Andreea Câmpeanu, fotojurnalist

Născută și crescută în Cluj, Andreea Câmpeanu (36 ani) este una dintre persoanele care au ales să nu refuze oportunități și să investească în pasiunile lor. De meserie (foto)jurnalist, Andreea a ales să pună în lumină și alte colțuri de lume definite de război, agresiune, sărăcie, dar și de creativitate și îndrăzneală. 

A terminat Facultatea de Comunicare și Relații Publice din Cluj și a studiat programul de masterat în Antropologie Vizuală la Berlin. De-a lungul timpului a documentat viața cetățenilor români, a lucrat în Cluj (Foaia Transilvană, Evenimentul Zilei, suplimentul Prețul Zilei), București și 2 ani la National Geographic Romania. La 29 de ani a ales să plece să plece în străinătate cu ocazia unor colaborări jurnalistice. Astfel, Andreea a lucrat ca fotojurnalist în Sudanul de Sud, Madagascar, Africa Centrală, Kenya, Liban și Spania. Fotografiile sale au fost preluate de ziarele internaționale precum New York Times, Wall Street Journal, Washington Post, Time, Le Monde, Paris Match, The Guardian și Newsweek. A lucrat cu marile agenții ca Reuters, AFP și National Geographic, iar în interviul acordat reporterului Gazeta de Cluj povestește despre ce presupune meseria de fotojurnalist și despre impactul pe care îl are asupra oamenilor.

Sabina Popescu: Ce domenii îți place să fotografiezi cel mai mult?

Andreea Câmpeanu: Îmi place să fotografiez povești sociale. Mă interesează arta și chiar îmi plac lucrurile legate de intersecția dintre artă și activism. Fotografiez și pe partea de refugiați, migranți. Am fotografiat și pe partea de sport, dar în comunități unde nu se practică foarte mult. M-a interesat foarte tare moda, asta pentru că în diaspora sunt foarte multe sud-sudaneze care sunt top models, dar în Sudanul de Sud această industrie nu este foarte dezvoltată. Sunt totuși foarte multe festivaluri de modă și concursuri de frumusețe. 

Sabina Popescu: Care sunt, din punctul tău de vedere, aspectele frumoase ale meseriei de fotojurnalist, dar și părțile negative ale acesteia? 

Andreea Câmpeanu: Părțile frumoase în cazul fotojurnalismului- vorbesc despre fotojurnalism freelance- ar fi faptul că poți lucra pe mai multe proiecte diferite, că uneori poți să ți le alegi tu proiectele, că poți să cunoști mulți oameni din domenii diferite, cu stiluri de viață diferite. Nu poți să trăiești tu singur în bula ta. Cunoști oameni care văd viața diferit, vorbești și te întâlnești cu oameni cu ideologii total diferite, din toate punctele de vedere. 

De asemenea, ai acces la locuri foarte bogate, dar și foarte sărace. Mă rog, în ultima vreme e cam greu să ai acces chiar la orice ca și jurnalist, mai ales de când cu fake news-urile. Cred, personal, că e mai greu să lucrezi acum ca și jurnalist decât înainte. Și cei mai în vârstă decât mine vor spune că înainte era și mai ușor să lucrezi ca și jurnalist și ca și fotograf. Ești văzut drept “a bad person” și asta în unele situații poate să îți pună viața în pericol. 

Părțile negative ale meseriei sunt lipsa siguranței, inclusiv a celei financiare pentru că nu știi niciodată cât poți avea de lucru: uneori ai mai mult, alteori mai puțin. Sunt persoane cu experiență mai multă decât mine care au perioade în care nu au de lucru. Uneori poate fi destul de copleșitor aspectul ăsta, dar te obișnuiești. Ca femeie, e mai greu să ai relații. Dacă vrei să călătorești mult și nu stai acasă, e mai dificil. Marii fotojurnaliști sunt bărbații, dacă e să vorbim la modul general. Pentru că bărbații pot să aibă o nevastă, lasă copilul acasă cu ea și pleacă-n lume și se întoarce. Ca femeie, e mult mai greu să faci lucrul ăsta, oricât ar fi un bărbat de progressive. Femeile fotojurnaliste sunt tinere și da, sunt câteva, dar sunt foarte puține, care la o vârstă mai matură, mai lucrează așa. Sunt, dar mult mai puține decât bărbații. Discrepanță

Sabina Popescu: Per general, de-a lungul carierei tale, a fost meseria de fotojurnalist suficientă în sensul de a te putea întreține inclusiv în străinătate din ceea ce câștigai?

