfârşitul anilor ’40 şi începutul anilor ’50, a însemnat experimentul comunist care a fost dus cel mai departe, experimentarea unei inginerii psihologice. În acest caz avem un fel de experienţă în eprubetă ca într-un laborator, o experienţă de inginerie psihologică. Adică se iau studenţi care sunt naţionalişti şi creştini şi se încearcă, prin tortură fizică şi psihică adecvată, transformarea lor în oameni noi, în comunişti. Deci, după câte ştiu eu, este cu adevărat un experiment de necrezut, cel mai dus la extrem. S-au mai experimentat desigur inginerii psihlogice, cum ar fi cea asupra populaţiei Cambodgiei de către khmerii roşii. Dar asta a fost ceva destul de banal: oamenii erau obligaţi după muncă să participe la mitinguri unde trebuiau să repete întruna lozinci. În timp ce la Piteşti se lucra zi şi noapte, fără întrerupere, asupra psihologiei tinerilor, pentru a o transforma total”.

Controversatul Wiliam Totok a popularizat mizeria lui Demetriade pe RFI

„Și în raportul final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, document de stat la elaborarea căruia a participat un colectiv de istorici prestigioși din țară și de peste hotare, este întărită “convingerea că acţiunea era nu doar cunoscută la nivel central, ci şi orientată în direcţia dorită” de instituțiile represive care au premeditat-o și au coordonat-o.

Mizeria pusă în circuitul public de cei doi istorici este cu atât mai mare cu cât, majoritatea victimelor experimentului de la Pitești au fost tineri studenți implicați activ în organizarea structurilor de rezistență armată anticomunistă din întreaga țară, dar și în acțiunile clandestine menite să asigure pe teritoriul României ocupate de sovietici un adevărat sistem de informații în favoarea serviciilor secrete americane, cu care se aflau în directă colaborare. Într-o țară membră NATO, în anul 2019, a reabilita punctul de vedere al exponenților sovieticilor din anii 1950 înseamnă mai mult decât o ofensă.

Declarațiile lui Mihai Demetriade, secondat de controversatul Wiliam Totok – care are antecedente în batjocorirea Rezistenței din România – și-au găsit locul pe portalul unei agenții de presă cu un mare prestigiu internațional, precum Radio France International. Acest fapt reprezintă un act de natură sa decredibilizeze această instituție media. Ne întrebăm: dacă înainte de 1989 media occidentală a sprijinit luptătorii anticomuniști în lupta lor, astăzi ea se aliniază celor care vin să reabiliteze teoriile defunctului regim comunist?! Cum se explică aceasta?”, se întreabă autorii ”Protestului”.

Cine vor fi victimele următorului experiment Pitești?

Într-o țară și într-o Europă în care, în decursul a o lună de zile, tinerii Uniunii Tineretului Comunist demonstrează cu simboluri comuniste în fața memorialului fostei închisori din Pitești, clamând legitimitatea atrocităților, iar doi istorici angajați ai unei instituții naționale, plătiți din bugetul de stat, ofensează suferințele de neimaginat ale victimelor totalitarismului comunist, reiterând teoriile fostei Securități, repetarea unor experiențe precum cea de la Pitești, Gherla sau Canalul Dunăre-Marea Neagră rămâne doar o chestiune de timp. Rămâne de văzut doar cine vor fi victimele următorului experiment Pitești, se spune în finalul „Protestului”.

Ce cer semnatarii „Protestului”
1. Cerem în mod ferm redacției Radio France International să publice acest material, ca pe un drept la replică al victimelor și urmașilor victimelor ororilor regimului comunist, precum și să șteargă de pe portalul on-line materialul în care William Totok și Mihail Demetriade aduc grave ofense celor torturați și uciși în cumplitul experiment de la Pitești.
2. Cerem Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității să întreprindă măsurile cuvenite pentru sancționarea, mergând până la demitere, a acelor doi istorici care considerăm că, prin discursul relativizator cu privire la crimele comunismului, precum și prin reabilitarea tezelor Securității cu privire la pretinsa vinovăție a victimelor experimentului Pitești, creează un precedent periculos de falsificare a istoriei recente și de reabilitare a regimului ilegitim și criminal comunist.
3. Cerem Ministerului Educației Naționale introducerea în programa școlară, ca disciplină obligatorie, și nu opțională, a studierii istoriei regimului comunist și crimelor acestuia.
4. Cerem tuturor instituțiilor de resort, începând cu Parlamentul și Ministerul Culturii, demararea fără întârziere a măsurilor legale pentru înființarea la București a unui muzeu al crimelor comunismului, deoarece necunoașterea acestui capitol funest din istoria noastră recentă riscă să arunce societatea românească în noi experiențe de tipul celor totalitare trăite de noi în secolul trecut.

