Ajuns în casa Liviei Rotar – femeia din Gherla cu viaţă desprinsă parcă din filme, care a îndurat suferințe incredibile în timpul comunismului – aceasta mă fulgeră scurt, cu o privire tristă: “Abia acum vii?” Apoi, înțelegătoare, tot ea îmi răspunde: ”De altfel, la ce să mă aștept, fiindcă, până la dumneavoastră nimeni n-a venit să mă intervieveze sau filmeze, nici măcar d-na Hossu Longin. Și eu chiar aș fi avut câte ceva de spus”. Jenat, îi răspund că abia cu câteva zile în urmă am fost informat de existența ei, de același vajnic Gavril Mircean, vicepreședintele Asociației Foștilor Deținuți Politici din Cluj, așa că m-am grăbit s-o întâlnesc, știind că timpul nu prea are răbdare cu oamenii de vârsta ei.
Prin pădurile Fizeșului, vânați de securiști
În ciuda celor 91 de ani ai săi, Livia Rotar este de o vitalitate excepțională, părând a avea maxim 70 de ani – şi nu vârsta înscrisă pe cartea de identitate. Femeia este perfect lucidă, așa că dialogul cu domnia sa se defășoară fără probleme. Și, după tatonările inerente aceasta își începe, cu hotărâre, relatarea poveștii vieții sale: “M-am născut în Fizeșu Gherlii, la data de 13 februarie 1929, într-o familie de gospodari mijlocii, tata având treizeci de hectare de pământ”… Face o paranteză și noteză sarcastic: “Din care, după 1989 am reușit să recuperăm doar nouă”. După care continuă:”Am fost și refugiată, în România, la vârsta de unsprezece ani! Granița cu România, după Dictatul de la Viena din 1940 era pe la Sucutard, aproape de noi – iar o mătușă de-a mea se refugiase deja în ţară. Așa că într-o zi, când au venit și copiii mătușei, am trecut împreună cu ei granița între Sucutard și Geaca. Și-aşa am rămas cu mătușa în România, ajungând apoi la Turda, unde mi-am terminat liceul, astfel că la sfârşitul războiului, în 1945, am venit înapoi acasă”.
Reia aceasta firul povestirii: “Am avut o soră, mai mică decât mine cu patru ani, care a decedat în 2017. În 1949, când aveam optsprezece ani, m-am căsătorit cu Săcui Alexandru, un băiat din sat. Noi, elevi fiind, încă din 1946, de la alegerile furate de comuniști am tot desenat pe garduri ochiul și săgeata (n.n. – simbolul țărăniștilor și al liberalilor) și securitatea ne-a luat la ochi. Atunci am fost duși la Securitate și bătuți de agenții Breharu și Bunea, dar ne-am ales doar cu atâta, fiind în continuare ținuți, strict, sub observație. Ceva mai târziu am colectat din sat caș, slănină, ce aveau oamenii și am dus alimentele cu două căruțe la Cluj, de unde au ajuns – prin persoanele lor de legătură – la luptătorii anticomuniști din Apuseni, la Dejeu, Capătă și ceilalți. Aproape tot satul a donat câte ceva, dar numai o parte din noi am fost vizați de securitate – iar mai târziu, după ce-am fost capturați, eu n-am turnat pe nimeni, deși au fost făcute mari presiuni şi asupra mea”… Arată mai departe că, în 1949 a fost nevoită să fugă împreună cu soțul ei în pădurea Verețibea, din zona Fizeșului Gherlii, asta pentru că exista iminența arestării lor, lucru pe care cei doi nu-l concepeau, în ruptul capului. “Am stat în pădure o perioadă, împreună cu Moldovan Gheorghe, fiul lui, Ghiță, și alți câțiva săteni. Dar într-o seară Moldovan și fiul lui s-au întors în sat după provizii, însă au fost văzuți și turnați la milițianul din sat, Andrei Hideg, care a anunțat urgent securitatea de la Gherla.