Andreea Câmpeanu: Da, reușeam să mă întrețin cu ce câștigam. Pe la început mai și scriam, însă acum doar fotografiez. 

Aici intervine și un alt aspect, și anume zona despre care vorbim. Dacă vorbim despre Sudanul de Sud, unde am stat mai demult, am făcut numai presă scrisă pentru că era mai mare interesul. Era țara unde începuse Război Civil și era mai mult interes pentru presă. Războiul Civil a continuat, nimeni nu a înțeles ce se întâmpla. Lumea s-a mutat în altă parte și atunci interesul a scăzut. Se semnase pace, dar încă nu era pace de fapt, a fost o perioadă în care nimeni nu înțelegea nimic din ce se întâmpla, ceea ce a condus la mai puțin interes din partea presei. E pace, e război? Nu e război, dar nu e nici pace. 

În ultima perioadă nu prea am mai făcut așa multă presă scrisă. Am lucrat mai mult cu ONG-uri și ONU în ultimele 6 luni. Am lucrat și pentru Organizația Internațională pentru Migrație sau pentru Organizația pentru Alimentație și Agricultură. Înainte făceam de toate, dar în ultima vreme am ales să mă focusez pe fotografie. 

Sabina Popescu: Ce poți spune despre condițiile de trai la care a trebuit să te acomodezi dacă e să le compari cu condițiile din țară, din Cluj în principiu?

Andreea Câmpeanu: Am trăit și în condiții bune, dar și mai puțin bune. În Madagascar am trăit într-o casă foarte mare, foarte frumoasă pentru că acolo condițiile erau mai bune. În Sudanul de sud invers, pentru că acolo este foarte scump să trăiești decent. Ultima casă în care am locuit în Sudanul de Sud era o casă foarte mișto, locuiam împreună cu o prietenă sud-sudaneză care era pictoriță. În schimb, dacă trăiam bine cumva, pe altă parte era mai rău. Nu era curent, aveam generator- în casa în care am stat ultima oară. 

Am știut să mă adaptez la mediul la care am fost expusă. Am stat în foarte multe condiții, foarte diferite. Au fost locuri unde nu aveam internet, nu aveam apă, trebuia să chemăm o anume mașină să ne aducă apă și nu venea uneori. Trebuia să vină o dată la trei, dar te trezeai dimineața și de fapt nu aveai apă ca să te speli. Cumva se compensau lucrurile. Dacă nu aveam, de exemplu, internet, aveam curte mare, și tot așa. 

Sabina Popescu: Care sunt cele mai mari provocări la care te-ai expus? Ce te-a ajutat să te dezvolți pe plan personal, dar și profesional?

Andreea Câmpeanu: Pe plan personal, călătoritul m-a ajutat să mă dezvolt. Acum mă adaptez repede la medii noi. Nu mai trăiesc, dacă merg undeva, chiar dacă e nou și cultura e diferită, șocul cultural pe care l-am trăit, de exemplu, prima dată când am mers în Sudan. 

Cred că așa suntem învățați să credem: că de fapt asta e o lume, cealalta alta, dar de fapt e aceeași lume. Sunt diferențe, dar sunt și asemănări în același timp. Ideea e să nu trăiești cu preconcepții. Că ai niște preconcepții precum că mergi în locul ăla și e foarte diferit și atunci vezi numai diferențele. Când călătorești mult, trebuie să-ți iasă asta din cap.

De asemenea, am învățat mult, am citit mult. Mi-a plăcut să citesc și altceva în afară de scriitori români- acum am început să citesc prea mulți scriitori americani și am zis gata, nu mai vreau. Am citit și scriitori africani, am vizionat filme diferite. Am consumat alt tip de cultură în afară de cea românească și asta m-a ajutat mult în procesul meu de dezvoltare.

Pe partea profesională, cursurile foto pe care le-am făcut și experiența pe teren sunt cele cu cea mai mare greutate din acest punct de vedere. Experiența pe teren e cea mai importantă. Lucrul cu colegii m-a ajutat, pentru că învățăm unii de la alții, conexiunile îți deschid uși, perspective noi. Întâlnirile cu oameni care fac lucruri mai mari, poate pe alte domenii decât cele cu care ești obișnuit, îți deschid ochii. Înveți cum săl faci mai bine ceea ce faci, cum să fii mai responsabil, să te gândești sși la reprezentare, nu doar la estetica unei fotografii. 