O nesimțire strigătoare la cer

Istoricul Mădălin Hodor, cercetător în cadrul CNSAS, i-a catalogat pe tinerii care au căzut vicitme oribilului experiment stalinist de la Pitești „niște căcați cu ochi care se torturau între ei pentru un blid în plus”.

Asta după ce un alt angajat al CNSAS, Mihai Demetriade, spunea că „noțiunea de experiment este hiperbolică, a fost o acțiune”, că acest oribil experiment „nu a avut origine sovietică, ci legionară” și că „victimele erau complice”. Și tot Mihai Demetriade afirma că toate filmele despre ororile de la Pitești ar fi „un fake news istoric de proporții”.

„Numai că realitatea că Piteștiul a fost un spațiu criminal de exterminare unde ocupantul sovietic a pus în aplicare tehnicile de dezumanizare enunțate de Makarenko este recunoscută și fundamentată de întreaga istoriografie românească și internațională. În plus, tinerii care au intrat în închisoare la Pitești aveau la începutul anilor 50 vârste de 18, 19, 20 de ani. De la rebeliunea legionară trecuseră 10 ani. Așadar, acei tineri închiși la Pitești avuseseră, în timpul rebeliunii, 8, 9 sau 10 ani. Ce fel de legionari erau aceștia? Poate legionari… în scutece. Poți spune că erau tineri idealiști sau naivi, însă la 18-20 de ani împliniți în anii 50 nu aveau cum să aibă vreo legătură cu evenimentele rebeliunii legionare din… 1941”, scria miercuri „Tribuna românească” din Chicago.

Totok turna la Securitate sub numele conspirativ „Thomas”

Jurnalistul revistei 22, Wiliam Totok a fost recrutat de Securitate pe 8 marie 1974 pentru „acoperirea informativă a anului I Filologie și în special a secției germană-română din cadrul Universității Timișoara, cât și a cenaclului literar (…) unde avem semnalări privind intenția unor membri de a strecura idei străine de ideologia noastră”.

A semnat Angajament având numele conspirativ „Thomas”. Direcția de Specialitate a CNSAS a identificat zece materiale informative furnizate de Wiliam Totok.

Hodor a umblat în arhiva Securității ca pe moșia sa

În primăvara lui 2018 izbucnea un scandal legat de unul din angajații CNSAS, Mădălin Hodor. Acesta a publicat lista „Brigadierilor Securității” în Revista „22”. Era un atac țintit la Ion Cristoiu, dar și la istoricul Ioan-Aurel Pop, sociologul Dorel Abraham, dirijorul Horia Andreescu, alături de alte 200 de persoane care apăreau în acest document al Securității.

Era vorba despre „Tabelul cuprinzând colaboratori care sunt în legătura unităţii noastre”, respectiv ai UM 0225, unitatea „antiemigrație”, care a fost întocmit la data de 13.05.1985 și, după cum susținea Mădălin Hodor, a fost descoperit întâmplător în Arhiva CNSAS cu puțin timp înainte de alegerile de la Academia Română.

De curând, un raport intern din CNSAS, realizat de Alexandra Toader, membru al Colegiului Consiliului din partea Președinției, a scos la iveală modul ilegal în care cercetătorul Mădălin Hodor a scos pe piață informații, fără să țină cont de procedurile de funcționare a acestei instituții. Membrul Colegiului CNSAS, Alexandra Toader, a pus în discuție modalitatea în care Hodor a avut acces la documente considerate a fi supuse legii de funcționare a acestei instituții, constatând încălcarea normelor interne ale Consiliului.

