Motto: ”De cand rusii te pradara/ N-avem soare, nici odihna/Fara tine, n-avem tara/ Bucovina,Bucovina “, Ion Posteuca, roman Nord-Bucovinean deportat in Siberia la 13 ani.
Motto 2 : ”…Voi raspunde pe larg, si va rog, sa publicati integral acest raspuns, deoarece «m-ati provocat prin aceasta intrebare» sa lucrez trei saptamani la rand la materiale din arhiva mea personala si sa ajung la niste concluzii care intr-un asa anturaj inca nu au fost sistematizate!”, Doctor Ion Popescu
Majoritatea celor deportati au murit la locul deportarii.
Multi dintre ei n-au avut parte nici de mormant crestinesc. Dupa cum ne marturiseste Ion Mihaiesi, numai din satul Ostrita-Hertei «au fost lipsiti de dreptul de a avea o ultima urma pe taramul de nastere… 136 de romani cu frica de Dumnezeu care au ridicati in plina noapte si dusi, cu pret de mari chinuri pe drumul patimelor, pana la si chiar dupa Cercul Polar, la Peciora si in alte parti ale Siberiei…»
Imaginea satelor, depopulate in mare parte, era extrem de trista. In 1942, bucovineanul Ilie Mandiuc, membru al Societatii pentru Cultura si Literatura Romana in Bucovina, scria: «Cine cutreiera satele Ostrita, Mahala, Cuciurul-Mare, Igesti, Crasna, Tereblecea, Volcinet, Horbova…, se cutremura adanc. Casele paraginite, gospodariile neingrijite prin care cresc numai balarii salbatice. Fruntasi ai satului, cei mai buni gospodari, oameni cu credinta in Dumnezeu, oameni de adevarata cinste, de omenie, au fost deportati cu intreaga familie fara nici o vina, pe simplu motiv ca sunt romani, cu darea de mana si gospodari bine instariti».
Foarte multi basarabeni si bucovineni au ajuns in localitatea Vorcuta, dincolo de Cercul Polar, unde au fost expediati cu forta.
Dumitru Mircescu, simpatizant comunist, care a trecut in anul 1936, inot, clandestin Nistrul in «raiul» bolsevic din URSS, fiind condamnat la zece ani inchisoare ca spion roman, scria in cartea sa de rememorari: «Cedarea Basarabiei si Bucovinei de nord adusese la Vorcuta zeci de mii de romani. Toti, fosti gardieni publici, jandarmi, notari, primari, perceptori, preoti…, nimerisera dincolo de Cercul Polar cu condamnari de 10-15 si 20 de ani de munca silnica de executat». Unii bucovineni au fost dusi la munca fortata in oraselul Skokim, aflat in guvernamantul Tula, la 160 de km distanta de Moscova. Odata cu apropierea frontului, autoritatile sovietice au pregatit un tren in vederea depozitarii lucratorilor aflati in putere la minele din Siberia. Cei mai slabi au fost folositi la sapat transee. Multi dintre ei au pierit de foame si ger. La 21 ianuarie 1942, Comandamentul militar german din zona a predat autoritatilor similare romane 50 de bucovineni bolnavi deportati, care au fost transportati de urgenta la Spitalul Central din Cernauti. Ei se aflau intr-o situatie foarte grea, deoarece pana aproape de genunchi erau plini de degeraturi, sufereau de malnutritie datorita conditiilor inumane de lucru.