Pe Moldovan și fiul lui i-au împușcat, fără judecată, chiar atunci, după ce i-au prins în Pădurea Verețibea și le-au abandonat acolo trupurile. După 1990 am fost cu părintele Eusebiu Cutcan, de la Asociația Deținuților Politici, și le-am adus osemintele în Cimitirul de pe Drumul Dejului, unde le-am îngropat creștinește. Până la urmă am ieșit şi noi din pădure, ajungând, pe 5 decembrie 1950, la o soră de-a mamei, care ne-a adăpostit în podul casei. De acolo ne-au ridicat, în aceeași zi securiștii, fiind turnați de un unchi al soțului, Rus Vasile”. Se oprește din nou din povestire și mă privește, cu tâlc, după care adaugă: “Rus Vasile ăsta stătuse patru ani la mătușa, fiind venit din refugiu, dar l-a turnat – pe lângă noi – și pe soțul ei. L-a bătut până la urmă Dumnezeu, că s-a aruncat mai târziu sub tren, poate cuprins de remușcări. De pildă eu, când m-am eliberat a venit la mine și și-a cerut iertare pentru ce mi-a făcut. Eu i-am spus că l-am iertat deja – doar să-l ierte și bunul Dumnezeu”! Relatează apoi o altă pățanie petrecută în pădure, în perioada când erau fugari: “Odată, în coliba unde ne refugiam a venit un pădurar – sau securist deghizat – însoțit de alții, care așteptau afară – și a tras cu arma spre noi, nimerindu-l și rănindu-l, în plămâni, pe camaradul nostru Vasile Mureșan.
Noi l-am imobilizat, l-am legat și am stat blânzi, dar un securist a aruncat o grenadă înăuntru, care, din fericire, nu a explodat! Imediat, pădurarul s-a aruncat atunci între noi, moment în care securiștii au deschis focul, împușcându-l mortal tocmai pe el! Iar securiștii s-au retras apoi, zicând că suntem prea mulți ca să se lupte cu noi. Dar tot noi am picat drept vinovaţi mai târziu, la proces, fiindcă au zis că suntem cei ce l-au împușcat pe pădurar! După plecarea securiştilor, l-am bandajat pe al nostru, Vasile Mureșan, care s-a retras la Nicula, unde s-a și predat, fiind rănit. Am auzit că, după ce-a ajuns la Securitatea din Dej, acesta a fost băgat în cușca câinelui, unde a stat o lună până ne-au arestat și pe noi”.
Condamnați la moarte de Tribunalul Militar Cluj
Livia Rotar mărturisește apoi că după arestarea lor din casa mătușii, pe 5 decembrie 1950, au fost duși la Dej, la anchetă. “Acolo, renumitul Briceag și Vaida Alexandru au fost cei care i-au schingiuit pe cei din grupul nostru, capturat între timp. Iar pe mine m-a bătut, îngrozitor, cu patul de armă peste mijloc, temutul Baranyi – cel care va face alte lucruri asemănătoare și în sediul Securităţii din Cluj.
Am leșinat, scăldată în sânge, iar când a venit ofițerul de serviciu, o femeie, atât am apucat să aud cum a ţipat la bătăuş: “Ce vrei, mă, nenorocitule, s-o omori?” M-au pus pe o dormeză și a venit doctorul la mine, după care mi-a dat niște medicamente. Am stat în celula din Dej timp de o lună. Soțul – tot acolo era și el. Pe urmă ne-au dus la Securitatea din Cluj, pe Republicii. Ce chin era acolo, domnule! Stăteam trei femei într-o celulă lată de un metru și lungă de doi. Eram închisă acolo cu o mătușă și cu fata ei, având tineta în celulă… Am rămas la Cluj până-n august 1950”. Pălește pentru o fracțiune de secundă, când îşi amintește ce a urmat după capturarea grupului: “În martie 1950 ne-au dus la coliba din pădure, pentru reconstituire. Dar, în loc de reconstituire ne-au pus în fața plutonului de execuție. Iar anchetatorul meu a venit la mine și m-a întrebat: “Livia, și acuma mai crezi în Dumnezeu?” Și eu am zis: “Da!” Tare am zis, să se audă, chiar dacă păreau a fi ultimele cuvinte rostite pe lumea asta.