Sabina Popescu: Ce consumi pentru inspirație? Ai un fotograf preferat?

Andreea Câmpeanu: Sunt fotografi care-mi plac, fac lucruri atractive, dar gusturile mele se schimbă. Peste o lună probabil o să mă uit la alt fotograf și îmi va plăcea, deci nu pot să îți dau un nume. Admir mulți fotografi.  

Sabina Popescu: Ai simțit vreodată că ai vrea să profesezi în alt domeniu? Că poate dacă ai avea o meserie mai stabilă din mai multe puncte de vedere, ai fi mai fericită?

Andreea Câmpeanu: Nu știu ce o să cred peste zece ani, dar sper să continui să fac ceea ce fac. În ultima vreme fac și destul de mult video, deci mai adăugăm și partea asta. Sper să rămân în domeniul ăsta. Îmi place foarte mult ceea ce fac. Nu-mi doresc să fac altceva. 

Chiar vorbeam cu niște prietene și îmi ziceau despre a pune bani la pensie și le-am zis că nu pun și eu sper să lucrez până mor. Dacă faci ceva ce simți că îți place, sigur găsești variante. Bineînțeles că la 65 de ani probabil nu poți să mergi pe teren la 45 de grade, dar poți face altceva tot din domeniul ăsta. Fotografiezi altceva. 

Nu am vrut să mă opresc niciodată, nu m-am gândit niciodată la asta. Au fost momente când mi-a fost mai greu, dar după 3 săptămâni a fost mai bine. Nu am avut perioade foarte lungi în ultimii ani în care să-mi fie foarte, foarte greu. A existat mereu un echilibru. Oricum, nu știu ce aș face dacă nu fotografie, sincer. 

Sabina Popescu: Ce întâmplări au marcat evoluția ta la nivel de carieră?

Andreea Câmpeanu: Criza economică din 2008-2009. Atunci am rămas fără job și am început să călătoresc. Până la urmă a ieșit bine pentru că dacă nu era criza- da, era okay, rămâneam în București, eram bine, mulțumită, dar nu apucam să fac atât de multe. Până la urmă cred că ăsta a fost cel mai mare moment care a marcat cariera mea. Altele ar fi întâlniri cu persoane care m-au inspirat sau care au crezut în mine pe vremea când nu făceam fotografie. Pentru că eu făceam text și editare de text. Doream să fac fotografie pe atunci, iar criza economică a fost lucrul care mi-a deschis ușile. 

Sabina Popescu: Cum s-au raportat străinii la tine? Ai avut de-a face cu cazuri de rasism?

Andreea Câmpeanu: M-am întâlnit cu prejudecăți din partea vesticilor față de români, cu cazuri de rasism nu m-am confruntat. 

Mai mult în Madagascar am avut de-a face cu astfel de lucruri, erau mulți francezi, față de Sudanul de Sud unde culturile sunt mai mixte. La un moment dat nu mai puteam. M-au afectat emoțional, dar deși uneori mi s-a spus să nu mai spun de unde sunt, nu mi-a fost rușine să zic că sunt româncă.

Știu situația, o înțeleg. Pe de altă parte trăiesc într-o țară africană și sunt albă, deci am foarte multe privilegii, de la mers cu un prieten la cineva acasă și portarul să creadă despre el că e șoferul meu. Alb fiind, se așteaptă lumea ca pe plan profesional să fii mai bun, deci primești job-uri mult mai ușor decât un localnic de culoare. Dar bine, asta avem și în România, că și noi credem că străinii sunt super buni, iar noi suntem varză.

Mi s-a întâmplat mai mult să văd cazuri de rasism. În spații unde sunt albi, la party-uri de ONG-uri toată lumea trebuie să vină cu ID de ONG. Eu nu am ID de ONG, dar pe mine mă lasă portarul să trec pentru că-s din Europa, însă pe un localnic nu îl va lăsa să intre. Sau ți se spune că persoana care e cu tine nu poate intra în clădirea respectivă pentru că e localnic. Petreceri la hoteluri- pe mine mă lăsa să intru după ora de intrare, iar pe alte persoane de acolo nu. Tot felul de chestii din astea care sunt foarte problematice. 

Sabina Popescu: Ce simți când pleci undeva și știi că nu ți-e garantată siguranța?

Andreea Câmpeanu: Încerc să nu mă gândesc prea mult la așa ceva. Când știu că merg într-o zonă periculoasă, încerc să minimalizez riscurile și pericolele la care mă expui, iau toate măsurile de siguranță. Am fost de câteva ori în situații mai periculoase, dar nu mi s-a întâmplat nimic grav. Încerc să analizez riscurile și să fiu safe. Ca jurnalist, fiind în străinătate, implici o grămadă de oameni în caz de accidentare: ONU, Ambasada, și așa mai departe.