Dupa cum marturisea Lazar Alergus din Cupca: «Pe data de 1 aprilie 1941 venea dinspre Patrauti o coloana de oameni de cateva mii iar cei din fata purtau cruci si prapori din biserica si se indreptau spre resedinta raionului Hliboca (Adancata). La aceasta coloana ne-am alaturat si noi cei din Cupca… Cu totii mergeam la Militia Raionala din Hliboca sa depunem cererile de plecare in Romania pentru ca oamenii nu mai puteau indura birurile, cotele si robotele ce ne puneau in carca autoritatile sovietice. Romanii ziceau ca daca au plecat nemtii si polonezii atunci de ce sa nu ne dea voie si noua romanilor sa mergem in patria noastra Romania, mai ales ca le lasam sovieticilor toata agoniseala noastra, case, pamant, animale si tot ce aveam noi acceptand sa plecam cu cate o traista in spate in care aveam cateva schimburi si ceva de-ale gurii pe 2-3 zile. La Militia raionala din Hliboca vazandu-ne asa multi nu au vrut sa stea de vorba cu noi si ne-au spus sa plecam catre casele noastre ca altfel va fi rau de noi. O parte s-au intors spre casele lor ca nu au venit pregatiti sa mearga in Romania, insa cei mai multi ce aveau familiile si boccelele cu ei au pornit prin Suceveni spre Fantana-Alba purtand crucile in fruntea coloanei. Eu si cu fratele si cu alti oameni ne-am intors spre Cupca dar pe drum ne-au ajuns niste militari calari si ne-au arestat si ne-au depus in arestul Militiei din Hliboca unde am fost tinuti vreo doua saptamani, dupa care am fost predati la Securitate (NKVD) din Cernauti unde am fost batuti si cercetati zilnic pana la 13 iunie 1941 cand am fost imbarcati in vagoane de marfa ca animalele (cate 150 de persoane intr-un vagon) si trimisi in Siberia. Am facut parte dintr-un grup de 2.500 deportati care am fost trimisi la Aktiubinsk. De la ultima gara a trebuit sa mai mergem pe jos inca vreo 40-50 km pana la poarta primului lagar. Dar multi din noi au murit pe drum de foame, de sete si de dizenterie. La fiecare oprire in statii, de altfel trenul avea drum deschis si se oprea rar, in statii mici, si mai ales noaptea ca sa nu fim vazuti de oamenii din partea locului, deci la aceste opriri se scoteau mortii si muribunzii si se aruncau in gropi comune. Eu m-am intors din Siberia dupa 15 ani».
Gheorghe Mihailiuc, veteran al invatamantului public din Dimca (Trestiana, raionul Hliboca) isi aminteste «cu spaima» de anul 1940, de la care au inceput nenorocirile bucovinenilor: «Asa-zisii frati mai mari, «eliberatori», au inlocuit adevarul cu minciuna. Sub acel regim odios spargatorii de usi, toti cei crescuti intr-un mediu in care credinta, dreptatea, adevarul nu-si gaseau loc, au devenit fruntea societatii. Noi, bastinasii acestui pamant, obisnuiti cu alt mod de viata, am fost cu desavarsire marginalizati. Limba, istoria, invatamantul, traditiile, credinta, in genere cultura nationala, au avut mult de suferit… Apasatoare este viata sub un regim totalitar. O viata grea, umilitoare, cand demnitatea omului este desconsiderata, de fapt, nici nu este viata, ci o moarte lenta. Aceasta stare intolerabila i-a facut pe multi oameni sa cada pe ganduri. Prin satele noastre crestea nelinistea. Trebuia gasita o solutie. Barbatii se adunau in grupuri mici, sfatuindu-se in soapta. Unii isi traiau zilele negre in ascunzisuri. Au inceput urmarirea celor banuiti, anchetarile, arestarile, deportarile. Peste sate se abatuse teroarea bolsevica.