Și când am zis cuvântul “da” a şi apărut o mașină cu număr de București – de parcă Dumnezeu mă auzise – din care a ieșit un securist și le-a făcut semn la soldați să lase armele jos. Atunci am știut că nu ne mai împușcă. Doream să ne împuște, ca să scăpăm de chinuri. Dar, se vede că Cel de Sus a oprit execuția. Simțeam pronunțat acest lucru!” Procesul a început în iulie 1950 . Noi, ințial, am fost condamnați cu toții la moarte de Tribunalul Militar Cluj, al cărui comandant era Vlasu Vasile. Dar până la urmă pedeapsa mi s-a comutat la doisprezece ani – și mai târziu la șapte – doar soțul și unchiul au rămas cu condamnarea la moarte și au fost executați în 2 septembrie 1950, în Cimitirul Someșeni. Iar trupurile lor se află într-un loc rămas și la această oră necunoscut, în ciuda încercărilor mele disperate de a-l afla!” Livia avea deja 20 de ani. După stagiul la Securitatea din Cluj ajunge, imediat după condamnare, la Penitenciarul pentru femei Mislea – loc de detenţie situat între Câmpina și Ploiești. Acolo rămâne până-n 1956, cu două escale: la Văcăreși, unde a fost operată de apendicită și La Jilava, unde a rămas o lună de zile, pentru recuperare.
Își continuă aceasta relatarea, referindu-se la etapa Jilava: “Două femei am fost duse acolo, de la Mislea, până când ne-am cerut să ieșim la raport. După ce ni s-a aprobat acest lucru, când am dat faţa cu directorul închisorii i-am spus că nu știm de ce am fost oprite la Jilava, fiindcă la Mislea avem mult de lucru. De fapt doream să scăpăm de regimul de acolo, extrem de greu. Și atunci directorul i-a dat telefon celui de la Mislea, Dorobanțu și i-a zis păsul nostru, de față cu mine. Iar Dorobanțu mi-a răspuns: ”No, așa-i că-i mai bine la Mislea?” Și ne-a adus înapoi la Mislea”.
La mâna teribilului comandant-torționar Vișinescu
Își amintește că în pușcăria Mislea erau închise – fără condamnare! – mari doamne ale politicii și vieții culturale românești ale vremii: de la doamna Mihalache, soția liderului țărănist sau doamnele din familia Cantacuzino, până la doamna Brătianu și soția prințului Ghyka. Iar printre funestele figuri de acolo una a impresionat-o profund, prin marile privațiuni îndurate, și anume cea a lui Alexandru Vișinescu, torționarul care va fi condamnat, târziu, la douăzeci de ani de pușcărie pentru crime împotriva umanității, mort în 2018, la vârsta de 93 de ani… Explică d-na Livia, cu o notă de furie în glas: „Șase luni a stat Vişinescu la Mislea, în calitate de comandant. Ne chinuia de ne omora. Șase luni nu am văzut pâine, numai mămăligă neagră, de mărimea unui telefon mobil de astăzi. Iar mămăliga aia mirosea urât, fiind însoțită la prânz de o varză acră cu arpacaș iar seara de arpacaș. Nu ne bătea, dar avea numai vorbe urâte.
La un moment dat a fost mutat, când avea șase luni de ședere, după ce o doamnă comandant, Elena Tudor, fusese pe acest post timp de doi ani. Femeia asta n-a fost atât de rea ca și el: s-a purtat frumos cu noi și ne dădea supliment de pâine dacă munceam bine. Știți ce-a făcut Vișinescu ăsta? Un biet om din afara penitenciarului avea o văcuță neagră și, la un moment dat, când a intrat o mașină în penitenciar a intrat și văcuța lui. Iar el n-a stat prea mult pe gânduri și a împușcat-o! Omul avea familie grea, compusă din doisprezece copii și gardienele – cărora Vișinescu le făcea viața grea, de asemenea – l-au învățat pe acesta cum să meargă la București și să-l reclame. Iar păgubitul a fost la București, l-a reclamat și după ceva timp Vișinescu a fost mutat în altă parte, nu știu unde”. Livia Rotar s-a eliberat în martie 1956, fiind obligată, prin sentință, să rămână doar la munca de jos. Privesc între timp la puţinele fotografii pe care le ţine în două mici albume, dornic să-mi ilustrez materialul cu câteva, sugestive, provenind din perioada ei critică.