”Rezumând, domnul Hodor a solicitat fotocopii înainte de a fi programat la sala de studii, respectiv înainte de a i se aduce la cunoștință că a fost acreditat. Așadar a solicitat fotocopii în calitate de angajat , a se citi în afara normelor legale. Cum cererea este alcătuită de Hodor angajatul, documentele au fost fotografiate de același Hodor angajatul, semnatarul cererii. Cum i-au parvenit, atunci, copii după acele documente, cercetătorului Hodor? Bunăoară s-ar putea justifica, in extremis, conținutul articolului publicat în revista „22”, prin calitatea lui de cercetător. Publicarea facsimilului, nicidecum! În primul rând pentru că cercetătorul Hodor a primit documentul de la angajatul Hodor, care, la rândul său îl obținuse nerespectând formele legale”, se mai spune în raport.

”Funcționarul Fodor, a obținut și de asemenea a scos din instituție, în mod problematic, copiile, iar la rândul lui, cercetătorul Hodor, a intrat în posesia lui și le-a publicat, plasându-se, în acest context, în afara cadrului juridic”, concluzionează Alexandra Toader.

CNSAS ia distanță de cei doi angajați ai săi

Conducerea C.N.S.A.S. se delimitează, printr-un comunicat de presă, de afirmaţiile formulate recent de Mihai Demetriade şi Mădălin Hodor, angajaţi ai instituţiei, în legătură cu suferinţele îndurate de cei care au fost victimele “Experimentului Piteşti”, subliniind faptul că acestea nu reprezintă punctul de vedere al instituţiei.

„Autorii acestor declaraţii au acţionat în nume personal şi, deşi sunt funcţionari publici, nu au cerut acordul instituţiei pentru o poziţie oficială, instituţională, pe această temă. Considerăm că declaraţiile formulate de cei doi sunt o ofensă adusă celor care au suferit în regimul de detenţie comunist şi prin asocierea numelui C.N.S.A.S. ei aduc prejudicii majore instituţiei”, se arată în comunicat.

“Negarea crimelor comunismului în România constitue o crimă morală care demonstrează că nu s-a înţeles dimensiunea suferinţei din închisorile sistemului concentraţionar comunist, istorie de tristă amintire pentru mii de familii de compatrioţi”, a declarat Constantin Buchet, preşedinte al Colegiului CNSAS.

Mecanismul dezumanizării

Primele stadii ale „reeducării” au avut loc la închisoarea din Suceava, de unde a fost exportat la Pitești. Grupul de supraveghetori ai „reeducării” a fost format tot din deținuți politici și a fost condus de Eugen Țurcanu, fost student la Iași și pentru scurt timp membru PCR.

Ofițerul politic Ițicovici Marina a ales un grup unit format din veterani trecuți prin reeducare, ca asistenți pentru îndeplinirea sarcinilor politice, numit „organizația Deținuților cu Convingeri Comuniste (ODCC, poreclită de prizonieri în batjocoră „Odecaca”).

Deținuții, pe lângă bătăile severe administrate regulat, au fost siliți să se tortureze reciproc, cu scopul de a descuraja loialitățile dinaintea încarcerării. Obiectivul lor era ca victima să cedeze psihic, transformându-se într-un supus total, dedicat regimului. Deținuții erau obligați să dezvăluie toate detaliile presupuse ascunse în interogatoriile precedente; cu speranța că vor putea evita torturile, mulți deținuți au „recunoscut” păcate imaginare.

A doua etapă, „demascarea internă”, avea ca obiectiv dezvăluirea numelor celor care se purtau mai puțin brutal sau oarecum indulgent față de ei în detenție. Deținuții credincioși erau îmbrăcați ca Hristos, iar ceilalți erau siliți să-i insulte; erau forțați să blasfemeze simboluri religioase și texte sfinte. Pe lângă violența fizică, deținuții supuși „reeducării” erau obligați să facă diferite munci umilitoare pe timp îndelungat (de exemplu, să curețe podeaua cu o cârpă ținută între dinți).