Daca nu faceai cardasie cu noii stapani erai pierdut. In acele conditii insuportabile, o parte din populatia romana a nordului Bucovinei a hotarat sa fuga in tara, ca sa scape de prigoana. La 1 aprilie 1941 cateva mii de romani, chemati de dorul libertatii, si-au indreptat pasii spre Fantana Alba…
Dar, pentru multi acest drum era fara intoarcere… Ucigasii au asteptat cu degetul pe tragaci, pana cand multimea a iesit la liziera… Si a inceput macelul. Era un adevarat iad de la pamant pana la cer. In ochii mei un flacau voinic purtand tricolorul s-a prabusit intr-un lac de sange… In invalmaseala m-am pierdut de fratele meu… Intregul camp era o spaima, oamenii cadeau ca frunzele de bruma… Soldatii trageau fara intrerupere, cu precadere in grupurile compacte… Aproape inconstient am inceput sa fug prin desis. Moartea ma pastea la fiecare pas. Obosit peste masura, ramaneam in urma celorlalti fugari, rataceam, ajungeam din nou la locul de unde pornisem… Vantul mi-a adus un bocet soptit. Am pornit dupa el. Intr-un palc de brazi cateva femei se tanguiau deasupra unei neveste care-si dadea ultima suflare. Muribunda strangea la pieptul sangerand un baietel de vreo doi anisori… O femeie a smuls copilasul din bratele mamei care si-a dat sufletul. Apoi toate au disparut fara de urma… Noaptea, grabita, se aseza peste copaci… Se auzeau inca impuscaturi sporadice, la care tresaream ca muscat de sarpe… Si totusi, am avut noroc… Ca prin minune, am ajuns in satul Petriceni (Camenca). Niste oameni cu suflete mari, ucraineni de nationalitate, ne-au hranit si ne-au dat adapost. Datorita lor am scapat cu zile… Cu riscul de a nimeri in ghearele soldatilor, am ajuns acasa, la Trestiana, a doua zi pe la chindie. Si pana acum aud uneori suieratul acelor gloante blestemate…».
O alta marturie ne aduce Artenie Irimescu din satul Carapciu, raionul Hliboca (Adancata): „In ziua de 1 Aprilie 1941 impreuna cu alti gospodari din Iordanesti si Cuciurul-Mare am pornit spre Suceveni de unde mai erau vreo 13 km pana la frontiera cu Romania. La hotarul cu Sucevenii ne-au barat calea soldati calari care ne-au somat sa ne intoarcem acasa. Unii din noi s-au oprit nestiind ce sa faca, altii au incercat sa fuga spre padure, dar s-a tras in plin. Cu acel prilej au fost omorati: Traian Tovarnitchi, Gheorghe Tovarnitchi, Vasile Tovarnitchi, Cosma Opait, Nicolae Corduban. Eu am fost ranit la piciorul drept. Glontul mi-a strapuns osul si au mai fost raniti: Vasile Opait, Petrea Ungureanu, Gheorghe Opait – toti am fost dusi sub stare de arest la Spitalul din Cernauti, dar Gheorghe Opait a murit pe drum, fiindca pierduse mult sange. Tot atuncea au fost arestati si fratii mei Traian si Petre Irimescu dar nu s-au mai intors niciodata. De la spitalul din Cernauti o parte au fost dusi in lagarul din Karelia, unde din 4.000 de deportati la liberare in 1956 au ramas doar 600.
Multi bucovineni au fost deportati in Siberia sau in Asia Centrala. Astfel, familia lui Gheorghe Cioric, impiegat de miscare la gara Mosi de langa Cernauti, a fost deportat in Siberia pe data de 13 iunie 1941.
Martora a acestor evenimente tragice, Zenaida Burduja-Cioric, care avea atunci varsta de 11 ani, relata dupa mai bine de cinci decenii urmatoarele: «Gara era inundata de lume, parea o poiana multicolora. Pe atunci, romanii din Bucovina inca purtau haine nationale: catrinte, cojocele, bundite, palarii, itari… La apropierea NKVD-istilor s-a inceput un racnet nemaipomenit. Pe barbati ii departau de familii. Copiii li se agatau de pantaloni, sotiile ii cuprindeau de gat. Soldatii ii imbranceau». Ajunsi in Siberia, multi nu au rezistat temperaturilor extrem de scazute, dar mai ales asprului regim de lagar. Aceeasi participanta la tragicele evenimente arata in continuare: «Au murit mosul Morosanu si sotia sa. A murit mosu Olaru… De asemenea, preotul Alecu Ostapov din Cernauti, originar din raionul Lipcani, si-a iesit din minti si in scurta vreme a murit.»