Sabina Popescu: Ce ai schimba dacă ai putea să întorci timpul înapoi?

Andreea Câmpeanu: Eu am plecat din Sudanul de Sud prima dată la sfârșitul anului 2014 ca să-mi termin masterul, dar nu doar de asta. Am plecat și pentru că mi-a fost greu. În perioada aia conflictul era destul de mare, luni întregi la rând acopeream chestii legate de conflict și am hotărât să plec. 

Nu sunt diagnosticată cu traume, dar simțeam că nu mai pot să stau din cauza lucrurilor pe care le-am văzut. Nu am înțeles ce mi se întâmpla. Nu mai puteam să dorm, aveam tot felul de lucruri din astea, nu înțelegeam ce era cu mine și am plecat. 

Cred că dacă aș fi fost acum, știind mai multe despre asta, poate aș fi vorbit cu cineva și aș mai fi stat puțin. Cred că ar fi fost mult mai bine pentru cariera mea să mai rămân. Nu mult, puțin, dar să fac lucrurile altfel. Eu am decis să plec, mi-am luat lucrurile, am zis La revedere, mă mut în Liban, mă duc să-mi fac cercetarea pentru lucrarea de masterat și am plecat. Cumva, am rupt o vreme contactul cu industria și e foarte greu să te întorci după ce pleci. Mi-a luat ceva mai mult timp până să reîncep să lucrez, mă refer aici la a avea mult de lucru.

Sabina Popescu: Crezi că ai putea să te deconectezi de experiențele trăite ca jurnalist în momentul în care ajungi acasă?

Andreea Câmpeanu: Eu nu mă pot deconecta. Abia m-am întors din Sudanul de Sud, prietenul meu e acolo, alți prieteni de-ai mei sunt acolo.

Eu nu văd plecările mele ca pe niște expediții. Într-adevăr, mă mut și stau în altă parte, dar cumva casa mea e cam peste tot. Pentru mine acasă e și unde plec, și aici, în România. Dacă îți faci prieteni și ai relații de prietenie cu persoane care contează, atunci te simți ca acasă. Singura diferență e că aici e familia mea și cumva e un loc important din punctul ăsta de vedere, dar nu m-am simțit ca și cum aș merge în niște expediții.

La un moment dat rupi legătura treptat, depinde cum lucrezi, cât stai într-un anume loc, dar de deconectat total de oameni și experiențe nu pot. 

Sabina Popescu: Ce crezi că ar trebui să se schimbe în România la capitolul (foto)jurnalism ca lucrurile să se îndrepte înspre mai bine?

Andreea Câmpeanu: Cred că ar trebui ca meseria asta să fie plătită mai bine. Sunt discrepanțe- unele publicații plătesc bine, altele plătesc prost, dar în România se plătește mai prost decât oriunde am văzut vreodată. 

Ar trebui să ia lumea în serios jurnaliștii, fotografii și să angajeze. Mai sunt care angajează fotografi, dar nu ca acum zece ani, când am început eu să lucrez. Erau fotografi mulți, angajați, mergeau să facă bugete, reportaje prin țară. Țin minte că era Jurnalul Național- avea echipă foto super mișto, scotea și albume. Ceea ce nu se mai întâmplă astăzi. Nu știu ce mai este în prezent la Mediafax, dar era echipă super faină. Și revistele, dar și ziarele aveau fotografi. 

Doamna de la revista ELLE a zis că nu mai plătește fotografi că oricum sunt foarte mulți care vor să lucreze pentru ELLE și ea nu mai plătește… Deci asta ar trebui să se schimbe.

Să fii jurnalist presupune multă muncă, faci foarte mult research pe subiecte. Jurnalismul nu e ușor, e o chestie destul de prost plătită- asta se știe- dar ar trebui luată mai în serios. Cu camera, cu pixul, ai putere să faci lucruri pe care altcineva nu ar putea să le facă.

Andreea Câmpeanu a revenit în România acum 3 luni și momentan lucrează la două proiecte foto pe care trebuie să le finalizeze înainte de a pleca probabil, din nou, în Sudanul de Sud. Nu își propune momentan să se stabilească într-un loc anume, ci îmbrățișează în continuare oportunitățile pe care viața i le scoate în cale. 

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.