Nu găsesc niciuna, doar fotografii de-ale ei făcute după vârsta de 29 de ani. “Din păcate nu mai am nici fotografii de familie şi nici cu fostul soţ fiindcă mi le-a confisat pe toate securitatea, la arestare”, îmi explică, dezamăgită, la rândul său, d-na Livia. Şi continuă: “Liberă fiind, am căutat de lucru undeva. Am știut croitorie de la o fostă călugăriță, care fusese cu mine în penitenciar, aşa că mi-am găsit de lucru la diverși particulari, după care m-am angajat la Dej, la un atelier de croitorie, unde am muncit doi ani de zile fără carte de muncă. Între timp m-am cunoscut cu cel de-al doilea soț, Vasile Rotar, care lucra la Finanțe, la Gherla și acesta, atât de tare m-a iubit, încât și-a riscat serviciul – numai ca să fie cu mine. După căsătorie autoritățile s-au mai liniștit și abia după unsprezece ani de la eliberarea din pentienciar am fost angajată cu acte în regulă, la Cooperativa “Meseriașul” din Gherla, desigur, tot în domeniul croitoriei. Acolo am lucrat până la vârsta de 60 de ani, dar tot am rămas neîmpăcată fiindcă n-am putut să unesc decât douăzeci și doi de ani de vechime în muncă. N-am avut copii împreună, deși am făcut tratamente, se pare că așa a fost să fie.
A venit în schimb, la optsprezece ani, și a stat la noi, băiatul soțului din prima căsătorie. L-am căsătorit, i-am luat apartament și sunt bine și acum cu el”, mărturiseşte, în continuare, gazda mea. Privirea îmi poposește din nou pe masă – de data aceasta pe dosarul de la C.N.S.A.S. al femeii, destul de voluminos. Mă lămurește din nou, cu promptitudine: ”În 2010 l-am scos de la C.N.S.A.S., dar nu l-am citit, fiindcă toate lucrurile astea mă răscolesc prea mult.” O întreb, la finalul discuției noastre – așa cum fac în cazul tuturor foștilor deținuți politici pe care-i întâlnesc – ce a mânat-o în lupta pe care a dus-o. Îmi răspunde, fără urmă de șovăială: “Eu cred în Dumnezeu și știu precis că numai El m-a apărat pe tot parcursul vieții. Mi-am pierdut cei mai frumoși ani pentru că i-am ajutat pe luptătorii din munți și m-am opus comunismului – dar, credeți-mă, aș face acest lucru din nou dacă aș fi pusă în situația să iau viața de la început! Sincer, nici acum nu-mi place deloc ce se petrece la noi în țară dar, din păcate, chiar nu am ce face!”
Două poezii ale Liviei Rotar despre universul concentraționar:
În ziua asta sfântă
Când trec batalioane
Iar fluturări de steaguri
Și-n zgomot de chensoane
Când inimile noastre
Înălțătoare bat
Să arătăm acelor ce-n veacuri nesfârșite
Ne-au împilat credința
Și datinele sfinte…
S-arătăm că visul de veacuri s-a-mplinit,
Să arătăm acelor
Ce ne-au furat pământul și tot ce am avut
Și-n temniți grele ne-au trimis
Să le-arătăm că lupta-i nesfârșită
Și vom lupta cu toții
Până la mormânt.
(1 Decembrie 1995)
Loviți de soartă
Am fost loviți de soartă
Din fragedă copilărie
Purtați prin temniți și canale,
Bătuți și schingiuiți de moarte
Fără nicio cruțare
De hoardele securității tirane
Căci am luptat pentru un ideal
Ce azi s-a-nfăptuit – dar nu și pentru noi!
Aceeași crudă soartă
Aceleași triste amintiri
Ne chinuie și ne apasă,
Căci nimeni nu ne vede,
Se șterge cu-n burete istoria trecută.
Se pare că-n zadar
Au fost atâția sacrificați
Am scris aceste rânduri
Să știe o lume-ntreagă
Că lupta nu-i sfârșită
Și vom lupta cu toții
Până ce-ntr-o bună zi
Dreptate se va face
Și pentru noi, cei încă oropsiți!
Cu plecăciune . Respect !!!!